*1. Informaţia.

Zorii primei zile de după vacanţă nu se lăsară prea mult aşteptaţi, sosiră în curând, iar Stela fu prezentă în rezerva lui Lucian, ca un ceasornic, la ora 6.00 fix, pentru o nouă injecţie. Era, evident, echipată în uniformă, pentru ca Lucian să nu aibă ce-i reproşa, iar de cum sosi, se interesă dacă acesta şi-a luat pastilele, la care el răspunse afirmativ, pentru că le luase, într-adevăr şi pe cele de la ora 0.00, cât şi pe cele de dimineaţă, cu puţin înainte de sosirea ei. Mulţumită de faptul că el îi dăduse ascultare, ea îi făcu injecţia cât putu de uşor, să nu-l doară. De asemenea şi el era mulţumit, observând-o echipată în uniformă, deşi era foarte devreme. Îi părea bine că Stela era corectă. După plecarea ei, dar mai ales datorită îndemnului ei, el adormi la loc, până în jurul orei 8.00, când se trezi definitiv. Îşi făcu duşul de dimineaţă, după care era gata-gata să se bărbierească, însă amintindu-şi de interdicţia doamnei doctor, abandonă imediat această acţiune, chiar dacă lui nu-i făcea deloc plăcere. Neavând însă încotro, nu se bărbieri. Se echipă deci în uniforma lui curată, cea veşnic extrem de îngrijită, poate cu excepţia acelei perioade de decădere a lui, de care nu-şi amintea cu drag, în care fusese neglijent cu el însuşi, aşa cum niciodată n-o făcuse şi nici n-o va mai face vreodată. Mândru, se privi în oglindă, fiind mulţumit de aspectul său plăcut; doar barba îl deranja, însă încercă să n-o bage în seamă. Apoi, fără a sta prea mult pe gânduri, trecu la acţiune. Era timpul să constate dacă toţi colegii lui se treziseră şi se echipaseră în uniforme, aşa cum le ceruse. Zis şi făcut!
Îşi începu verificarea cu Stela, deşi era sigur că ea îi va răspunde, doar o văzuse cu două ore mai înainte în navă, echipată în uniformă. După cum se aştepta, Stela îi răspunse imediat, fără întârziere. Apoi urmă Alex, care, la fel, îi răspunse. Lucian îi felicită, mulţumit de faptul că îi dăduseră ascultare. După Alex şi Stela, încercă să-l contacteze pe Mihai, care îi răspunse şi el, deşi mai somnoros, după glas, însă principal era faptul că se echipase în uniformă. Cu această ocazie, campionul îl anunţă că aproximativ peste o jumătate de oră îi va face o vizită în navă, pentru a-i transmite mesajul important despre care îi mai vorbise el. Lucian îi răspunse că-l aşteaptă. Următorul, Nis, nu răspunse imediat apelului, se lăsă aşteptat. După câteva tentative nereuşite, Lucian abandonă încercarea de a-l contacta pe lungan. Faptul că nu-i răspundea presupunea fie că acesta nu se trezise şi încă mai dormea, fie că nu se echipase în uniformă, însă nici una dintre cele două posibilităţi nu-i conveneau şefului său. Apoi urmă blonduţa, care-i răspunse veselă, bine dispusă. Ultima cu care încercă să ia legătura era domnişoara consilier, Lia, care îi răspunse şi ea destul de repede, doar îi aştepta apelul. Mai încercă o dată să-l recepţioneze pe geograf, însă şi această nouă încercare fu sortită eşecului; lunganul nu răspundea deloc. „Îneca-s-ar cu dulciurile pe care le ronţăie la ora asta!” se gândi Lucian furios, tare nemulţumit de faptul că Nis era de negăsit, dar deocamdată nu se mai strădui să-l contacteze, gândindu-se să încerce mai târziu să ia legătura cu el, sperând că de data aceea lunganul îi va răspunde. Pe la ora 08.45 se deschise trapa navei, iar cel care îşi făcu apariţia era Mihai, aşa cum promisese; normal, campionul era echipat în uniformă.
- Salut, campionule!
- Salut, comandante, replică Mihai.
Lucian îl privi prietenos, zâmbind. Nu-i reproşă nimic datorită formulei de salut.
- Arăţi bine, aprecie Lucian. Dar cam somnoros, după cum mi se pare, constată el.
- Da, ai dreptate. Sunt obosit după petrecerea de aseară.
- Ce vrei să spui? Doar ne-am retras destul de devreme.
- Nu, tu te-ai retras destul de devreme, poate şi ceilalţi… îl corectă Mihai.
- Aha, pricep... Deci, tu ai mai întârziat după aceea, golanule! Probabil cu Ly.
- Exact. Vezi că ai ghicit? Am întârziat. Cu Ly. Şi nu doar puţin.
- Atunci n-ar fi trebuit să te trezeşti aşa de devreme; puteai veni mai târziu, doar nu era o urgenţă.
- Lasă, recuperez eu altădată.
- Deci, cu Ly… Şi ce-aţi făcut până târziu?
- Ne-am plimbat prin parcuri şi… Ştii tu, deci, nu fi indiscret. Doar tu m-ai sfătuit să…
- Aşa-i, eu; să exersezi, surâse Lucian, întrerupându-l. Deci, ai reuşit s-o cucereşti în cele din urmă?
- Aşa cred.
- Ascultă, sper că nu mai eşti supărat pe mine pentru ceea ce s-a întâmplat atunci; ştii tu, cu ea…
- Luci, credeam că am discutat despre asta şi ne-am înţeles. Deci, nu mai aduce vorba despre ce-a fost. A trecut. Eu ţi-am spus destul de clar.
- Bine. Eşti un tip grozav!
- Aşa sper şi eu, zâmbi Mihai.
- Te cred, îi întoarse Lucian zâmbetul.
- Ştii, şi tu arăţi destul de binişor. Ba chiar minunat, aş putea spune.
- Normal, doar eu n-am hoinărit până târziu cu iubita mea prin parcuri, ca tine. Haimana ce eşti!
- Iubita ta, deci... reţinu imediat Mihai acest amănunt. Care? Ai vreuna? Cine este?
- Nu, voiam să spun dacă aş fi avut vreuna…
- Haide, fii sincer! Spune-mi! Care-i norocoasa?
- Nu! Adică, n-am nici una. Nu încă.
- Lia, ea este! Nu-i aşa?
- Cum?
- Despre ea este vorba, nu? Iubita ta, adică, Lia.
- Nu! Cine ţi-a spus ţie aşa ceva?
- Haide, Luci! Orice prost ar observa. Recunoaşte!
- Campionule, hai să lăsăm chestiile astea la o parte şi să trecem la lucruri serioase! Spune-mi de ce m-ai căutat! Ce aveai atât de important să-mi transmiţi?
- Ah, da… Motivul pentru care mă aflu de fapt aici; păi, să ştii, e un mesaj cu adevărat important. O informaţie pe care am descoperit-o pe supercomputer, nu ştiu dacă din greşeală sau nu…
- Auzi... îl întrerupse Lucian, plictisit de amănuntele acestea lipsite de importanţă. Vezi că mă enervezi! Ce-ar fi să sari peste banalităţile astea şi să treci odată la subiect?
- Ai dreptate. Deci, informaţia respectivă constă în faptul că…
- Mihai, vrei să mă înnebuneşti?
- Nu, dar lasă-mă să vorbesc!
- Sigur! Însă treci peste introducerile astea lungi, inutile, care mă plictisesc şi mă enervează la culme, treci direct la subiect, îi sugeră Lucian. Te rog, nu abuza de răbdarea mea, că n-am prea multă; nu acum!
- Bine, comandante, direct... Atunci ascultă: Deci, acolo scria clar că o navă spaţială a sosit pe Proxima de pe Terra, spuse Mihai, părând foarte entuziasmat şi se opri în aşteptarea reacţiei colegului său la aflarea acestei noutăţi.
Însă Lucian era nepăsător, deloc impresionat. De fapt, el aştepta ca Mihai să-şi continue ideea, însă văzând că mai tânărul său interlocutor tace, spuse:
- Şi?! Asta a fost tot? Ce-i cu asta?
- Cum?! Nu te miră?
- Nu. De ce m-aş mira? Bineînţeles că o navă de pe Terra a ajuns pe Proxima într-o misiune spaţială. A noastră, „Pacifis”. Ce-i de mirare în asta?
- Păi, nu-i vorba de „Pacifis”, ci despre o altă navă, tot de pe Terra, care ar fi ajuns aici, pe Proxima, cu mult timp înaintea noastră, în urmă cu vreo 11-13 ani, prin 2078-2080.
- Ah, aşa, deci... Păi, spune aşa de la început, ca să pot înţelege şi eu. Da, asta e într-adevăr ceva nou. Ai mai aflat şi altceva?
- Da; anume că acea navă avea la bordul ei trei persoane.
- Deci, trei; trei persoane. Hopa! Sper că îţi dai seama ce presupune acest lucru; care ar fi aceste trei persoane.
- Desigur. Asta înseamnă că cele trei persoane în cauză sunt domnul Kuny, Ly şi Nick. Deci, ei sunt de pe Terra, ca şi noi.
- Mda… Era de aşteptat! Bănuiam eu; dar e bine că ai obţinut dovada. Acum nu mai sunt simple bănuieli sau presupuneri de ale mele, e ceva foarte sigur. Ai mai aflat şi altceva?
- Nu, n-am reuşit, oricât am încercat, n-am obţinut detalii de nici un fel.
- Măcar numele navei respective?
- Regret, nu.
- Sau cel puţin dacă nava a rămas aici ori a părăsit planeta?
- Nu, nici asta.
- Păcat... Ne-ar fi fost de folos. Ar fi fost bine să ştim dacă nava aceea se află încă pe suprafaţa Proximei. Poate o găseam. Am fi cercetat-o.
- Ar fi fost interesant, dar… O să mai încerc, poate obţin noi informaţii.
- Nu cred să mai reuşeşti. Probabil că supercomputerul ţi-a dat această informaţie tot din greşeală, ca atunci, cu imaginea aceea de pe Terra.
- Poate, deşi de atunci am făcut progrese în a-l înţelege şi a lucra cu el. Însă când i-am solicitat mai multe informaţii, mi-a afişat date despre misiunea şi nava noastră, iar când i-am cerut să repete mesajul anterior, tot despre nava noastră au apărut informaţii. N-am reuşit să aflu dacă acea misterioasă navă a rămas aici şi în ce loc anume, sau dacă a părăsit planeta, iar în acest caz, unde s-ar fi îndreptat, când şi cu cine ar fi plecat?
- Ştii, dintr-un anumit motiv, nu cred că nava aceea a plecat; e încă pe aici, pe undeva, dar nu cred că o vom putea găsi. A căuta o navă pe suprafaţa unei planete precum e Proxima, mai mare decât Jupiter, fără să cunoşti numele navei respective, dacă nu poziţia exactă, măcar locul probabil unde s-ar putea afla, sau orice alt indiciu, cât de mic, e ca şi cum ai căuta acul în carul cu fân. Altfel spus, nici n-are rost să încercăm! N-avem nici o şansă s-o găsim.
- Chiar crezi că n-am putea?
- Păi, ce ştim? Doar că e vorba despre o navă terestră, care a sosit în urmă cu 11-13 ani, având trei persoane la bord, care sigur sunt cei trei membri ai familiei Kuny. Nu e suficient. Deloc. Ştii cât de mare sau de mică e nava respectivă? Ce formă are? Ce culoare? Denumirea ei? Sau altceva? Orice altceva?
- Nu.
- Păi, vezi?
- Dar ne-am putea imagina cum ar arăta. În general, aşa, ca navele noastre, terestre.
- Mihai, dacă nava asta a ajuns pe Proxima în urmă cu 11-13 ani, înseamnă că a părăsit Terra cu şi mai mult timp în urmă, deci nu o putem asemăna cu „Pacifis”, sau cu navele moderne cunoscute nouă. Trebuie să fie altfel şi cu greu ne putem închipui cum anume. Nu ştim ce tip de navă era, sau din ce parte a Terrei ar fi putut proveni. Crezi că ar putea să fi fost tot de la Institutul nostru?
- Nu ştiu şi nici n-am cum să-mi dau seama. Dar, din cunoştinţele mele, „Pacifis” e prima navă terestră care a plecat într-o astfel de misiune de lungă durată. N-am auzit despre vreo alta care să fi plecat mai de mult, de la noi din Institut, sau din orice altă parte de pe Terra.
- Ceea ce înseamnă că această misiune a fost muşamalizată, bine tăinuită, strict secretă.
- Chiar crezi asta?
- Bineînţeles. Doar nu-ţi închipui că cei de pe Terra îşi declară pe faţă, deschis, toate acţiunile importante de acest gen pe care le întreprind. Cele mai multe sunt strict secrete.
- Chiar aşa?
- Sigur! Ce te miri?! Nu fi naiv! Doar îi ştii pe cei de pe Terra şi modul lor de a acţiona. Mă miră faptul că în jurul misiunii noastre s-a făcut atâta vâlvă, atâta publicitate şi nu s-a trecut totul sub tăcere. Probabil că n-au putut păstra secretul, sau şi mai probabil dom’ director a avut o mare legătură cu chestia asta. Presupun că dânsul nu a fost de acord ca misiunea noastră să fie tăinuită. Dom’ director… rosti Lucian îngândurat.
- Ce-i cu dânsul?
- Mi-a spus ceva, înainte de plecare. Ceva foarte important…
- Ce anume?
- Tocmai asta e, nu-mi amintesc. Dacă-aş reuşi… Presimt că are legătură cu tot ceea ce am discutat până aici.
- L-am putea întreba.
- Poftim?! Pe cine?
- Pe domnul director.
- Nu-i deloc amuzant!
- Nici nu doream să fie. Vorbesc serios! Ai văzut doar ce s-a întâmplat atunci, la supercomputer. Era dânsul, cu domnul profesor Eugen Manea. Presupun că am putea obţine legătura în direct, să-i zicem aşa.
- Chestia asta cade din discuţie, din start!
- De ce?
- Nu insista, Mihai! Nici nu vreau să mă gândesc la o asemenea posibilitate.
- Dar, nu pricep... De ce nu, dacă am putea? Măcar să încercăm; poate doar eu. Nu înţeleg de ce să ne chinuim să aflăm amănunte, când ar fi atât de simplu. Doar câteva întrebări puse domnului director şi gata, s-ar rezolva! Trec destul de des pe acolo, pe la supercomputer, îmi place să-l „sâcâi”, deci, nu văd ce m-ar putea împiedica să…
- Încetează! Sper că nici nu vei încerca vreodată.
- Dar, Luci, gândeşte-te mai bine, ar fi cel puţin interesant.
- Gata! De ajuns! Ţi-am spus, iese din discuţie! Şi dacă ţii câtuşi de puţin la prietenia noastră, ai face bine să-mi dai totuşi ascultare; nu pentru că eu aş fi comandantul, desigur.
- Nu te înţeleg. Chiar am putea afla ceva, ne-ar putea fi de folos, dar dacă nu vrei… N-am de gând să stric prietenia noastră; ţin totuşi la ea şi la tine, destul de mult încât să-ţi dau ascultare; desigur, nu din cauză că ai fi comandantul, deşi, evident, asta eşti!
- Să abandonăm discuţia asta! Nu despre asta vorbeam, deci, să nu ne abatem de la subiect. Spune-mi, ai aflat măcar data exactă la care a sosit pe Proxima nava aceea?
- Nu, nimic altceva decât ceea ce ţi-am spus. Nici un alt detaliu, oricât de minor. Nici data, nici nume, nici locul aterizării, nimic, nici un alt indiciu.
- Deci, n-ai nici o idee… La naiba! N-avem nici un punct de reper. Nu cred că putem face mare lucru.
- Păi, vezi, ar fi mult mai simplu dacă…
- Mihai, te rog! Am convenit să nu mai discutăm despre asta, aşa că…
- Bine, nu insist! Zău că uneori nu te înţeleg! Dar fie cum vrei tu. Hai să o luăm pe calea cea mai grea, să dăm cu presupusul.
- Să ştii că dacă mai continui în felul ăsta, ne supărăm! S-ar putea chiar să se ajungă la o nouă separare, doar că de data asta nu mă veţi putea îmbuna. Voi rămâne singur până-n momentul plecării spre Terra. Pricepi?
- Hai, Luci! N-o lua chiar aşa! Ţi-am spus, cedez în faţa ta; doar că nu te înţeleg, atâta tot. De altfel, nu-i deloc corect! De câte ori nu-ţi convine câte ceva, ameninţi; şi ziceai că n-o să ne impui niciodată nimic, dar prin comportamentul ăsta exact asta faci; ne impui să-ţi dăm ascultare, îi reproşă campionul.
- Aşa ţi se pare? Ştii bine că în ciuda ameninţărilor, de obicei nu trec şi la fapte.
- Serios?! Nu treci?! Atunci, ce-au însemnat totuşi cele şase luni de separare?
- Şase luni... Incredibil, atâtea au trecut? Ce-au fost oare?! Nu ştiu sigur, n-am idee. Totuşi, atunci a fost cu totul altceva; acum sigur n-aş mai repeta gestul. În plus, ce-ai vrea?! Am şi eu gărgăunii mei! Micile mele ciudăţenii, sau marile mele defecte; consideră-le cum vrei! Bine?!
- Bine. Cum zici tu, acceptă informaticianul.
- Şi vezi, nu-i indicat să mă consideri drept un model demn de urmat pentru tine.
- Hmm, nu-ţi face griji, ciudăţeniile astea ale tale chiar n-am de gând să le împrumut de la tine; prefer să mi le păstrez pe ale mele, am şi eu destule.
- În cazul ăsta, să reluăm discuţia de unde am rămas. De acord?
- Gata! De acord, domnule comandant!
Lucian privi a nemulţumire spre campion, dar renunţă la orice alte reproşuri, zărind că acesta zâmbea. Reluă ideea:
- 11-13 ani… Deci, acea navă ar fi ajuns aici cam prin 2078-2080. Presupunând că a călătorit în spaţiu mai mult de şase ani, cât i-a fost necesar „Pacifis”-ului… Cam când ar fi părăsit Terra? Nick are 25 de ani, Ly 23, deci nu putea să fi plecat mai devreme de 23 de ani, probabil între 20-23 de ani. Ei doi erau doar nişte copilaşi atunci. Asta înseamnă cam prin 2068-2071. Dar din ce zonă a Terrei? Vezi, asta e... N-avem cum să ne dăm seama!
Mihai îl privi amuzat cum se tot chinuia cu tot felul de presupuneri, când, într-adevăr, ar fi fost simplu de aflat. Dar ţinea prea mult la el pentru a risca să-i piardă prietenia, aşa că-i răspunse, uitând de partea cu supercomputerul; n-avea de gând să-l supere:
- Ai dreptate. E foarte complicat.
- Crezi că Ly ştie toate astea?
- Dacă ştie ceva, mie nu mi-a spus nimic legat de acest amănunt, mi-a ascuns tot timpul.
- Dar tu i-ai spus ce ai aflat?
- Nu. Crezi că ar fi trebuit?
- Nu ştiu. Faci cum crezi de cuviinţă. Nu mă amestec între voi. Îi vei spune?
- Nu cred. De ce i-aş spune, dacă nici ea nu mi-a spus mie nimic în legătură cu asta, ceea ce dovedeşte că nu are prea multă încredere în mine. Desigur, ar exista posibilitatea ca ea să nu ştie nimic şi atunci nu-i vina ei. Dar nu cred să nu ştie chiar nimic.
- Mda… Problema e cu Nick. Dacă el ştie ceva, în mod sigur i-a spus Mariei şi atunci… Crezi că blonda ar fi în stare să ne ascundă ceva atât de important?
- Nu pot să-mi dau seama. Poate, dacă el ar fi rugat-o. Poate ar trebui să stăm de vorbă cu Nick. Sau şi mai bine cu Maria. Ea sigur ne-ar ajuta, dacă ştie ceva.
- Nu, respinse Lucian ideea.
- De ce nu?
- N-are rost. Nu-i putem face aşa ceva blondinei. N-o putem pune să aleagă între noi şi Nick, n-ar fi corect faţă de ea. Ei doi se potrivesc. Să nu stricăm asta!
- Ai dreptate. Atunci, poate Nick…
- Nu cred că el ne va spune ceva în acest sens. Foarte probabil ştie, dar din anumite motive, nu e dispus să coopereze cu noi. Nu-l înţeleg deloc pe băiatul ăsta; ar trebui să vrea să ne spună. Probabil că şi blonda ştie, el i-a spus, ar fi imposibil altfel, dar, repet, să nu ne amestecăm între ei doi. Să nu distrugem relaţia lor, se înţeleg de minune şi le stă atât de bine împreună; în plus, blonda e cu adevărat fericită cu el, deci, nu-i putem cere aşa ceva.
- Aşa este. Deci, mai rămâne doar Ly; cu domnul Kuny nu cred că avem vreo şansă, nici n-are rost să încercăm.
- Domnul To Kuny... În nici un caz! Iar Ly… Cu mine nu vrea să discute, ştii prea bine de ce.
- Deci, depinde de mine, îşi dădu seama Mihai. O să văd ce pot face; dacă pot scoate ceva de la ea, fără să-i dau de bănuit, pentru că n-o să-i spun. Aş vrea să aflu sigur dacă ştie sau nu. Am totuşi impresia că ştie.
- Ai grijă! Ia-o uşurel.
- Desigur. Mă descurc eu.
- Minunat! Aşa, deci... Mulţumesc pentru informaţie, campionule!
- N-ai pentru ce. De altfel, tu bănuiai de mult acest lucru şi erai singurul dintre noi care susţinea că ar fi aşa. Ce te făcea să gândeşti astfel?
- Mai multe motive, pe care n-ar avea rost să ţi le înşir acum, poate ţi s-ar părea nişte simple banalităţi, dar vezi bine că nu-i aşa.
- Mda, văd…
- Şi unde ai lăsat-o pe domnişoara Kuny?
- În camera ei, cu colega de cameră, ştii tu care; zvăpăiata noastră Lia.
- Lia?! Zvăpăiată? Ştii că-mi placi?
- Păi, da; pentru un psihiatru, e cam zvăpăiată, aeriană, umblă cu capul prin nori, deşi pe aici, pe Proxima, nu sunt nori. E prea visătoare. Cred că ar avea nevoie de consultaţiile unui coleg de breaslă; altul, nu ea.
- Poate, zâmbi Lucian amuzat. Însă pe aici nu are colegi de breaslă. Iar singură nu-şi poate acorda o consultaţie de specialitate.
- Asta aşa e.
- Deci, afirmaţiile mele s-au adeverit... spuse Lucian ca pentru sine, gânditor. Nici nu se putea altfel. Eram sigur că aşa e. Ar fi bine dacă s-ar adeveri şi presupunerea legată de locuitorii Proximei. Dacă aş găsi dovada…
- Încă mai crezi că sunt artificiali?
- Da. Eu nu-mi schimb părerile, odată formate. Mai ales că sunt sigur că am dreptate şi-n această privinţă, doar că nu pot demonstra acest lucru deocamdată, nu încă, însă nu mă îndoiesc că odată şi odată va ieşi şi asta la iveală. Se va afla adevărul, altfel nu se poate.
- Poate, n-ar fi exclus… Deci, Ly e şi ea de pe Terra, ca şi noi. Mă întreb doar, ea de unde o fi? Din ce parte a Terrei? Din ce ţară?
- Asta n-am putea şti. Am fi putut deduce, dacă ai fi reuşit să afli numele celor trei persoane de la bord, dar nu actualele lor nume, e clar că astea nu sunt cele pe care le aveau pe Terra; sau măcar denumirea navei, astfel ne-am fi putut da seama cam din ce regiune a Terrei ar fi fost lansată, însă aşa nu putem fi siguri de nimic.
- Ai dreptate. Dar n-am putut afla mai mult, oricât aş fi încercat. De fapt, chiar am încercat, recunoscu Mihai.
- Te cred. Deci, ai încercat… îl privi Lucian bănuitor. Mai exact, ce anume ai încercat?!
- Păi, să aflu… începu Mihai, dar la o privire severă a lui Lucian, îşi schimbă brusc depoziţia: Bine, recunosc! De fapt, am încercat deja, chiar de mai multe ori, să intru în legătură directă cu Terra, dar încă n-am reuşit; nu-i chiar atât de uşor. Probabil că fără un mic ajutor din partea localnicilor nici n-aş reuşi vreodată.
- Mihai…
- Ştiu, ţi-am promis, deci, nu-ţi face griji, n-am să mai încerc, nici de unul singur; la localnici n-am apelat încă. Se pare că nici n-am să le solicit ajutorul în acest sens. Serios, poţi avea încredere în mine! Dacă ţi-am promis ceva…
- Bine! Gata! De ajuns! Am priceput.
- Păi, cam asta doream să-ţi spun. Crezi că era ceva important sau consideri că te-am deranjat degeaba?
- Nu, ce tot vorbeşti? A fost foarte important. Deci… Şi acum ce ai de gând? Ai vreun program dinainte stabilit pentru următoarele câteva ore?
- Deloc. Mă gândeam să mă întorc în oraş şi poate să mai zăpăcesc supercomputerul ăla, sau poate pe mine. Pe unul dintre noi doi; pe amândoi poate…
- Cum?!
- Ah, nu începe din nou! Mă enervezi, ce naiba? Pricepe că odată ce ţi-am promis…
- Gata, Mihai, îl întrerupse Lucian.
- Zău că nu înţeleg ce vrei, se supără campionul. Să-ţi dau cumva şi-n scris, cu semnătură? Să chemăm şi un martor, doi, vreun avocat sau ceva asemănător?
- Nu, nu-i nevoie! Scuză-mă, te rog! Îmi dau seama că uneori exagerez; probabil că sunt cam nesuferit, presupuse comandantul.
- „Cam nesuferit” e prea puţin spus, aş fi indulgent. Şi nu doar probabil; chiar eşti, sigur!
- Îmi închipui… zâmbi Lucian. Deci, sunt un dezastru total!
- Aş… surâse Mihai; orice urmă de supărare îi trecu instantaneu.
- Deci, zici că intenţionezi să mergi prin oraş; singur, fără Ly? reluă Lucian acest subiect.
- Fără. Astăzi ne vom vedea mai târziu, spre seară, aşa ne-am înţeles.
- Aha... Ascultă, dacă n-ai nimic important de făcut şi dacă vrei, poate mergi cu mine, îi propuse Lucian.
- Să merg cu tine? Sigur. Pare interesant. Dar unde?
- Să ne întâlnim cu Sid, fratele Sonyei. El mi-a spus că ar vrea să te cunoască. Pe tine şi pe Maria, pentru că n-a avut încă ocazia să vă întâlnească până acum, iar eu i-am promis că o să i te prezint şi pe tine, şi pe blondină în curând. Ce spui?
- Bine. De acord.
- Grozav! Dar va trebui să mai aştepţi puţin. N-am încă voie să părăsesc nava, decât după ora 12.00, iar dacă nu-i dau ascultare, Stela se va supăra rău. Cine ştie de ce e în stare? Nu vreau să aflu pe propria-mi piele.
- Înţeleg. Deci, după ora 12.00. La ce oră trebuie să te întâlneşti cu Sid?
- La 14.00, într-un părculeţ din apropierea locuinţei lui. Avem destul timp să ajungem. Crezi că aş putea-o chema şi pe Maria?
- Păi, presupun că o poţi chema, însă să fii sigur că nu va veni singură.
- Ştiu, Nick o va însoţi; e mereu cu ea, peste tot, parcă ar fi umbra ei. Dar nu cred că prezenţa lui Nick îl va incomoda cu ceva pe Sid sau pe noi. Însă până atunci, între timp, ce-o să facem? Ce propui? Ţi-e foame? Te servesc cu ceva?
- Păi, ştiu şi eu? Dacă nu te deranjează…
- Să mă deranjeze? Zău, campionule…
- Păi şi n-o anunţi pe Maria?
- Ba o s-o anunţ, însă mai târziu, avem timp destul. Vrei şi o cafea?
- N-ar strica. M-ar mai trezi niţel, să nu mă vadă Sid aşa; cine ştie ce şi-ar închipui?
- Da, probabil. Bine, aşteaptă-mă! Mă întorc imediat, spuse Lucian, retrăgându-se spre bucătăria navei.
Pentru a nu se plictisi, campionul se aşeză în faţa computerelor, începând să încarce noile informaţii aflate de el în ultimul timp, însă Lucian nu întârzie prea mult, se întoarse destul de repede cu toate cele necesare pentru un mic-dejun copios.
- Zău, campionule, nici n-am plecat bine de lângă tine şi gata, ai şi început să sâcâi computerele alea? Haide, mai dă-le o pauză! Lasă-le şi pe ele să răsufle!
- Cum, ai revenit? Atât de repede? Credeam că o să mai dureze puţin, se întoarse Mihai mirat spre Lucian, oprind computerele, fără să fi şters informaţiile noi pe care le introdusese.
- Să zicem că mă mişc ceva mai rapid. Haide, ia loc! O să mâncăm împreună.
- Excelent! Să ştii, chiar mi-era foame.
- Norocul tău. Ai nimerit bine aici.
Amândoi serviră în linişte micul-dejun pe care Lucian îl pregătise în grabă, apoi „şeful” se ridică pentru a strânge totul, cum avea de obicei, în timp ce Mihăiţă, nici una, nici două, îşi reluă locul în faţa ecranelor computerelor.
- Măi, fir-ar să fie! Ce te mai atrag computerele astea! Parcă ar avea magneţi, zău aşa, comentă comandantul.
- Păi, de fapt, chiar au... Te deranjează dacă lucrez puţin aici, la ele? Am destul timp. Până plecăm…
- Nu, nu mă deranjează deloc. Vezi-ţi de treabă, îl asigură Lucian, iar el mai încercă să ia legătura cu geograful cel înalt, doar-doar o reuşi de data asta să-l găsească, însă încercarea de a-l recepţiona pe atlet fu din nou sortită eşecului. Ai idee pe unde ar putea fi lunganul nostru? i se adresă campionului, care nu se mişcase din faţa computerelor, lucrând pe rând, când cu unul, când cu altul.
- Lunganul... se miră Mihai. Care lungan? Ah, Nis, se dumiri mai apoi. La el te referi?
- Da, la Nis, desigur. Altfel, la care altul?
- Regret, nu ştiu nimic despre el. De ce, nu-ţi răspunde?
- Nu. Şi nu-i prima oară când încerc să iau legătura cu el pe ziua de astăzi. Ceea ce înseamnă că nu mi-a dat ascultare, iar asta-i grav. Ce părere ai de lunganul ăsta?
- Păi, Nis nu-i un tip rău. Cine ştie? Poate a uitat.
- Ce să uite? Nici gând! O face cu bună ştiinţă, înadis, doar ca să mă enerveze pe mine. Dar n-o să-i meargă! Am eu ac de cojocul lui!
- Lasă-l, nu-l lua în seamă! N-are rost.
- Ia nu-i mai ţine partea! Cum adică, toţi ceilalţi au fost corecţi, numai el îşi face de cap? Cum îşi permite? Păi, cine se crede el?
- Ascultă, sunt sigur că n-o face intenţionat. O să-ţi explice când îl vei întâlni, spuse Mihai.
- Poţi să fii sigur că o să-mi explice; şi încă cum! Nu scapă cu una, cu două, replică Lucian.
- Nu face pe durul! De fapt, ştiu că nu eşti dur. Tare mult m-aş mira dacă o să-i reproşezi ceva când îl vei vedea.
- Aşa crezi? Vom vedea...
- Auzi, ia lasă-l mai bine-n pace pe aiuritul ăla de Nis şi încearcă să iei legătura cu Maria, s-o anunţi să vină şi ea, propuse Mihai.
- Bine, îl aprobă Lucian, pregătindu-se să ia legătura cu blonda. Tu mai ai de lucru acolo, cu calculatoarele tale?
- Da, aş mai avea. De ce? Ai nevoie de ajutor?
- În nici un caz. Mă descurc singur.
- Tot astfel credeam şi eu, aşa că lasă-mă-n pace, spuse informaticianul, fără a-şi întrerupe lucrul.
Aflată încă în camera ei din oraşul artificial, împreună cu Nick, mai bine zis în braţele acestuia, blonda, cu părul desfăcut, îmbrăcată sumar, numai în bluza bleu a uniformei, cu nasturii desfăcuţi, auzi apelul, recunoscând glasul lui Lucian:
- Maria, mă auzi? Hai, blondino! Te rog, răspunde-mi! Blondo…
Lucian aştepta mirat răspunsul colegei sale, care întârzia de data aceasta. Blonda îşi ridică uşor privirea verde:
- Nick, mă cheamă Luci! Trebuie să-i răspund.
- Off… Şi el, tocmai acum s-a găsit, mârâi Nick a nemulţumire. Bine, răspunde-i, aprobă totuşi, dându-i drumul din îmbrăţişare.
Ea se ridică uşor, se îndreptă spre fotoliul pe care îşi lăsase haina, iar Lucian auzi în sfârşit vocea ei, exact când era gata să renunţe la încercarea de a lua legătura cu ea:
- Da, Luci. Te aud.
- Da’ ce-i cu tine? De ce-mi răspunzi atât de târziu? o apostrofă Lucian.
- Păi… Să nu fii supărat, dar… Să vezi… Eu… Adică… se încurcă blonda, neştiind ce să spună.
- Lasă, nu-i nevoie să-mi dai explicaţii, o întrerupse Lucian.
- Atunci nu mai fi indiscret, replică blonda.
- Indiscret?! Aşa-mi trebuie, şopti el a nemulţumire, apoi continuă: Ascultă-mă totuşi, să-ţi spun de ce te-am căutat.
- Da, ştiu, verificai dacă port uniforma.
- Nu, am verificat asta o dată, de dimineaţă; acum n-ar mai avea rost.
- Oricum, să ştii, aproape o purtam şi acum, parţial… se auzi glasul ei voios, şoptit.
- Mda… Păi… Hmm; ăăă… Te rog, fără amănunte din astea, păru el încurcat de data aceasta.
- Ţi-am spus ca să ştii de ce am întârziat cu răspunsul, dacă tot ai fost indiscret.
- Ah… Păi, ăăă… Da… Bine. E-n ordine. Acum doream să-ţi spun să vii şi tu, dacă vrei, bineînţeles, la ora 14.00, la o întâlnire cu Sid Kelso, fratele Sonyei, care ar vrea să te cunoască şi pe tine, reuşi el, în sfârşit, să-i spună motivul pentru care o căutase.
- Ah, da? La 14.00... păru ea nehotărâtă. Unde?
- În părculeţul de peste drum de apartamentul său, răspunse Lucian.
- Dar eu nu ştiu unde este. Nu ştiu unde stă el.
- Însă Nick ştie, cu siguranţă. Doar n-o să-mi spui că vei veni singură, fără el, replică Lucian.
- Ai dreptate. Bine. Vom fi acolo, aprobă blonda.
- Nick e de acord?
- Bineînţeles că sunt, prietene, auzi Luci răspunsul lui Nick de data aceasta.
- Foarte bine. Să nu întârziaţi! Eu şi Mihai vom fi acolo. Vă vom aştepta.
- O clipă, rosti blonda surprinsă. Tu şi… Cine?! Ce să caute campionul acolo, cu tine?
- Pentru că tu şi cu el sunteţi singurii pe care Sid nu i-a cunoscut încă, de aceea va veni şi el. Ai ceva împotrivă?
- Normal, nu. Bine. E clar. Vom veni.
- Pa, blondo! Te aşteptăm, încheie Lucian scurta convorbire avută cu colega lui cea blondă, cu care stabilise să se întâlnească la ora 14.00, pentru a-i face cunoştinţă cu Sid Kelso.
Mihai, încă lucrând de zor la calculator, se întoarse o clipă, zâmbind, spre el:
- Vezi, ziceai că te descurci singur...
- Deh, ce să-i faci? Blonda noastră…
- Parţial, care va să zică… murmură campionul. Interesant! Mai ales pentru Nick, presupun.
- Mihai, vezi-ţi de treaba ta, îl atenţionă comandantul.
- Asta şi făceam, zâmbi campionul. Nu vezi?!
- Ce să văd?! Cumva că încerci să mă superi? Poate că o să şi reuşeşti, în cele din urmă.
- Aşa; şi?! Ce-ai de gând să faci, în legătură cu asta?!
- Hmm... murmură comandantul, renunţând la a continua această discuţie.
În timp ce Mihai îşi făcea de lucru cu computerele de pe puntea principală, Lucian reluă încercarea de a-l contacta pe înaltul geograf, fără nici un rezultat; Nis era de negăsit, deşi era aproape miezul zilei, deci, nici gând să nu se fi trezit până la ora aceea. „Lungan afurisit”, se gândi şeful...