*30. Cu Nick şi Maria la bordul „Vulturului”.

Zorii zilei de duminică, 11 noiembrie 2091, nu întârziară să se ivească. Dimineaţa o găsi pe Lia încă în pat, adormită. Brusc, se trezi ca prin farmec. Alarmată, îşi verifică ceasul, care indica 07.45. Îşi aminti că-i promisese Mariei că la ora 08.00 va fi în camera ei, pentru a pleca spre „Vulturul”. Şi spusese clar că nu va întârzia!
Lăsându-şi sora încă adormită, se ridică din pat, fără să o deranjeze pe Ly, apoi se echipă rapid în ce găsi la îndemână şi o zbughi spre ieşire. Pe scurtul drum ce o despărţea de camera fratelui ei, merse cât putu ea de repede, străduindu-se să nu facă zgomot, pentru a nu deranja liniştea din jur. Dorea să ajungă totuşi la timp, doar ştia ce nerăbdătoare era blonda sa cumnăţică. Iar spre norocul ei, datorită grabei cu care se mişcase, reuşi să ajungă la destinaţie în timp util, cu puţin înainte de ora 08.00, aşa că blonda nu avea ce să-i reproşeze.
Intră în cameră şi nu se miră de faptul că-i găsi pe Nick şi Maria gata echipaţi de plecare; îşi închipuise că aşa se va întâmpla. Fu mulţumită de faptul că blonda avusese totuşi răbdare să o aştepte. Dar cum intră în camera lor, tot aşa şi ieşi, fiindcă Maria nu fu de acord să întârzie nici măcar o singură secundă. Porniră, deci, degrabă, spre locul în care se afla „Vulturul”, utilizând, desigur, un avion local pe care-l pilota Nick, cu siguranţa şi măiestria care-l caracterizau. În scurt timp, avionul ajunse fără probleme la destinaţie, iar Maria coborî nerăbdătoare, prima. În urma ei, Nick şi Lia, mai rezervaţi, nu atât de nerăbdători ca blonda. Ei o conduseră pe blondă până la nava în interiorul căreia se afla „Vulturul”. Blonda îi urmă cu o curiozitate crescândă.
Lia cunoştea deja locul, de aceea nu se manifesta ca blonda, ea îşi potolise deja curiozitatea. În ceea ce-l privea pe Nick, pe măsură ce înaintau, devenea din ce în ce mai emoţionat, agitat, doar nu mai văzuse de multişor locul în care-şi petrecuse aproape întreaga copilărie. Nick se pregăti să introducă el codul de acces pe care-l ştia, dar Lia îl opri, scoţând cu grijă foaia pe care i-o dăduse To Kuny ziua trecută.
- Tata a schimbat codul de acces?! Mie nu mi-a spus, se miră Nick.
- Nick, tati susţine că el n-a schimbat nimic, niciodată şi zice că ştie foarte bine acest lucru, pentru că, aidoma vouă, adică ţie şi surorii noastre Ly, nici el n-a trecut pe aici de foarte mult timp. Spunea că ultima oară a fost cu câţiva ani înainte de sosirea noastră aici. Totuşi, doamna Sy Tara de la spaţioport i-a spus clar că el personal a schimbat codul de acces, săptămâna trecută, când a fost aici... Se şi mira că a uitat deja acest amănunt, atât de curând. Oricum, acesta-i noul cod. Tati mi l-a dat, să putem intra fără probleme, oricând dorim.
- Ciudat... aprecie Nick, îngândurat.
- Păi, foloseşte codul ăla, să putem intra odată, o zori Maria. Ce mai aştepţi?
Lia introduse codul de acces, iar trapa navei gazdă se deschise în curând. Nerăbdătoare, blonda se grăbi să urce prima. În sfârşit, ajunseră în interiorul „Vulturului”. Nick privi totul cu drag, îngândurat, năpădit de amintiri din trecut. Revedea momente ale copilăriei sale, petrecute la bordul acestei nave, o navă atât de dragă lui... Lia cercetă locul cu atenţie, încercând parcă să se familiarizeze cu interiorul navei cu care călătoriseră tatăl şi fraţii ei. Iar Maria privi încântată totul. Ea era doar curioasă şi atât, deocamdată. Blonda se interesă:
- Unde sunt păianjenii despre care mi-ai vorbit, Lia?
- Ai răbdare! Îi vei vedea imediat. Nu sunt chiar aici, pe puntea principală. Cum ţi se pare nava?
- Drăguţă, aprecie blonda. Arată destul de bine. Pare chiar întreţinută. Nu s-ar zice că e atât de veche. Nici măcar nu se observă că a călătorit mult timp prin spaţiu.
- Aşa-i, o aprobă Lia. Arată bine. Chiar, ştiai că misiunea ei era să ajungă tocmai aici, pe Proxima?
- Da. Nick mi-a spus. De asemenea, mi-a spus că tatăl vostru urma să facă parte din echipaj. Ca şi domnul director Traian Simionescu; dânsul trebuia să fie comandantul navei, al echipajului şi al întregii misiuni, aşa cum e Luci acum, pentru noi.
- Din câte observ, Nick te-a informat destul de bine, te-a pus la curent cu toate amănuntele, remarcă Lia.
- Aşa e, scumpă surioară. I-am spus tot ceea ce ştiam, nu i-am ascuns nimic. Nu şi ei, pentru că n-aş fi putut.
- Te înţeleg. Şi cred că ai procedat foarte corect, frate drag. Dar oare ştiţi şi care ar fi fost restul membrilor echipajului?
- Nu, asta nu. Ştiu doar că ar fi trebuit să fie zece, fără persoane feminine la bord şi că unul dintre ceilalţi membrii ar fi trebuit să fie domnul profesor Eugen Manea, instructorul nostru. În ceea ce-i priveşte pe ceilalţi şapte, habar n-am, pentru că doar atât mi-a spus Nick.
- Ţi-am spus doar atât, iubito, pentru că doar atât ştiam de la tata. Altfel, ţi-aş fi spus mai multe.
- Sigur, dragul meu. Te cred.
- Dacă vreţi, vi i-aş putea spune eu pe ceilalţi şapte, propuse Lia.
- Cum aşa? se miră Nick. Tu îi ştii?
- Da. Doar pentru că mi i-a spus tata ieri.
- Atunci, spune-ni-i şi nouă, o invită Nick.
- Deci, cu excepţia celor trei amintiţi înainte, care ne sunt foarte cunoscuţi, doar trei din ceilalţi şapte ne sunt persoane total necunoscute. Numele lor ar fi Cosmin Savu, Dorin Damian şi Pavel Velcescu.
- Eu şi Ly ocupasem rezerva acestuia din urmă, o întrerupse Nick.
- Ştiu. Mi-a spus tăticul. Iar ceilalţi patru ar fi fost părinţii unora de la noi din echipaj.
- Nu mai spune... o întrerupse blonda. Care ar fi fost aceia?
- Chiar nu-i ştii? Pe nici unul dintre ei?
- Nu... Ar fi trebuit să-i ştiu? Acum, dacă tot te-ai apucat, mai bine spune-mi-i tu, o invită Maria, ca de obicei, curioasă.
- Păi... Unul dintre ei ar fi fost domnul Henry Harris.
- Tatăl lui Nis?! Măi, fir-ar să fie, zâmbi blonda.
- Altul, domnul Iulian Enka, zise Lia.
- Tatăl lui Luci?! Ca să vezi... Devine din ce în ce mai interesant, aprecie Maria.
- Aşa e, ai dreptate. Un altul ar fi trebuit să fie domnul Sergiu Stejăran, continuă Lia.
- I-auzi... Tatăl doctoriţei noastre...
- Exact, întări Lia. Şi ca şi fiica dânsului, ar fi fost medicul echipajului, pentru că şi dânsul este doctor.
- Serios?! Ce coincidenţă, spuse Maria.
- Da... Ciudată coincidenţă! Şi acum, ţine-te bine, blondo, că urmează partea cea mai interesantă. Celălalt ar fi fost domnul Andrei Stoica, biolog!
- Cum?! Ce tot spui?! Cum adică?! A... Andrei... Sss... Stoica? se bâlbâi Maria. Tăticul meu?! Vorbeşti serios, sau râzi de mine?
- Nu râd, n-aş avea motive! Vorbesc foarte serios! Cel puţin aşa mi-a spus tăticul. Dacă el m-a minţit, atunci te-am minţit şi eu pe tine. Dar nu cred că tati m-ar fi minţit.
- Ai dreptate. De ce te-ar minţi?!
- Atunci, asta înseamnă că nu ştiai nimic?! Tatăl tău nu ţi-a spus?
- Nu, niciodată. Şi asta mă miră. De ce mi-ar fi ascuns oare acest lucru? Tati nu proceda astfel, mereu era sincer cu mine.
- Probabil a avut dânsul motive serioase să procedeze astfel. De fapt, presupun că nici părinţii celorlalţi colegi ai noştri, care ar fi trebuit să facă parte din echipajul „Vulturului”, nu le-au spus lor nimic în acest sens. De altfel, îmi dau seama şi de ce au procedat astfel. Probabil că au fost nevoiţi.
- Nevoiţi?! Fii mai explicită, insistă Maria. De ce să fi fost nevoiţi?
- Cred că au fost siliţi de împrejurări. Datorită abandonării misiunii, a dezmembrării echipajului, apoi a fugii tatălui meu cu această navă. Şi toate acestea s-au întâmplat numai din cauză că tăticul a fost închis pe nedrept. Nu ştiu de ce anume l-au acuzat, dar sunt convinsă că era nevinovat. Nu pot să-mi dau seama cine l-ar fi putut urî atât de mult şi de ce, încât să-l denunţe... Tăticul nu-i un om rău, n-ar fi făcut nimic nimănui, aşa că nu pot pricepe cum de a avut totuşi duşmani. Oricum, din acel moment, tot ce era legat de această navă şi de misiunea pe care ar fi trebuit să o întreprindă a fost trecut sub tăcere, totul s-a muşamalizat, aşa cum deseori se obişnuieşte pe planeta noastră. Şi probabil că... De fapt, nu probabil, ci mai mult ca sigur, că celorlalţi membrii ai echipajului, care au rămas acolo, pe Pământ, li s-a pus clar în vedere să păstreze tăcerea în acest sens, dacă nu vor să aibă neplăceri. Li s-a impus forţat să tacă. Cred că de asta tatăl tău nu ţi-a spus niciodată nimic.
- Probabil că ai dreptate, o aprobă Maria îngândurată. Iar atunci, tăticul nu are nici o vină că nu mi-a spus nimic.
- Sigur nu are, întări Lia. Ascultă, tatăl tău e tot biolog, ca şi tine?
- Da, evident.
- Atunci, înseamnă că de la dânsul ai moştenit dragostea asta pentru natură, pasiunea pentru biologie, pentru animale şi plante.
- Tot ce se poate.
- Şi am văzut că dânsul e tot blond, ca tine. N-am observat însă dacă are ochii verzi, spuse Lia.
- Nu, tăticul îi are albaştri. Mama îi are verzi, doar că ea nu e blondă, ci şatenă. Iar ea e medic veterinar.
- Pricep... Ai moştenit câte ceva de la fiecare. Vezi, Nick, cu ocazia asta afli câteva amănunte despre socrii tăi.
- Ah, da... Am mai vorbit cu Maria despre dânşii. Mi-a arătat şi câteva fotografii, ba chiar înregistrări. Am înţeles că sunt nişte oameni buni, minunaţi; ca şi fiica lor, evident. De abia aştept să-i cunosc!
- Sunt convinsă... Să vezi însă cât de surprinşi vor fi dânşii când vor afla că fiica lor e deja căsătorită. Mai ales că dânşii nu te cunosc deloc. Vor dori să ştie totul despre tine.
- Asta ar trebui să mă îngrijoreze?! Păi... N-au decât să afle, orice ar dori, zâmbi Nick. N-am nimic de ascuns, nu mă tem că ar afla despre mine ceva ce nu mi-ar face cinste, ceva de care să mă ruşinez. Deci, nu cred că ar putea fi împotriva mea.
- Sigur, frăţioare...
- Hei, am putea vedea şi păianjenii aceia acum? Doar de asta am venit aici, redeveni Maria nerăbdătoare.
- Bine. Să mergem, îi invită Lia; nu ar fi avut motive să-i reţină pe puntea principală.
Porniră spre locurile în care blonda putea să vadă, în sfârşit, păianjenii despre care îi vorbise Lia. Mai înainte însă, vizitară rezerva în care copilărise Nick, împreună cu Ly, sora lui. Lia se interesă:
- Spune-mi, Nick, te înţelegeai bine cu Ly, când eraţi mici?
- Bine doar?! Da, bineînţeles... De ce nu? Doar ne aveam unul pe celălalt. De altfel, ne înţelegem foarte bine şi acum.
- Ştiu, insistă Lia. Dar atunci, când eraţi mici, nu vă ciorovăiaţi deloc între voi?
- Nu. N-am fi avut motive. Poate că ne mai supăram uneori unul pe altul, însă cum nu aveam încotro, ne împăcam foarte repede. Altfel, cu cine altcineva ne-am fi jucat? Tăticul era destul de ocupat, avea multe pe cap, nu-l puteam deranja şi pentru micile noastre neînţelegeri sau prostioare... Deşi uneori îl cicăleam. Dar niciodată nu ne-a neglijat, ne-a ascultat ce aveam să-i spunem, ne-a sfătuit cum s-a priceput mai bine, ne-a înconjurat mereu cu dragostea lui, cu grija lui pentru noi.
- Înţeleg. Oricum, tăticul susţine că aţi fost destul de cuminţi şi nu i-aţi creat probleme, zâmbi Lia.
- Sper că într-adevăr am fost şi nu i-am creat prea multe probleme, spuse Nick. Chiar sper.
După ce zăboviră puţin în rezerva în care copilăriseră Nick şi Ly, îşi continuară vizita prin navă. Ajunseră, în sfârşit, spre satisfacţia blondei, şi în locurile în care Lia observase ziua precedentă existenţa păianjenilor.
- Ah... Chiar sunt păianjeni, se minună blonda, privindu-i încântată, cu ochii ei cei verzi ca nişte smaralde.
- Vezi?! Ce ţi-am spus eu?! Nu mă credeai?! Acum ai dovada, poţi fi sigură, o asigură Lia.
- Aşa-i... Dar să ştii că te credeam. Eram doar nerăbdătoare să-i văd.
- Am observat că erai, remarcă Lia. Iar acum, că i-ai văzut, spune-mi ce specii sunt? Eu nu mi-am putut da seama. Singura clasificare pe care le-aş putea-o face ar fi aceea că sunt clar păianjeni, nu altceva.
- Ce te grăbeşti atât?! Doar n-ai să-mi spui că nu mai sunt şi alţii, cu excepţia acestora? Ieri susţineai că sunt mai mulţi.
- Şi să fii convinsă că sunt. Însă aceştia de aici, sunt toţi din aceeaşi specie cu micuţa Ema, din nava noastră?
- Nu, nu toţi. Sunt vreo câţiva ca ea, dar şi alte specii. Dar toţi sunt foarte cunoscuţi, familiari, răspândiţi pe aproape întreg Pământul. Sau cel puţin în Europa.
- Dar tot nu mi-ai spus ce specii sunt, îi reproşă Lia.
- Chiar vrei să ştii? Fie... Deci, cu excepţia celor din ordinul Opiliones sau Phalangidae, ca micuţa noastră prietenă de la bordul „Pacifis”-ului, Ema, care este un Phalangium Opilio, am observat vreo câţiva din ordinul Araneae sau Araneidae, de genul celor cunoscuţi sub denumirea de Tegenaria domestica şi Araneus diademata sau Speira diademata, foarte comuni pe aproape întreaga suprafaţă a globului terestru.
- Aşa, deci... replică sec Lia, vădit încurcată. Super! N-ai vrea să-mi şi traduci, ca să pricep ce-ai zis?
- Ba da, bineînţeles, surâse blonda. Deci, femela de la bordul navei noastre, Ema şi încă vreo câţiva de aici fac parte din ordinul Opiliones sau Phalangidae şi se numesc Phalangium Opilio, sau altfel spus păianjen cu picioroange sau păianjeni fantomă. Obişnuiesc să fugă de lumina soarelui, fiind specii fotofuge, de aceea trăiesc în locuri retrase şi au o activitate nocturnă intensă. Prezintă doi ochi simpli şi au picioare foarte lungi şi subţiri, care se pot rupe repede. Ceilalţi, despre care am amintit, din ordinul Araneae sau Araneidae, sunt specii de talie mică, răspândite pe tot globul pământesc. Am observat prezenţa câtorva denumiţi Tegenaria domestica sau păianjenul de casă şi a altora de genul Araneus diadematus sau Speira diademata, adică păianjeni cu cruce. Sper să nu avem surpriza să găsim şi vreun Theraposa leblondi, vreun Latrodectus mactans sau Latrodectus tredecimguttatus.
- Ce ar vrea să fie ăştia? o întrebă Lia.
- Adică, tarantule şi văduva neagră. Unele dintre acestea sunt foarte veninoase, periculoase şi pentru om. Ca şi Avicularia avicularia, adică păianjenul pasăre. La fel şi Latrodectus hasselti, o altă rudă a văduvelor negre, cunoscut mai mult sub numele popular de păianjen cu spatele roşu, foarte veninos. Şi mulţi alţii asemenea lor, explică blonda.
- Tarantule sau văduve negre... repetă Lia. Nu cred că sunt din astea pe aici.
- Nici eu, întări blonda. Deci, nu trebuie să fim îngrijoraţi.
- Nici nu suntem, o asigură Lia.
- N-am avea de ce. Ştii, păianjenii nu sunt deloc insecte, deşi, împreună cu acestea, fac parte din subregnul Metazoa, încrengătura Arthropoda, care reuneşte peste un milion de specii şi subspecii. Însă păianjenii se grupează, alături de scorpioni, singurele lor rude apropiate, în suîncrengătura Chelicerata, clasa Arachnida, în timp ce insectele se întâlnesc în subîncrengătura Mandibulata, clasa Hexapoda sau Insecta. Deci, păianjenii nu sunt insecte, chiar dacă seamănă cu acestea. E ca şi cum cineva ar afirma că leii ar fi primate, ceea ce nu e adevărat, pentru că leii sunt feline, în timp ce doar unele maimuţe sunt primate. Desigur, atât felinele, cât şi primatele fac parte din acelaşi mare regn, cel al Mamiferelor (Mamalia), dar din clase şi suîncrengături diferite. Şi în plus, să fie clar, pentru ca să nu existe nici o confuzie: Păianjenii sunt arahnide, nu arahide, cum spunea Mihai. Ar fi absurd! Arahidele sunt alune, deci, plante, iar arahnidele, respectiv păianjenii, sunt vietăţi. E o foarte mare diferenţă.
- Bine. Am înţeles. Cred că am învăţat chestiile astea la şcoală, la biologie, dar le-am uitat între timp. Nu le puteam ţine minte pe toate, ca tine, justifică Lia.
- Aşa-i. Dar acum ţi le-am amintit eu. E valabil şi pentru tine, iubitule, i se adresă blonda lui Nick.
- Nu te contrazic, îi răspunse Nick, zâmbind amuzat.
Mai merseră ce mai merseră, până la ora 11.30. Lia îi întrebă:
- Voi mai staţi?
- Da, răspunse Maria. De ce? Tu nu vrei să rămâi cu noi?
- De vrut, aş vrea, dar... Nu. Am să mă retrag acum. Am alte planuri.
- De ce te grăbeşti, surioară? Mai stai cu noi! Ştiu că tu ai văzut nava ieri, cu tata, dar, mai rămâi, insistă Nick.
- Nu, se împotrivi Lia. Nu pot! La 12.00 trebuie să fiu undeva. Mă întâlnesc cu cineva. Deci, mă grăbesc!
- Ah, pricep... sări blonda, de îndată. Te aşteaptă Luci, în navă, desigur.
- Nu, deloc. Nu-i vorba despre el.
- Ah, nu... se miră Maria. Atunci, treaba ta! Poţi pleca, nu te vom reţine. Şi nici nu voi fi indiscretă, deci, n-am să te întreb cu cine te întâlneşti. Oricum, noi rămânem. Sau cel puţin eu.
- Bine. Şi te-ai supăra dacă o să-l rog pe Nick să mă conducă şi pe mine cu avionul până în oraş, ca să pot ajunge la timp?
- Nu mă supăr deloc, surâse blonda. Doar e fratele tău.
- Mersi. Se va întoarce imediat.
- Nu-ţi face griji pentru mine. Nu sunt singură. Am mulţi prieteni pe aici.
- Păianjenii? se miră Lia.
- Desigur, ei.
- Atunci, Nick... privi Lia spre fratele ei.
- Haide, surioară! Să mergem! Iubito, mă întorc imediat!
- O să mă găseşti tot aici, îl asigură Maria.
Prin urmare, Nick şi Lia ieşiră pe suprafaţa albă a Proximei, îndreptându-se spre avionul cu care veniseră aici, Maria rămânând la bordul navei „Vulturul”...