*44. Lecţia de dans.

Şi tot aşa trecu şi a doua zi a acestui week-end, duminică, 25 noiembrie 2091, cu alte mici diferenţe. Anume, spre seară, plictisindu-se de atâta singurătate şi de a mai sta închis în nava lui albastră, „Pacifis”, Lucian decise să iasă afară, îndreptându-se spre oraşul artificial, preferând mersul pe jos în locul zborului confortabil cu un avion local. Ajuns în marele oraş, nu se îndreptă spre camera colegei sale, Lia, cum ar fi dorit, ci se plimbă îngândurat pe străzile a căror denumire de abia o aflase de curând, în final hotărându-se să pornească spre apartamentul familiei Kelso, spre a mai vorbi cu Sid, deşi urma să se întâlnească ziua următoare cu acesta, la ora 14.00. Deci, într-acolo porni.
Din nefericire pentru el însă, nu-l găsi pe Sid acasă, la uşă răspunzându-i sora acestuia, Sonya, care se bucură de revedere. La insistenţele Sonyei, Lucian intră în casă, să-l aştepte puţin pe Sid, poate va sosi cumva între timp, deşi el parcă n-ar fi dorit să intre să-l aştepte. Sonya îi spuse că n-are idee pe unde ar fi fratele ei, deşi în realitate ştia foarte bine, însă preferă să nu-i spună lui Lucian că Sid era în compania Liei, „acoperindu-şi” astfel fratele, deşi ar fi preferat să-i spună adevărul lui Lucian. Ea îşi servi musafirul cu unele delicatese locale, bineînţeles artificiale şi îi spuse că, dacă vrea, îşi poate anunţa fratele că este căutat, să vină mai repede acasă. Însă Lucian consideră că nu era cazul să-l deranjeze sau să-l zorească. După vreo două ore de aşteptare, Sid nu apăruse încă. Între timp, Lucian discutase cu Sonya câte şi mai câte, abordând, în propria-i manieră, diverse subiecte, printre care şi despre denumirile străzilor de pe Proxima, despre trecutul misterios al planetei, despre păianjenul Ema, despre Ly şi Mihai... Se plictisi însă de atâta aşteptare. Bănuitor, o fixă pe Sonya cu privirea sa necruţătoare, de pasăre de pradă.
- Spune-mi adevărul, Sonya... Ştiu că nu mă poţi minţi!
- La ce te referi?!
- De fapt, ştii prea bine unde-i fratele tău, nu-i aşa?! Nu s-ar putea să nu ştii. Deci, te rog, spune-mi!
- Ah, păi... se codi ea, încercând să nu-i răspundă în nici un fel.
- E cu ea, nu-i aşa? De asta nu vrei să-mi spui, bănui el.
- Luci, eu... încercă ea încă să-i ascundă adevărul, dar nu reuşi acest lucru. Off, da, fratele meu e cu colega ta, Lia.
- Bănuiam eu, rosti el, încruntându-se.
- Luci, eu... Crede-mă, i-am spus de multe ori că nu e bine ce face, i-am spus să nu se implice, să nu se întâlnească deloc cu ea, s-o lase în pace, să nu încerce să te supere.
- Da, te cred. Şi eu i-am spus asta, nu doar lui, ci şi Liei; de parcă ea ar asculta vreodată ce-i spun eu. La naiba! Scuză-mă, te rog!
- Nu-i nimic. Dar şi eu te rog, să nu fi supărat pe fratele meu. El... Nu-i vina lui! Sincer!
- Sonya, pe Sid n-aş putea fi supărat, nici dacă aş vrea acest lucru. Mi-e imposibil! Mi-a fost mereu de mare ajutor, un bun prieten. Şi e mereu atât de... Dar îţi dai seama că nu-mi convine să-i ştiu împreună!
- Ştiu, Luci. I-am spus şi lui, dar dacă ea insistă să-l înveţe să danseze, el cum ar putea-o refuza?!
- Deci, într-un fel, e doar vina Liei. Ştiu cât de insitentă poate fi uneori şi-mi dau seama că e foarte convingătoare şi că fratele tău n-ar putea-o refuza, desigur!
Sonya îi privi chipul trist, încordat şi-şi dădea seama că şi el suferea; îi părea rău că asta se întâmpla din cauza fratelui ei...
- Ah, Luci... E şi vina ta pentru ceea ce se întâmplă acum!
- Poftim?! Cum, adică?! De ce ar fi şi vina mea?
- Pentru că amâni mereu momentul adevărului, nu-i spui odată colegei tale ce simţi pentru ea...
- Da, ai dreptate. Deci, am şi eu partea mea de vină în toată chestia asta.
- De ce nu-i spui odată?! Să termini cu suferinţa asta prelungită...
- Nu începe şi tu cu reproşurile. De ce nu-i spun oare?! De parcă n-aş fi încercat?! De parcă ar fi atât de uşor. Uite că n-am reuşit. Uff... Nu contează! Nu vreau să te plictisesc cu problemele mele. Am să plec. Am stat destul. N-are rost să aştept. Oricum, cu fratele tău mă voi întâlni mâine, la ora 14.00. Şi nu-ţi face griji pentru el! Nu sunt supărat pe el, pentru că... Nu pot, nu vreau şi nici n-am de ce. Nu există motive reale.
- Bine, Luci. Nu te reţin, dacă nu vrei să rămâi.
- Sigur, nu poţi, surâse el şters, apoi o sărută pe obraz, înainte de a părăsi apartamentul.
Afară se înserase de-a binelea. Prin urmare, plecă, fără a decide clar încotro anume. Ajunsese deja la ieşirea din marele oraş artificial de sub cupolă, intenţionând să se retragă spre „Pacifis”, când, deodată, făcu cale întoarsă. Şi deşi căzuseră de acord să nu o caute deloc în acest week-end şi deşi îşi imagina că ea era împreună cu Sid (spera însă ca el să fi plecat deja, între timp), porni direct spre camera colegei sale, Lia, unde ajunse în curând, fiindcă mersese cu paşi hotărâţi, repede, lăsând deoparte incertitudinea ce-l stăpânise până în acel moment. Ajuns aici, uşa se deschise instantaneu, fără probleme, poftindu-l parcă în interior. Fiind destul de întuneric, nici nu băgă de seamă că Lia nu era singură, deşi bănuia acest lucru.
- Bună, spuse el nestingherit, intrând fără griji. Ştiu că e târziu şi că am spus că nu te voi căuta, dar... se opri el încurcat în momentul în care dădu cu ochii de Sid; se încruntă, fixându-l cu privirea pe tânărul Kelso, de parcă l-ar fi înghiţit, dacă ar fi putut, iar acesta simţi puterea privirii lui pătrunzătoare.
- Ah, Luci... Bună, îi răspunse ea, surâzând uşor.
- Sid... rosti el, încă fixându-l necruţător pe acesta cu privirea.
- Salut, Luci, rosti Sid încurcat.
- Scuze, Lia, nu ştiam că ai fi ocupată; adică, nu ştiam că ai deja companie, rosti el, oarecum ironic, apoi întrebă: Pot să intru, sau vă deranjez, cumva?
- După cum văd, ai intrat deja, îi răspunse ea, adoptând rapid acelaşi ton, ca şi el.
- Aşa e. Scuze, mă retrag imediat, spuse el.
- Nu te prosti, Luci, îl opri ea, invitându-l: Dacă tot ai venit, rămâi puţin!
- Sigur nu vă deranjez?
- Absolut deloc, întări ea. Încercam doar să-l învăţ pe Sid să danseze, atâta tot. Se pare însă că nu reuşesc acest lucru.
- Înţeleg... Deci, de asta nu te-am găsit acasă, prietene. Pentru că erai aici.
- Poftim? se miră Sid, nepricepând ce vrea să spună Lucian.
- Păi, te-am căutat acasă, îi explică Lucian. Dar mi-a răspuns sora ta, pentru că doar ea era acasă. Şi mi-a spus că nu ştie unde eşti. Te-am aşteptat destul de mult, vreo două ore.
„Deci, cu Sonya, desigur. În timp ce eu eram aici, cu fratele ei... Hmm... Ce complicat, Luci! Deşi ar trebui să fie mult mai simplu pentru noi; adică, tu şi eu, nu eu şi Sid, sau tu şi Sonya...” se gândi Lia, fără a spune nimic de acest gen cu voce tare.
- Ai fi putut să mă anunţi. N-ai mai fi aşteptat degeaba, replică Sid. Veneam acasă.
- Ştiu. Aşa mi-a spus şi Sonya, dar n-am vrut să te deranjez.
- Şi de ce m-ai căutat?
- Ah, de fapt, nu era nimic important. Probabil doar pentru că mă plictiseam şi nu găseam altceva mai bun de făcut. Mai ales pentru că i-am promis Liei că n-am s-o deranjez în weekendul acesta. Acum înţeleg de ce nu dorea s-o deranjez.
- Te rog, nu interpreta greşit faptul că ne-ai găsit aici împreună. Ea doar mă iniţia în tainele dansului.
- Aha, pricep; sigur, te iniţia... murmură el, nemulţumit. Şi a reuşit ceva?
- Nu foarte mult, recunoscu Sid. Mi se pare dificil.
- Nu-i deloc atât de dificil precum pare la început, explică Lucian.
- Tocmai, că nu suntem chiar la început, replică Sid. Am mai avut câteva lecţii de dans anterior, dar tot n-am priceput mare lucru.
- Aşa, deci... mormăi Lucian ca pentru sine, vădit nemulţumit.
- Ceea ce presupune că nu sunt o bună profesoară de dans, deşi credeam că mă pot descurca. Dar... Poate că l-ai putea ajuta chiar tu, maestre, sugeră Lia.
- Eu?! se miră Lucian.
- Da, tu, întări ea. E logic, nu?! I-ai putea arăta. Poate că de la tine ar pricepe ceva, în sfârşit. Doar eşti, la urma urmei, foarte priceput în domeniu. Deci, ce zici?
- Sincer, nu mi se pare o idee grozavă, răspunse el, încurcat de năstruşnica propunere. Cred că ar fi mai bine să mă retrag, totuşi.
- Nu, Luci! Rămâi, te rog! Şi hai, arată-i, insistă ea.
- Eu... Nu, nu cred, păru Lucian nehotărât în încercarea de a o refuza din nou.
- Te rog, repetă ea, irezistibil.
- Bine, fie, cedă el în cele din urmă, contrar voinţei lui. Rămân. Puţin doar.
- Nici nu-i nevoie de mai mult, aprecie ea, surâzând. Poate că va pricepe de la tine ceva, doar tu eşti cel care a reuşit să o înveţe şi pe sora lui.
- Pe Sonya, da. Ea a înţeles destul de repede, a prins poanta. Bine, poate că voi reuşi ceva şi în cazul fratelui ei, spuse Lucian.
- Scuze, dar nu cred că e necesar, se împotrivi Sid. Mai bine plec eu şi vă las singuri. Poate aveţi altceva mai important de făcut şi vă reţin.
- Nu, Sid, nu e nevoie să pleci, spuse Lucian, calm.
- Aşa e. Rămâi şi tu, adăugă Lia, spre nemulţumirea comandantului.
- Bine, dacă insistaţi amândoi, rămân şi eu, acceptă Sid, apoi i se adresă lui Lucian: Parcă am înţeles că de curând a fost ziua uneia dintre colegele voastre.
- Aşa e, ai înţeles corect, îl aprobă Lucian. A fost ziua doamnei doctor, Stela, alaltăieri.
- Şi de ce n-aţi serbat-o, aşa cum procedaţi voi de obicei? întrebă Sid.
- Simplu, pentru că n-a vrut ea, preciză Lucian. N-o puteam obliga să-i serbăm ziua.
- Normal că nu puteaţi, zise Sid.
- Bine, interveni Lia. Dar acum lăsaţi discuţiile şi treceţi la fapte! Luci, îi arăţi sau nu?
- Sigur că am să-i arăt, doar aşa a rămas stabilit. Aşa că, porniţi muzica! Iar pentru început, dansaţi voi doi împreună, ca să-mi dau seama în ce stadiu se află.
- Bine, acceptă ea, zâmbind fermecător şi porni muzica.
Sid se apropie timid de ea, cuprinzând-o uşor în braţe, abia atingând-o şi astfel începură să danseze, pe ritmul melodiei. Din apropiere, Lucian privea cu atenţie spre ei, însă în loc să-l urmărească pe Sid, pentru a-şi da seama cum se descurcă, atenţia îi era captată în întregime de Lia; pe ea o urmărea cu privirea lui de pasăre de pradă. Oricum, nu trebuia să se concentreze prea mult asupra lui Sid pentru a remarca stângăcia cu care se mişca acesta. Nici nu dansară împreună până la sfârşitul melodiei, când se opriră, pentru apreciere. Încordat, Sid îi ceru părerea:
- Cum a fost?
- Nu foarte rău, dar nici grozav, răspunse Luci, cu indulgenţă. Acum, permite-mi, te rog, să-ţi arăt eu cum se procedează! Fii atent, adăugă apoi, apropiindu-se ferm de colega lui, pe care o cuprinse strâns în braţe, deloc timid, cât mai aproape de el, fixând-o cu privirea-i pătrunzătoare, tulburătoare.
Şi astfel începură să danseze, lăsându-se purtaţi de ritmul melodiei. Lia sesiză schimbarea, normal; era altfel alături de el, atât de plăcut... Iar Sid îl privea uimit, neînţelegând cum se putea mişca atât de uşor, cu eleganţă, siguranţă, fermitate şi delicateţe în acelaşi timp. Astfel îi arătă Lucian lui Sid cum se dansează, timp de mai bine de o oră, sperând că dacă Sid va pricepe în cele din urmă, nu va veni să exerseze cu Lia şi-n alte zile. Cât despre ea, aflată în braţele lui, uitase complet de Sid Kelso, ori că trebuia să-l înveţe ceva pe acesta. Nu-l vedea decât pe Luci, lângă ea. Dar nu spunea nimic.
Evident că în tot acest timp, nu dansase doar Lucian cu Lia, ci şi Sid, doar el trebuia să înveţe. Iar în efortul său de a-l determina pe Sid să înţeleagă cât mai bine şi mai repede totul, Lucian dansă chiar el însuşi cu fratele Sonyei, de vreo câteva ori, explicându-i acestuia ce ar avea de de făcut, cât mai clar cu putinţă. Apoi îl lăsă din nou pe Sid cu Lia, pentru a vedea dacă se descurcă mai bine. Iar astfel se întinseră până la ora 22.35. Sid începuse într-adevăr să prindă ceva, deja nu se mai mişca cu atâta stângăcie ca la început, nu mai era nici atât de împiedicat, deci, eforturile comandantului nu erau zadarnice, începuseră deja să dea roade, se vedeau clar rezultatele.
- Văd că ai început deja să te descurci binişor, remarcă Lucian schimbarea.
- Aşa este, îl aprobă Sid. Nici nu mi se mai pare atât de greu, ca la început.
- Mă bucur pentru tine, afirmă Lucian.
- Dar încă sunt foarte departe de tine, de stilul tău. Mai am mult până să te ajung.
- Ah, nu crezi că îţi doreşti prea mult?
- Ai dreptate. Probabil că nu voi reuşi niciodată să te ajung din urmă, la acest capitol.
- Nu se ştie niciodată. Poate, dacă perseverezi... Nu în puţine cazuri, elevii şi-au întrecut profesorii în măiestrie. Deci, cine ştie?! Oricum, poţi repeta şi acasă, cu Sonya, ca să te perfecţionezi sau cel puţin ca să nu uiţi ceea ce ai reuşit să înveţi acum. Sora ta e destul de pricepută, din câte ţin eu minte; ea a prins destul de repede şmecheria. Dacă nu cumva o fi uitat între timp.
- Nu, n-a uitat nimic. Ştie încă, la fel de bine. Am repetat deja de câteva ori cu ea, acasă. Dar îmi reproşează mereu că nu sunt un partener de dans prea bun, ci, mai mult, un împiedicat.
- Păi, s-o inviţi şi-n seara asta la dans, când ajungi acasă, să vezi dacă îţi va mai reproşa ceva. Iar acum, dacă nu te superi, am să te rog să-mi permiţi să dansez o dată cu colega mea, după care am să mă retrag; e destul de târziu, spuse Lucian.
- Sigur, nici o problemă, acceptă Sid, cedându-i locul alături de Lia.
Ca de obicei, el o cuprinse strâns în braţe, începând să danseze alături de ea, pentru ultima oară în acea seară, după cum spusese. Sid îi urmări cu privirea, părând încântat de felul în care dansau împreună, completându-se parcă unul pe celălat şi tot privindu-i, îşi dădu seama că le stătea foarte bine împreună, constituiau o pereche reuşită, potrivită, păreau parcă făcuţi unul pentru celălalt, ceea ce-l întristă, fiindcă îşi aminti că el nu avea nici un viitor alături de ea, fiind doar un capitol trecător din viaţa ei, ba poate că ea nici măcar nu-l considera ca făcând parte efectiv din viaţa ei. Privindu-i, îşi dădu seama că ei vor pleca în curând şi totul se va sfârşi pentru el, va redeveni la fel ca înainte de a fi sosit ei aici, adică monoton şi total lipsit de sens. Până atunci însă, mai era câtva timp şi era hotărât să beneficieze în mod plăcut de fiecare clipă pe care o va avea la dispoziţie şi pe care o va petrece alături de ei, dar, evident, în mod deosebit, mai ales alături de ea. Bineînţeles că va încerca să procedeze în aşa fel încât să nu-l supere prea mult nici pe Lucian, fiindcă ţinea într-adevăr foarte mult şi la el, la prietenia lui.
Melodia se sfârşi, dar înainte de a-i da drumul din îmbrăţişare colegei sale, Lucian o sărută îndelung, cu pasiune şi nu doar o singură dată, fără a se sinchisi de prezenţa lui Sid în acea încăpere.
- Luci, n-ar fi trebuit să faci asta, îi reproşă ea şoptit.
- Tu ştii foarte bine că eu fac cele mai nepotrivite lucruri în cele mai nepotrivite momente, replică el, intenţionând să repete gestul anterior.
- Luci, nu... încercă ea să se împotrivească, dar, după cum ştia, orice protest era inutil, aşa că, din nou, cu sau fără voia ei, urmă un nou sărut, plin de pasiune.
- Bine. Acum plec, îi anunţă Lucian, foarte firesc, lăsând-o liberă pe Lia. Ne vedem mâine, la ora 14.00, la locul stabilit. Nu cred că o să trec de dimineaţă pe aici, Lia, deci, ne vedem direct acolo.
- Fie. De acord, rosti ea, fără alte reproşuri, mulţumindu-se doar să-i atribuie o privire albastră care să exprime ce simţea ea faţă de acţiunea lui anterioară, mai mult decât orice alte cuvinte.
- Noapte bună, încheie Lucian, apoi se retrase, îndreptându-se spre nava lui albastră, „Pacifis”.
- Cred că ar trebui să plec şi eu, spuse Sid, la puţin timp după plecarea comandantului.
- Nu, tu mai rămâi, se împotrivi Lia. Nu e atât de târziu. Am putea repeta puţin ceea ce ai învăţat astăzi, cu Luci.
- Chiar crezi că ar fi necesar? Adică...
- Sid, rămâi, te rog, îl întrerupse ea, insistând. Dacă Luci a plecat, treaba lui! Nu înseamnă că şi tu trebuie să-i urmezi exemplul.
- Fie, cum zici tu, acceptă Sid. Dar nu crezi că el s-ar supăra?
- Cine, Luci? se miră ea. De ce s-ar supăra?! De unde ar putea şti că ai rămas? Şi de fapt, cui îi pasă ce-ar crede el dacă ar şti?
- Da, dar... Te-a sărutat, nu doar o dată, rosti Sid, încurcat.
- Ah, da, ştiu... Luci, aşa e el; aşa obişnuieşte... Nu-mi dau seama de ce, nu-mi spune. Poate doar pentru că aşa vrea el, poate pentru că îi face plăcere, sau vrea doar să mă enerveze pe mine, ceea ce deseori chiar reuşeşte. N-ar trebui să te deranjeze felul lui de a se manifesta. Pe mine mă deranjează, uneori, dar am încetat să-i tot reproşez, mereu... În plus, nu-i fac lui pe plac, deci, nu intru în jocul lui. Din cauza asta nu i-am reproşat nimic nici acum, pentru că el tocmai la asta se aştepta. Dar, destul cu vorbăria, mai ales despre el! Haide, la treabă! Să te văd, ce ştii?! îl invită Lia, zâmbind fermecător, deşi toate cuvintele pe care le rostise la adresa comandantului misiunii erau în contradicţie clară cu sentimentele ei.
Neputând-o refuza, Sid reluă dansul alături de ea, doar era irezistibilă. Şi o ţinură astfel, până puţin după miezul nopţii, când, în sfârşit, Sid plecă şi el spre casă. Sonya îl întâmpină îngrijorată, spunându-i că-l căutase Lucian, mai devreme. Dar Sid o linişti şi-i povesti ce făcuse între timp. Iar pentru a-i dovedi că în sfârşit, reuşise să înveţe cât de cât să danseze, o invită pe sora lui la dans. Dansară nu mai mult de 15 minute, vreo câteva melodii, iar Sonya spuse că într-adevăr, fratele ei chiar pricepuse ceva. Se observa imediat influenţa comandantului misiunii în stilul de dans al fratelui ei, care nu mai era atât de nepriceput în ceea ce privea dansul. Astfel se încheie ziua de duminică, 25 noiembrie 2091.
Începea o nouă săptămână, ultima din toamna acelui an. Bineînţeles, pe Proxima, nimic nu dădea de înţeles că toamna era pe sfârşite, iar sosirea iernii era pe aproape. Schimbările ce aveau loc în această perioadă a anului în natură, în unele părţi ale Terrei, erau complet inexistente aici, unde fiecare zi semăna perfect cu cealaltă, fără nici o deosebire, cel puţin din punct de vedere meteorologic. Nu se petrecea nici un fenomen care să-i surprindă nepregătiţi, ca să nu mai vorbim de liniştea şi nemişcarea ce domnea veşnic în jur, făcând ca totul să pară monoton, părăsit.
Membrii echipajului terestru se străduiau să facă abstracţie de toate aceste, după cum li se păreau lor, anomalii şi să se acomodeze cât mai bine cu stilul de viaţă al localnicilor, încercau să se integreze în societatea lor civilizată, cel puţin pentru scurtul timp pe care aveau să-l petreacă aici, pe suprafaţa Proximei. După aceea, probabil că vor reveni la stilul lor propriu de viaţă, sau cine ştie ce anume îi mai aştepta. Oricum, ei sperau că vor face faţă cu bine tuturor greutăţilor cu care se vor confrunta, atâta timp cât vor trece prin ele împreună, uniţi, aşa cum le ceruse Lucian, de la bun început.
Noua săptămână, care deja începuse, părea la fel ca toate celelalte, fără a se petrece nimic nou, deosebit, inedit. Zilele treceau pentru fiecare dintre ei în acelaşi stil, înscriindu-se parcă într-o rutină standard, din al cărei tipar era greu de ieşit. Aveau deja ore fixe pentru anumite activităţi zilnice, cotidiene, obişnuite, mişcându-se parcă aidoma unor roboţei, care executau aceleaşi comenzi.
Lucian şi Lia se întâlneau zilnic cu Sid, la ora 14.00, discutând cu el, fie despre prezent, denumirile străzilor şi ale altor obiective mai importante din marele oraş şi nu numai din oraş, ci chiar de pe suprafaţa întregii planete; fie parcurgând noi etape din trecutul misterios al planetei Proxima. Oricare ar fi fost subiectul ales pentru discuţii, se dovedea în final a fi la fel de interesant, cel puţin pentru cei doi colegi tereştri. Iar Sid era mereu la fel de bine informat şi de dispus să-i ajute să înţeleagă tot ceea ce le era lor încă neclar. Însă, spre deosebire de săptămânile precedente, în această săptămână, Lucian nu venise în nici o dimineaţă la colega lui, Lia, ci se întâlneau toţi trei la locul obişnuit, la ora 14.00. Nici seara, la despărţire, nu rămânea în compania frumoasei sale colege, ba nici măcar nu o conducea până în dreptul camerei ei, sau să rămână să servească cina împreună cu ea. După ce terminau discuţiile, el se retrăgea direct spre „Pacifis”.
De aceea, Sid nu întârzia să profite de această atitudine a lui. Remarcând faptul că Lucian îşi neglija colega, îşi petrecea el dimineţile şi serile împreună cu ea şi evident că nu-i displăcea deloc acest lucru. Ba chiar dimpotrivă; savura fiecare clipă petrecută în compania ei, doar o admira nespus de mult. Nu era deloc îndrăzneţ în manifestări faţă de ea, ci foarte reţinut, deci, nu încercase niciodată s-o ia în braţe (cu excepţia momentelor în care dansau împreună, când o îmbrăţişa timid) şi cu atât mai puţin să fi încercat s-o sărute; nici gând de aşa ceva! Dar îi plăcea să se afle în preajma ei, lângă ea...
Deşi îi era greu, Lucian proceda astfel, deoarece considera că ar fi bine să o lase liberă un timp, să nu o sufoce cu prezenţa lui, poate o va determina, cine ştie, chiar să... Să-i fie dor de el?! Şi aşa, oricum tot se vedeau, aproape zilnic, chiar dacă nu erau singuri, ci cu Sid. Bineînţeles că nu avea de gând să procedeze astfel o perioadă îndelungată, ci una scurtă, depinzând cât va putea rezista astfel, sperând, bineînţeles, că nu va reuşi s-o îndepărteze de el prin acest comportament distant, ci să o apropie mai mult. Îşi dădea seama că Sid nu va sta degeaba, ci va profita din plin de această perioadă, însă deocamdată nu-şi făcea probleme prea mari din acest motiv.
Şi pentru că tot avea ocazia să petreacă atâta timp împreună cu ea, Sid repetase ceea ce învăţase de la Lucian, ca nu cumva să uite şi ca să-şi îmbunătăţească stilul, ceea ce în final, cu puţin efort, chiar reuşi. Evident, nu era el marele expert, dar cel puţin se putea descurca, nu mai era deloc stângaci şi împiedicat. Chiar şi sora lui, Sonya, îl lăudase, observând că fratele ei reuşise să pătrundă în tainele dansului şi să dezlege o mică parte din misterele acestei plăcute îndeletniciri...