*37. Pregătind păianjenul pentru „transfer”.

Din depărtare, apăru Sid, fără întârziere. Se salutară prieteneşte, iar Sid o privi discret pe Lia, admirativ. Oricât de discret ar fi fost el, comandantul nu scăpă neobservată acea privire admirativă pe care Sid i-o atribuise Liei, o sesiză de îndată, iar acest lucru îl nemulţumi profund. Se temea că presupunerile lui erau adevărate, ceea ce lui nu-i convenea deloc. De ce să se îndrăgostească Sid tocmai de cea de care şi el era îndrăgostit?! N-ar fi dorit ca tânărul Kelso să-i devină „rival”, mai ales că exista riscul ca Lia să-l prefere în cele din urmă pe Sid, ceea ce pentru Lucian ar fi fost o catastrofă imposibil de suportat, de remediat. Nu dorea ca altul să câştige admiraţia ei, pentru că el o adora din tot sufletul, ba încă de atât amar de vreme... Doar că ei nu-i spusese niciodată nimic, iar asta era greşeala lui, o greşeală care l-ar putea costa scump.
Sid sesiză răceala cu care-l întâmpinase Lucian, dar nu spuse nimic în acest sens, mai ales că nici Lucian nu aduse subiectul în discuţie. Bănuia care ar fi motivul acestei răceli, însă preferă să tacă. Prin urmare, amabil, îi conduse pe cei doi în locurile în care încă puteau afla noi amănunte referitoare la trecutul imensei planete Proxima. Subiectul dovedindu-se extrem de interesant, încetul cu încetul uitară de micile lor altercaţii, ocupându-se numai de descifrarea misteriosului trecut. Find bine informat, Sid le oferea explicaţii care să le satisfacă în totalitate curiozitatea. Totul era impresionant, chiar şi pentru Sid.
Astfel îşi petrecură întreaga zi, până seara târziu, când în sfârşit se retraseră. Lia servi masa de seară la un restaurant din apropiere, doar împreună cu Sid, fiindcă, spre surprinderea lor, Lucian nu-i însoţi, el preferând mâncarea de la bordul navei albastre, chiar dacă era gătită de roboţi.
Deşi rămăsese doar în compania lui Sid, Lia nu mai rămase împreună cu el, pentru a-şi continua lecţiile de dans, chiar dacă Sid o condusese până în apropierea locuinţei ei provizorie. Aici se despărţiră, Sid îndreptându-se îngândurat spre casă.
Ziua următoare, marţi, 13 noiembrie 2091 şi-o petrecură în mod asemănător, cu foarte mici diferenţe. Seara, la despărţire, Lucian îi spuse Liei că nu va mai veni de dimineaţă la ora 10.00 la ea în cameră, fiindcă în acea dimineaţă urma ca împreună cu Maria să ducă păianjenul de la ei din navă în laboratoarele din oraş. Prin urmare, stabiliră să se întâlnească direct la ora 14.00, la locul ştiut. Iar dacă va întârzia cumva, Lucian îi rugă pe Lia şi pe Sid să-l aştepte cel mult o jumătate de oră, deşi el va face tot posibilul să ajungă la timp. Seara, el se retrase grăbit spre navă, Lia servind cina din nou doar în compania lui Sid, care o şi conduse după aceea până în apropiere de camera ei. Înainte ca Sid să plece, Lia îi spuse că ar putea veni în dimineaţa zilei următoare, pe la ora 09.00, pentru a-şi continua lecţiile de dans, până aproape de ora 14.00, doar nu-i împiedica nimic, fiindcă Lucian era ocupat. Sid acceptă bucuros propunerea; n-ar fi reuşit s-o refuze, deşi îşi dădea seama că poate ar fi fost mai bine. Astfel se încheiase şi ziua de marţi, 13 noiembrie 2091, iar ziua următoare, miercuri, 14 noiembrie 2091, sosi fără întârziere.
Lucian se trezi la ora 07.00, iar după ce-şi aranjă bine ţinuta impecabilă, după cum îi era lui obiceiul, părăsi rezerva sa, în jurul orei 07.30. Nu mică-i fu mirarea când la capătul culoarului o zări pe blondină aplecată asupra păianjenului. Se îndreptă încet spre ea.
- Salut, blondino, îi spuse el şoptit.
- Ah, Luci... răspunse blonda, ridicându-se şi întorcându-se spre el. Salut! Dar să ştii că m-ai speriat puţin.
- Mii de scuze! Nu asta mi-a fost intenţia.
- Hmm... zâmbi blonda amuzată. Dar care-ţi era intenţia?!
- Nici una, cred...
- Bine, comandante. Scuzele se acceptă. Însă altădată să nu mă mai iei aşa, prin surprindere.
- Voi încerca, spuse el. Deci, eşti foarte matinală, ca de obicei.
- Nu chiar ca de obicei, dar azi e o zi deosebită.
- Da, ştiu. Va trebui să te desparţi de mititica ta prietenă, Ema.
- Aşa e. Îmi va fi dor de ea.
- N-ar trebui să-ţi fie. Doar ştii că va fi bine îngrijită acolo unde o vom duce, iar de altfel, o vei putea vedea ori de câte ori vei dori, nu-ţi va interzice nimeni acest lucru.
- Ai dreptate.
- Bineînţeles că am, întări el, zâmbind. Şi eşti de mult aici?
- Nu, dar nici de prea puţin, îi oferi ea un răspuns incert.
- Aha, murmură el sec. Şi ai venit singură?
- Nu, evident. Nick e pe puntea principală, n-a vrut să vină aici, la Ema.
- Aşa, deci... Şi cum vă înţelegeţi acum?
- Perfect! Mai bine nici că se putea.
- Eşti sigură?! N-au mai existat probleme, după acel mic incident?
- Probleme?! Nu, Luci, absolut nici una! Deloc!
- Serios?! Asta-i bine! Mă bucur pentru voi. Adică, nu mi-ar fi convenit să...
- Luci, taci, îl întrerupse ea. Nu mai aminti de acel nedorit incident! A trecut... Şi nu mai există nici un pericol. Adică, Nick nu mai e deloc gelos pe tine, pentru că a înţeles că n-ar avea de ce.
- Adevărat?! Atunci, e grozav! Şi cum a rămas cu cealaltă problemă? S-a rezolvat şi aceea?
- Cealaltă? se miră Maria, privindu-l nedumerită. Care?!
- Păi, cealaltă... Parcă spuneai că erai îngrijorată din cauza lui.
- Ah, asta... îşi aminti ea. Da, aşa e, ai dreptate; aşa spuneam. Eram şi încă mai sunt îngrijorată. Pentru că nu, asta nu s-a rezolvat încă. N-am discutat cu el despre acest lucru, nici măcar n-am încercat. Nu i-am mai amintit şi de asta.
- Înţeleg. De fapt, uitasei. Îmi pare rău că ţi-am amintit. Ar fi trebuit să tac.
- Nu, nu trebuie să-ţi pară rău şi nici să taci, pentru că această problemă chiar există şi e încă nerezolvată.
- Eu nu cred că trebuie să-ţi faci griji, cel puţin nu de acum. E încă prea devreme.
- Nu, Luci, nu e deloc prea devreme! Ar trebui luate măsuri, pentru că timpul trece repede, nu stă în loc să aştepte măsurile noastre.
- La ce fel de măsuri te referi?
- Nu ştiu nici eu. Dar trebuie făcut ceva. Mai ales pentru că...
- Pentru că...?! De ce?
- Ştii, ar mai fi ceva ce nu ţi-am spus atunci, pentru că n-am apucat. Nu i-am spus nici lui şi nici altcuiva până acum.
- Ce anume? deveni Lucian curios. Încă ai secrete?
- Da; ca să vezi, încă mai am... Şi ştii tu, Luci, pentru că eşti înţelegător şi ai sfaturi de care se poate ţine seama, prefer să-ţi spun ţie mai înainte chiar decât de a vorbi cu Nick despre acest subiect.
- Atunci, spune-mi!
- Păi, ar fi vorba despre un tip, pe nume Remy...
- Remy?! Ce fel de nume ciudat mai e şi ăsta?
- Vine de la Remus. Remus Mărginean.
- Aşa; şi?! Ce-i cu tipul ăsta, Remy?
- A fost prietenul meu, o bună perioadă de timp, înainte de a pleca de pe Terra.
- A fost, ce?! Prietenul tău?! Nu ne-ai spus că ai fi avut vreunul vreodată... tresări Lucian surprins.
- Ştiu. N-a fost cazul să spun.
- Şi crezi că acum ar fi cazul?! Adică... Doar nu ai nici o obligaţie faţă de tipul ăla. Sper că nu i-ai făcut nici un fel de promisiune, sau să-i fi cerut să te aştepte, ori altceva de genul ăsta.
- Nu, nimic din toate astea. De altfel, mă despărţisem deja de el cu câteva luni înainte de a afla că voi participa la această misiune spaţială. Rupsesem definitiv orice legătură cu el.
- Şi atunci... Nu înţeleg, care-i problema?
- Păi, vezi tu, Luci, el era un tip foarte dificil. Gelos, posesiv, impulsiv, violent şi agresiv. Un mitocan! De asta l-am şi îndepărtat de mine, în cele din urmă. Însă nu ştiu cum va reacţiona când va afla că m-am căsătorit între timp. Nu ştiu la ce mă pot aştepta din partea lui, însă la nimic bun, asta-i clar!
- Aş... Haide, blondo... Nu cred că ai motive să fii îngrijorată. A trecut destul de mult timp şi încă va mai trece până vom ajunge noi înapoi, pe Terra. Cine ştie?! Tipul ăla poate fi deja însurat, ar putea avea chiar şi copii, dacă s-o fi găsit vreo tipă care să-l suporte atâta. Oricum, indiferent cum s-ar prezenta situaţia la momentul revenirii noastre pe Terra, tipul nu poate avea nici o pretenţie asupra ta. De altfel, s-ar fi putut schimba odată cu trecerea anilor, poate că nu mai e cel pe care-l ştiai tu, un rebel, un răzvrătit. Ştii, uneori, cu timpul, oamenii se mai schimbă.
- Mă îndoiesc că el s-ar fi schimbat în mai bine, dacă eu n-am reuşit să-l aduc, cât timp am fost prieteni, pe linia cea bună. Poate în mai rău... Ştii tu, „Lupul îşi schimbă părul, dar năravul ba.”
- Aşa e, însă nu e o regulă bătută în cuie, în general valabilă. Ca întotdeauna, există şi excepţii. Nu... Nu trebuie să fii îngrijorată din cauza acelui Remy. De altfel, ce rău crezi că ţi-ar putea face tipul?
- Mie, nimic. Dar lui Nick, da. Lui ar putea. E atât de neajutorat, ca un copil. E vulnerabil. Iar Remy era extrem de violent, greu de stăpânit.
- Aş... Aiurea! Nu cred că va încerca vreodată să-i facă ceva lui Nick. Şi dacă totuşi ar îndrăzni, nu-i va merge! Va avea de-a face cu noi. Şi îl vom opri. Nu-l vom părăsi pe Nick la nevoie, vom fi alături de el.
- Nu puteţi fi alături de el mereu...
- Haide, blondo, nu mai face atâta caz din cauza unui tip banal, pe nume Remy. E absurd! Nici măcar n-am părăsit Proxima. E timp destul să ne gândim la o soluţie rezonabilă, pe parcurs. Poate că Nick ar putea lua nişte lecţii de la Mihai, măcar de autoapărare, în caz de nevoie.
- Cine, Luci?! Nick?! N-aş prea crede!
- De ce nu?! Doar de autoapărare, nu-i cere nimeni să se transforme brusc într-un expert în acest domeniu. Pe drumul de întoarcere spre Terra, ar avea destul timp să înveţe câteva noţini de bază. Nu cred că Mihai l-ar refuza.
- Mihai, nu, nu l-ar refuza, evident, dar nu-l văd pe Nick luând astfel de lecţii. Nu cred că se va întâmpla una ca asta. El de abia se descurcă cu dansul, cât de cât...
- Dacă nu astfel, vedem noi ce putem face. Trebuie să existe o soluţie. Până atunci, nu te mai gândi la asta. Consideră problema ca fiind deja rezolvată!
- Aş vrea să pot...
- Cel puţin poţi încerca. Ştii ce nu reuşesc totuşi să înţeleg?! Oare cum putea o fată atât de drăguţă cum eşti tu, să aibă un prieten grosolan, impulsiv şi violent, pe care pe deasupra, să-l mai cheme şi Remy?!
- Ah, Luci, nu ştiu... Nici eu nu-mi dau seama ce-oi fi găsit interesant vreodată la el. Aveam doar 15 ani când i-am acceptat prietenia, iar el avea deja 19. Probabil că doream doar să le impresionez, să le fac invidioase pe colegele mele, care-l adorau, deşi nu ştiu de ce, probabil că nu-l cunoşteau prea bine. E adevărat, tipul arăta bine, era roşcat, cu ochii căprui, cu o privire fioroasă, dar aspectul fizic nu contează foarte mult. Comportamentul lui lăsa mult de dorit. Dar ce ştiam eu la 15 ani?! Eram prea mică.
- Aşa ,deci. Asta ar explica totuşi, cât de cât lucrurile. Deci, de la 15 ani, ceea ce înseamnă că aţi fost prieteni destul de mult, preţ de câţiva ani buni...
- Da, aproape patru.
- Şi de ce te-ai despărţit de el, în final? De ce ai luat această decizie?
- Pentru că mi-am dat seama la timp că nu-i nimic bun de capul lui şi nici nu dădea semne să se îndrepte. Nu acest gen de persoană îmi doream eu, alături de mine... Mai rău este faptul că a fost primul meu prieten şi de fapt, singurul pe care l-am avut pe Terra.
- Asta doar din cauză că nu m-ai cunoscut pe mine înaintea lui... zâmbi Lucian.
- Aşa este, tu ai fi fost mult mai indicat.
- Nu, glumeam doar... zâmbi el, mai serios. Oricum, acum l-ai întâlnit pe Nick şi...
- Şi sunt foarte fericită cu el, pentru că-l iubesc, desigur. Şi bineînţeles, el e mult mai potrivit pentru mine decât acel Remy. Dar tot nu pot să nu-mi fac griji pentru el. Sincer, Luci, el e... vulnerabil!
- Nu-ţi mai face griji. Nu vom lăsa să i se întâmple ceva rău, niciodată! Nu vom permite nimănui să se atingă de el! Poţi conta pe noi. Îţi garantez!
- Oh... Mulţumesc pentru sprijin. Eşti atât de drăguţ, îi spuse ea şi-l îmbrăţişă pe neaşteptate, sărutându-l uşor pe obraz.
- Hei... îi reproşă el blând. Ce faci? Ai uitat ce s-a întâmplat zilele trecute?
- Nu, desigur, n-am uitat. Dar nu mai există nici un pericol de data asta, ţi-am mai spus. Nu mă crezi?
- Nu se ştie niciodată. Mai bine să nu dăm motive.
- Bine, acceptă ea, îndepărtându-se uşor de el. Ah, Luci... Aş fi vrut să te fi întâlnit pe tine mai demult, înaintea lui Remy, cu mult înainte de a fi plecat în această misiune.
- De ce? Crezi că lucrurile ar fi evoluat altfel pentru noi?
- Hmm... zâmbi ea încurcată, privindu-l. N-aş fi avut nici o şansă cu tine, nu-i aşa? Niciodată?!
- Nu ştiu... Cred că nu; presupun... Adică, sigur nu, dacă aş fi cunoscut-o deja pe ea înainte de a te fi întâlnit pe tine. Ea mi-a cucerit inima şi cred că acelaşi lucru s-ar fi întâmplat oricum, era inevitabil. Poate că... Dacă n-aş fi întâlnit-o niciodată, nu ştiu ce s-ar fi întâmplat, poate că ai fi avut totuşi vreo şansă, n-ar fi fost exclus... Tu sau altcineva...
- Dar ai întâlnit-o! Şi cred că mai devreme sau mai târziu, tot ai fi întâlnit-o, aşa că tot ai fi căzut în capcana ei.
- Hmm... zâmbi el încurcat. Aşa e; cred. Off...
- De ce oftezi?
- Păi, nu ştiu... Nu pot să mi-o scot din minte, deloc, oricât aş vrea, oricât aş încerca... De parcă ea mi-ar controla întreaga fiinţă; nu-mi pot lua gândul de la ea. Dar, ce fac?! Bat câmpii... De ce mă laşi să vorbesc prostii, blondo? Spun numai tâmpenii, se trezi el.
- Nu, Luci. Spuneai doar cât de mult o iubeşti. Pentru că o iubeşti; nu-i aşa?
- Mai mult decât s-ar putea exprima vreodată în cuvinte, blondo.
- Dar ei nu i-ai spus încă.
- Nu, încă n-am reuşit să găsesc momentul potrivit.
- Dar, Luci, spuneai că...
- Ştiu, o întrerupse el. Şi am să-i spun. În curând. Nu ştiu când, dar am să-i spun. Altfel simt că înnebunesc! Nu mai suport! E deja pea mult.
- Bine. Treaba ta. N-am să mă amestec, dacă nu vrei.
- E cel mai bun lucru pe care-l poţi face, să nu te amesteci... Ştiai că ea se întâlneşte cu Sid, în ultimul timp?
- Cu fratele Sonyei?! Da, oarecum... Dar, parcă, din câte ştiam eu, amândoi vă întâlneaţi cu el, nu doar ea.
- Aşa e. Însă ea se întâlneşte cu el şi-n lipsa mea, spre exemplu sâmbăta sau duminica, în timpul ei liber. După ce v-aţi împăcat, am trecut printr-un parc şi... Ea era acolo, împreună cu Sid.
- Ah, asta era... Şi te deranjează, nu-i aşa?
- Păi... Poate că n-ar trebui, dar... Da! Mă deranjează. Enorm! M-a deranjat chiar mai mult decât faptul că Nick ne-a surprins îmbrăţişaţi. Dar ei nu-i pot spune nimic, nu-i pot reproşa nimic, pentru că n-am cum să-mi explic atitudinea. N-am motive să fiu împotrivă. Are dreptul să facă orice doreşte în timpul ei liber. Iar eu nu mă pot manifesta nicicum, pentru că orice protest al meu începe să semene a gelozie. Şi mă simt ca un idiot în faţa ei, când nu-i pot explica nimic din toate astea, pentru că n-am cum sau ce să-i explic.
- Off, Luci, bietul de tine... Cum complici tu totul!
- Şi ce-ai vrea să fac?! N-am ce. Sunt doar comandantul... Dar asta nu-mi dă deloc dreptul să mă amestec în viaţa ei particulară. Sunt neputincios!
- Nu, funcţia ta nu, dar faptul că o iubeşti, da! Asta-ţi dă dreptul să te amesteci. Pentru că eşti îndrăgostit de ea. Şi ar fi atât de simplu. Trebuie să-i spui doar două cuvinte, Luci! Două cuvinte, atâta tot. Două cuvinte cu efect magic imediat... De ce ţi-e aşa de greu să le rosteşti?
- Nu, nu încă! Nu pot... De parcă n-ai ştii cum e ea...
- Dacă vrei, stau eu de vorbă cu ea.
- Nu, te rog... Mai bine nu! Lasă-mă pe mine să mă descurc cu ea. E problema mea. Odată şi odată trebuie să rezolv şi problema asta, într-un fel.
- Dar aş putea...
- Nu, te rog, repetă el.
- Bine. Cum doreşti. Însă nu-mi place să te văd suferind. Nu merită să suferi atâta pentru ea! Să ştii, nici chiar ea nu merită! Pe de altă parte, treaba ta! Sper să te descurci totuşi.
- Exact! Treaba mea! Sper şi eu să mă descurc. Şi acum... Ce zici, cum rămâne cu micuţa ta prietenă, arahnida Ema?
- Aşa cum am stabilit.
- Bine. Atunci, prinde-o şi pregăteşte-o pentru o scurtă călătorie!
- E vreo grabă? Adică... Am mai putea-o lăsa puţin.
- Fie, blondo! Dar nu prea mult. Va trebui să plecăm cel târziu la 09.00. Sau, hai să zicem 10.00. E bine aşa?
- Perfect! Mersi, Luci.
- Pentru nimic. Tu hotărăşti când să o ducem.
- Da, sigur, eu...
- Ascultă, blondo, dacă vrei, poţi amâna data.
- Nu, Luci. Nu e cazul.
- Şi ce-ai aflat despre ea?
- Păi... Regret, Luci, nu prea multe, rosti cu greu blondina, gândindu-se la păianjenii de la bordul navei „Vulturul”; i-ar fi spus despre ei, însă tăcu. Ema nu a făcut nimic deosebit în perioada în care am ţinut-o sub observaţie. A stat doar, ştii şi tu. Însă nu cred că e cazul s-o păstrăm. Dick şi ceilalţi sunt nerăbdători s-o aibă. Deci, le-o putem da astăzi, aşa cum am stabilit.
- Aşa cred şi eu.
- Şi cum rămâne cu microcipul? E nevoie să-l chemăm pe Mihai, să i-l scoată?
- Nu, blondo. Nu e cazul. Nu cred că va păţi ceva dacă-l va purta în continuare. Aşa că, să nu-l deranjăm degeaba pe campion. Oricum, el a zis clar că de scos e mult mai dificil decât cum a fost de ataşat şi nici n-ar fi dorit să încerce.
- Cum spui tu...
- Bine. Acum mă duc pe puntea principală. Cred că Nick s-a plictisit deja, de când stă singur, acolo...
- Sigur, Luci, întări ea. Dacă nu se uită la vreun film, se plictiseşte repede.
- Nu, nu m-am plictisit deloc, deşi nu mă uitam la un film, ci la... voi, auziră ei din apropiere glasul lui Nick, care apăru ca de nicăieri.
- Nick... tresări blonda. De când eşti aici?
- De destul, răspunse el evaziv.
- Destul... murmură ea nemulţumită. Ne spionai cumva?!
- Nu, iubito! Să spunem doar că am asitat involuntar la discuţia voastră. Venisem să văd ce faci aici, iubito, dar v-am auzit vorbind şi n-am vrut să vă întrerup; de altfel, eram destul de curios, iar totul a fost foarte interesant.
- Totul... repetă blonda. Ce anume ai auzit, mai exact?
- Destule. De fapt, totul, pentru că venisem exact când a ieşit Luci din rezerva sa. Deci, am auzit chiar şi despre Remy, fostul tău prieten, de pe Terra.
- Ah, Nick, îmi pare rău că nu ţi-am spus mai demult despre el, dar intenţionam să...
- E-n ordine, iubito, o întrerupse Nick. Nu-ţi reproşam nimic. Şi nu cred că trebuie să fii îngrijorată. Dacă asta te linişteşte cu ceva, poate că, în cel mai bun caz, am să accept să iau vreo câteva lecţii de apărare de la Mihai, campionul vostru, cum a sugerat Luci.
- Adevărat? se miră ea. Ai face asta?
- Desigur. Dar nu acum, evident. După ce vom părăsi suprafaţa Proximei, pe drumul de întoarcere spre Terra. Va fi destul timp; atunci, poate. Am să mă mai gândesc, deci, deocamdată, nu-ţi promit nimic. Nu încă.
- E bine şi atât; şi atunci, aprecie Maria mulţumită.
- Bine, Nick, interveni Lucian. Blondino, mai rămâi aici?
- Da, dacă nu vă deranjează.
- Pe noi nu ne deranjează cu nimic, dar să ştii că nu-ţi vom ţine companie. Nick, să mergem pe puntea principală!
- Sigur, Luci. De acord, îl aprobă Nick.
- Blondo, să nu întârzii prea mult, îi atrase Lucian atenţia.
- Voi încerca, îi răspunse Maria.
Acestea fiind spuse, cei doi porniră spre puntea principală, lăsând-o pe blondă cu micuţa arahnidă.
- Deci, chiar eşti îndrăgostit, i se adresă Nick în timp ce mergeau pe culoarul ce ducea spre puntea principală.
- Cum?! Nu... Cine ţi-a ţie spus aşa ceva?
- Luci, nu nega! Nu uita că v-am auzit vorbind; îi spuneai Mariei, iar eu eram de faţă. N-are rost să te ascunzi. E inutil!
- Off... Bine. M-ai prins! Recunosc. E adevărat. Da! Sunt îndrăgostit.
- Ca să vezi... păru totuşi surprins Nick. Şi cine-i norocoasa?
- Poftim? se prefăcu Lucian că nu pricepe.
- Nu-i nevoie să-mi spui nimic. Cred că ştiu deja. Colega ta, Lia. Despre ea e vorba. Nu-i aşa?
- Ce te face să crezi că ar fi aşa?
- Pentru că spuneai că eşti îndrăgostit de mult, doar că ei nu i-ai spus încă; în plus, că ea s-ar fi întâlnit de curând cu Sid, deci, de aici am dedus, în mod logic, că ar fi vorba despre ea.
- Bine! Suficient, îl întrerupse Lucian. Ajunge! Nu mă mai chinui, te rog... Ai dreptate. Despre ea e vorba.
- Deci, o iubeşti...
- Da.
- Ca să vezi! Nu mi-aş fi închipuit! De mult?
- De când am cunoscut-o. Iar asta s-a întâmplat cu un an înainte de a pleca în această misiune, deci, să tot fie vreo 7-8 ani...
- Şi nu i-ai spus nimic?
- Nu...
- Incredibil! Cum ai putut rezista? Nu-i atât de uşor...
- Mie-mi spui?! De asta uneori sunt... Hmm... Mai dificil, să zicem. Ştii, Nick, îmi amintesc că mi-ai spus să mă feresc să mă îndrăgostesc, atunci, la început, când de abia sosisem aici, pe Proxima, iar tu sufereai, din cauza Mariei.
- Aş... Eu sufeream?! Cred că nu ştiam ce înseamnă asta. Dar tu... Erai deja îndrăgostit şi atunci de ea.
- Exact. Deci, n-aveam cum să mă feresc; de parcă aş fi putut...
- Eu, în locul tău n-aş fi făcut faţă; să aştept atâta timp...
- Tu n-ai fost nevoit. Blondina te-a acceptat imediat. În cazul meu, nu s-a întâmplat astfel. Lia m-a respins ori de câte ori am încercat să mă apropii de ea. Şi continuă să mă respingă.
- Deci, ai încercat totuşi.
- Da, sigur. Poate nu destul, dar... N-am renuţat încă.
- Glumeşti?
- Nu, deloc! Cu fiecare zi ce trece, dragostea mea pentru ea devine din ce în ce mai puternică.
- Înţeleg. Sau cel puţin încerc.
- Nick, am să te rog să păstrezi secret ceea ce tocmai ai aflat, în legătură cu colega mea, Lia. Nu de alta, dar aş prefera ca ea să afle totuşi de la mine că sunt îndrăgostit de ea, nu de la altcineva, deşi se pare că toţi ceilalţi ştiu deja, cu excepţia ei, desigur...
- Pricep. Şi fii liniştit. Din partea mea, tăcere absolută. N-o să discut, decât poate cu Maria, pentru că şi ea ştie. Se pare că ştia de mult, dar n-a spus nimic nimănui în acest sens. Nici măcar mie.
- Aşa e. Iar acest lucru dovedeşte că e de încredere, nu-i aşa?
- Bineînţeles că e, întări Nick, ferm convins de acest lucru. Şi tu la fel. Te rog să mă scuzi că atunci mi-am putut închipui că...
- Nu, lasă, nu-i nevoie să te scuzi, îl întrerupse Lucian. Ştiu şi eu cum e... Tu ai fost suficient de calm. Nu vreau să-mi imaginez cum aş reacţiona eu dacă aş vedea-o, spre exemplu, în braţele lui Sid; şi ea nu-mi e nici măcar prietenă, dar soţie, cum e blonda pentru tine... Deci, te înţeleg perfect!
- Mersi, surâse Nick.
Din vorbă în vorbă, nici nu-şi dăduseră seama că ajunseseră deja pe puntea principală, unde rămaseră în aşteptarea Mariei...