poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 357 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-25  |     | 



*110. Provizoriu în navă.

Lia se aşeză pe un scaun, aproape de salteaua ce avea rol de pat, pe care se întinsese Lucian. Continuă să-l privească, mirându-se că adormise aşa de repede, părând a fi atât de liniştit, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat.
Tot privindu-l, se gândi că n-ar trebui să-l lase în uniforma aceea curată în care tocmai se îmbrăcase, fiindcă s-ar fi şifonat din nou şi poate ar fi prins miros de transpiraţie, ceea ce ar fi fost neplăcut. Aşa că îi veni ideea să-l schimbe ea însăşi de uniformă, fără să-l deranjeze, fără să-l trezească. Nu-şi dădea seama cum să facă acest lucru, dar se hotărî să încerce.
Prin urmare, se apropie încet de salteaua lui, gândindu-se ca mai întâi să-l descalţe. Se aplecă şi-i scoase pantoful din piciorul drept, apoi şoseta, încetişor, abia atingându-l. Apoi procedă la fel şi cu piciorul stâng şi aşeză frumos pantofii, unul lângă altul, într-un colţ al rezervei, cu şosetele în ei.
Lucian, deşi avea ochii închişi, totuşi, nu adormise încă, aşa cum părea; era doar cuprins de o inexplicabilă stare de amorţeală, care nu-i permitea nici o mişcare, deci, simţea atingerea ei, dar nu putea schiţa nici cel mai mic gest, nici măcar să-şi deschidă ochii. Însă ştia că ea-l descălţase, că era încă acolo; îi simţea prezenţa.
Ea se întoarse după ce pusese pantofii într-un loc care i se păruse potrivit, se aşezase cu grijă pe marginea saltelei, lângă el şi uşor, cu gesturi delicate, încercă să-i îndepărteze haina uniformei. Îi scoase mai întâi mâna dreaptă, care era chiar lângă ea, apoi, la fel de încet, întinzându-se uşor peste el, mâna stângă, sperând să nu-l deranjeze. Acum nu-i rămânea decât să scoată haina de sub el, fără a-l mişca prea mult. Nu ştia cum să facă acest lucru. În cele din urmă, negăsind altă soluţie, îşi vârî uşor braţul pe sub el, ridicându-l puţin, iar cu cealaltă mână trase repede haina de sub el, aranjând-o frumos pe un scaun. Apoi se întoarse lângă el, pentru a proceda la fel şi cu cămaşa bleu. Zis şi făcut. Sfioasă, se aşeză, îi desfăcu mai întâi nasturii de la cămaşă, apoi îi scoase încet mâinile, pe rând, după care, la fel ca şi mai înainte, încercă să scoată cămaşa de sub el, însă, când să apuce de ea, se opri şovăitor, fără să înţeleagă de ce şi-i privi chipul plăcut. Era atât de frumos, chiar şi cu ochii închişi, chiar şi după tot ceea ce făcuse... Zâmbind, îl admiră tăcută câteva clipe, iar când încetă a-l admira, se trezi fără să vrea că-l ţine în braţe, atât de aproape de ea, încât îi simţea suflul ritmic al respiraţiei trecând pe lângă obrazul ei. Încă mirosea puternic a băutură, dar acest amănunt nu conta prea mult. Fără a-şi da seama de ce, se aplecă spre el şi-l sărută uşor, abia atingându-i buzele, apoi se îndreptă imediat, speriată ea însăşi de gestul ei şi trase repede cămaşa de sub el, dându-i drumul uşor înapoi, pe saltea.
Deşi era încă în acea stare de amorţeală totală, el era conştient, deci, simţise totul şi se mira în sinea lui de gestul neaşteptat al colegei sale; când el era treaz, ea n-ar fi îndrăznit în nici un caz aşa ceva, să-l sărute...
Ea aşeză cămaşa bleu lângă haină, apoi se întoarse la saltea şi repede, fără a-l mai privi, îl acoperi cu pătura pe care o scosese de sub el, odată cu haina albastră a uniformei. Mişcându-se la fel de uşor şi repede, fără a-l descoperi, îi trase şi pantalonii, pe care-i duse pe acelaşi scaun unde erau haina şi cămaşa lui. După aceea, se întoarse, aranjă mai bine pătura peste el, iar ea îşi luă un alt scaun şi se aşeză lângă saltea, pentru a-l supraveghea. Îi puse mâna pe frunte şi constată că febra persista, ba chiar crescuse puţin şi tot atunci observă că se lovise destul de rău la frunte, când se izbise de un perete al rezervei sale, încercând să meargă singur, fără ajutorul ei, când încă se clătina serios, mergând în zig-zag.
Prin urmare, părăsi încăperea pentru câteva clipe, îndreptându-se spre cabinetul medical al Stelei, de unde se întoarse cu o trusă de prim-ajutor. Reveni lângă el, curăţă şi dezinfectă bine locul în care se lovise, la frunte, în partea dreaptă, apoi îi aplică un micuţ pansament steril, un plasture. Până-n acel moment, nu observase acea lovitură, deoarece bretonul, destul de lunguţ, îi acoperea în întregime fruntea. Se aşeză din nou pe scaun şi lăsă trusa de medicală în apropiere. Între timp, îi făcuse şi o injecţie în braţul drept, astfel administrându-i o mică doză de sedativ. Acum stătea lângă el şi-i punea din când în când o compresă rece pe frunte, pentru a-i scădea temperatura.
El adormise de-a binelea, deşi uneori mai gemea în somn, de durere. La un moment dat se suci, se dezveli, dar nu complet, ci doar parţial, se întoarse pe o parte, cu spatele la ea şi scoase peste pătură braţul drept. Ea se ridică de pe scaun, îl întoarse în poziţia iniţială, pe spate, cu faţa-n sus şi-l acoperi bine de tot, până sub bărbie, apoi se aşeză liniştită pe scaun, schimbându-i compresa de pe frunte. Dar starea aceasta nu dură prea mult. El se suci din nou, se dezveli, iar de data aceasta, deşi nu se mai întoarse pe-o parte, scoase ambele mâini de sub pătură. Lia-l acoperi din nou până sub bărbie, vârându-i mâinile înapoi, sub pătură, fără ca ea să se ridice de pe scaun.
Însă nu trecu mult şi el iarăşi se răsuci. Văzând acest lucru, ea se ridică şi se pregăti să-i administreze o nouă doză de tranchilizant, nu prea mare, ca nu cumva să-i dăuneze. Reveni lângă saltea, se aplecă, intenţionând să-i facă injecţia care urma să-l calmeze, când deodată rămase locului, înmărmurită...
Ce se întâmplase?! El se întorsese pe o parte, de data aceasta cu faţa spre ea, scoţând peste pătură braţul stâng. Prin urmare, ea-i zări foarte clar semnul pe care-l avea el la braţul stâng, în partea de sus, iar în momentul în care observă acel semn, scăpă seringa din mână, care căzu, rostogolindu-se până sub măsuţă, fără a produce prea mult zgomot.
- Ce-i asta?! murmură ea şoptit, nevenindu-i să-şi creadă ochilor.
Pentru a se convinge, se aplecă, apropiindu-se mai mult de el şi observă clar de data aceasta că nu se înşelase, deşi era destul de întuneric, nefiind aprinse decât luminile de serviciu, de culoare roşiatică. Uşor, emoţionată, îi atinse acea parte a braţului stâng şi deodată îi reveni în minte tot ceea ce i se întâmplase ei în urmă cu 10 ani, într-o seară frumoasă de primăvară, când doi indivizi cu adevărat periculoşi o atacaseră, cu gânduri necurate, pe o străduţă întunecată.
Îşi aminti şi ceea ce declarase mai apoi unul dintre cei doi, în momentul în care fuseseră prinşi, referitor la tânărul curajos, necunoscut ei, care intervenise în favoarea ei, apărând-o.
„N-am reuşit să-i facem nimic, numai că Tony (Tony fiind celălalt individ) l-a tăiat destul de serios în partea de sus a braţului stâng...” O tăietură la braţul stâng, o tăietură de cuţit... Iar Lucian avea un semn exact în acel loc, un semn ce părea a proveni de la o tăietură serioasă din trecut, destul de gravă. Să fi fost oare acest lucru doar o simplă coincidenţă?! Liei i se părea prea mult pentru o coincidenţă... Atunci, să fie oare Lucian acel tânăr de atunci?!
- Nu! Nu se poate! Nu poate fi el... spuse ea în şoaptă, ca pentru sine. Nu tocmai el. Nu! Nu chiar el. Nu el! Nu...
Încercă să-şi amintească chipul acelui băiat de atunci, însă în zadar, nu i-l zărise. Fusese mult prea întuneric, iar în plus, ea fusese mult prea speriată pentru a lua seama la chipul celui ce o ajutase atât de mult, celui datorită căruia ea scăpase teafără atunci, nevătămată... Încercă atunci să-şi amintească vocea acelui tânăr, pentru a o compara cu a lui Lucian, pe care o cunoştea destul de bine, dar şi acest lucru era inutil. În cazul în care acel tânăr ar fi fost Lucian, glasul i s-ar fi schimbat mult între timp, deci nu avea cum să facă vreo comparaţie sau să-i recunoască glasul; atunci era adolescent, acum cu siguranţă nu mai era. Aşa că renunţă, gândindu-se să-l întrebe ce păţise la braţul stâng, în momentul în care el îşi va reveni complet, însă până atunci nu avea decât să aştepte.
Aşa că în cele din urmă luă seringa de sub măsuţă pentru a-i face injecţia pe care şi-o propusese să i-o facă; nu schimbă seringa, pentru că nu scosese acul, deci, nu era nici un pericol pentru el... După ce substanţa din seringă trecu în braţul colegului ei, se hotărî să-l reaşeze în poziţia în care ar fi trebuit să stea liniştit, însă înainte de acest lucru, îi mai pipăi uşor braţul stâng, în locul unde era semnul. El, deşi dormea dus, simţi atingerea şi se frecă puţin cu cealaltă mână, apoi se linişti brusc.
Ea îl întoarse pe spate şi-l acoperi sever cu pătura, din nou până sub bărbie, aşezându-i o altă compresă rece pe frunte, în locul precedentei, care-i căzuse pe pernă când se întorsese. El rămase nemişcat de data aceasta; probabil că tranchilizantul îşi făcea deja efectul, iar ea rămase lângă el, să-l îngrijească, aşa cum se pricepea, sperând că el îşi va reveni în curând.
Târziu, în plină noapte, Lucian se trezi. Înainte de a-şi deschide ochii, clipi de mai multe ori, la început mai des, apoi din ce în ce mai rar, până când încetă a mai clipi; de abia în acel moment privi în jurul lui. Nu se vedea prea bine, din cauza întunericului ce-l înconjura. Capul îi atârna greu şi-l durea cumplit; încercă să nu ia în seamă acest lucru. Încet, încet, se dezmetici. Se frecă la ochi, apoi privi din nou în jurul lui, iar de data aceasta reuşi cu greu să distingă prin lumina roşiatică tot ce era acolo.
Primul amănunt pe care-l văzu fu acesta: În faţa lui, pe un scaun, se afla Lia, care între timp adormise, cu compresa rece în mână. El iarăşi nu-şi amintea nimic din tot ceea ce se întâmplase, aşa că pe moment nu-şi dădu seama ce căuta ea acolo, în rezerva lui, adormită pe un scaun din apropierea saltelei lui... Era tare nedumerit.
Uşor, se dezveli, se ridică, încercând să facă cât mai puţin zgomot, pentru a nu o deranja pe ea. Îşi căută uniforma, pe care o găsi după câteva clipe pe un scaun, frumos aranjată. Nu-şi aduse aminte când o pusese acolo; de obicei nu în acel loc o aşeza, însă nu încercă să-şi explice de ce era acolo şi nu la locul ei obişnuit, ci îşi luă repede pantalonii, apoi se încălţă la fel de repede.
Grijuliu, se îndreptă spre scaunul pe care o zărise pe colega lui. Încet, îi luă compresa din mână (aceasta îi udase deja uniforma) şi o puse pe măsuţă, apoi o luă pe Lia în braţe, cât mai uşor, atent, cu mişcări delicate, fără a o trezi. O privi câteva clipe plin de admiraţie, cum deseori proceda, după care se îndreptă spre rezerva ei. Acum nici nu se mai clătina, nici nu se împleticea, nici dacă o avea pe colega lui în braţe. Ajuns în rezerva ei, o aşeză uşor pe saltea, o acoperi, iar el părăsi încăperea, nu înainte de a o privi galeş preţ de câteva clipe.
După ce ieşi din rezerva Liei, se îndreptă spre bucătăria navei, pentru a mânca puţin; îşi simţea stomacul gol, de parcă n-ar mai fi mâncat nimic cine ştie de când. Repede, cu îndemânarea-i caracteristică, îşi prepară ceva uşor, apoi se aşeză la masă, intenţionând să mănânce, ceea ce nu reuşi. Gustă numai de câteva ori, foarte puţin, apoi renunţă; în mod inexplicabil, avea o ciudată senzaţie de greaţă, foarte neplăcută. Renunţă deci la mâncare, hotărându-se să se întoarcă în rezerva sa, fiindcă nu se simţea foarte grozav şi nu-şi dădea seama de ce. Nu se întâlni în acest scurt timp cu nici unul dintre cei doi roboţi, deci, nu avu cu cine discuta, nu avu cine să-l lămurească asupra celor petrecute recent.
Revenind în rezerva lui, se culcă din nou, însă de data aceasta nu rămase îmbrăcat şi încălţat; se schimbă, încercând, fără succes, să-şi explice de ce-l durea capul atât de rău şi de ce nu reuşea să mănânce nimic, deşi îi era foame. Cum nu găsi nici o explicaţie plauzibilă, în cele din urmă adormi, fiind nedumerit şi în privinţa prezenţei Liei în navă, ba chiar în rezerva sa... Nu-şi dădea seama ce căutase ea acolo; nu înţelegea nimic, absolut deloc.
Dimineaţa următoare, tot el se trezi primul, înaintea Liei, deşi nu foarte devreme. Cum se ridică în picioare, simţi acea durere de cap îngrozitoare, pentru care nu găsea nici o explicaţie. Luă câteva pastile, analgezice, sperând că se va simţi mai bine după aceea, apoi trecu la duşul de dimineaţă; se spălă pe dinţi şi se bărbieri proaspăt, mirându-se când zări în oglindă tăietura de pe obrazul drept, făcută de lamă ziua precedentă (el, foarte atent, nu se tăia niciodată când se bărbierea), cât şi plasturele aplicat de Lia pe frunte, tot în partea dreaptă, despre care nu-şi amintea nimic, deci, nu-şi dădea seama ce era cu ele acolo.
Apoi se echipă în uniforma lui, exemplar îngrijită, curată, bine întreţinută, ca întotdeauna, probabil doar cu excepţia zilelor în care se îmbătase şi fusese foarte neglijent cu el însuşi şi cu aspectul lui, zile despre care el însă habar n-avea. Ciudat lucru, parcă pantalonii uniformei îi erau prea largi; strânse puţin cureaua, altfel ar fi căzut de pe el...
În baie însă, se afla o amintire a zilelor trecute; îl izbi un miros neplăcut, puternic... Îndreptându-se în direcţia din care venea mirosul respectiv, găsi o uniformă mototolită, aruncată neglijent pe acolo, pe jos. O ridică între două degete; arăta jalnic, în ultimul hal... A cui să fi fost oare? 6 bulinuţe aurii pe rever şi iniţialele „E.L.” îl lămuriră pe dată. Îi aparţinea?! Era a lui?! Cum ajunsese aşa, în halul ăla?! El nu-şi arunca lucrurile pe jos şi mai ales, nu se murdărea niciodată în asemenea hal... O luă, o spălă de mai multe ori, clătind-o serios, curăţând-o cât putu el de bine, apoi o întinse, lăsând-o la uscat, încă nelămurit în privinţa ei...
Singurul lucru pe care-l reţinuse vag, ca o părere, era că parcă o dusese pe Lia la ea în rezervă în noaptea aceea, fiindcă o găsise adormită pe un scaun, într-o poziţie foarte incomodă, în rezerva lui, alături de el, având o compresă rece şi udă în mână; nefiind însă foarte sigur de acest lucru (poate că visase doar...), se îndreptă spre rezerva colegei sale, pentru a se convinge dacă era adevărat şi nu i se păruse lui. Trebuia deci să verifice.
Pe culoar îşi simţi capul atârnând greoi, durerea nedorind să cedeze deloc, în ciuda pastilelor pe care le luase, iar el nu înţelegea de ce-l durea aşa de rău; încercă să nu ţină cont de acest amănunt, să ignore complet acea senzaţie de durere...
În scurt timp ajunse în apropierea rezervei Liei; uşa se deschise automat la apropierea lui. El se opri în prag şi privi spre interior. O zări acolo pe colega lui, întinsă, încă dormind şi vru să plece îndărăt, dar exact în acel moment, ea dădu semne că s-ar trezi.
Deci nu visase că ea ar fi acolo şi nici nu i se păruse lui; ea era, într-adevăr, acolo. Observând că ea se trezea, se opri în prag, fără a înainta în interiorul rezervei, privind spre ea, cu aceeaşi admiraţie neprefăcută, ca întotdeauna.
- Bună dimineaţa, prinţesă somnoroasă... Frumoasa adormită, doar că aici nu-i nici o pădure; poate ar fi trebuit să te duc în pădurea artificială de pe suprafaţa planetei, să dormi acolo, surâse el.
- ’Neaţa, Luci, răspunse ea scurt, privind atentă în jurul ei, fără a lua seama la vorbele lui despre prinţesa somnoroasă. Hei... Ce caut în rezerva mea? Cum am ajuns aici? Părcă nu aici eram, presupuse ea, amintindu-şi unde ar trebui să se afle în mod normal; privi spre el.
- Nu te uita la mine! se apără el de privirea ei bănuitoare.
- Tu m-ai adus aici, nu-i aşa?
- Ghiceşte, o invită el, zâmbindu-i.
- Luci... îi atrase ea atenţia cu seriozitate.
- Bine, recunosc, eu te-am adus. Pentru că adormisei în rezerva mea, pe un scaun, într-o poziţie destul de incomodă pentru tine, cu o compresă rece în mână, care-ţi udase uniforma. Şi chiar, că tot veni vorba, ce făceai cu acea compresă?
- Intenţionam să ţi-o pun ţie, pe frunte.
- Mie?! De ce?!
- Pentru că aveai febră, destul de mare. Iar tu, domnule comandant, ar trebui să fii în pat acum, nu aici. N-ar fi trebuit să te ridici, îl „certă” ea, apoi se interesă: Cum te mai simţi?
- Nu prea grozav. M-am simţit şi mai bine altădată...
- Putea fi chiar mai rău, deci, nu te plânge... spuse ea ceva ce el nu înţelese. Ce anume te supără acum?
- Păi, capul. Mă doare, îngrozitor.
- Mda... E şi normal să te doară. Nu-i deloc de mirare. Ba chiar aş putea afirma că eşti norocos că mai ai încă un cap care să te doară, deci, fi mulţumit.
- De ce-mi vorbeşti astfel?
- Nu ştii?!
- Nu! Ce-ar trebui să ştiu? Am făcut ceva rău, ce n-ar fi trebuit? Ce anume?
- Luci... Nu-ţi aminteşti nimic? Iarăşi?
- Cum adică, iarăşi? Ce vrei să spui?! Nu înţeleg nimic...
- Ah... Nu-i pentru prima oară că ţi se întâmplă să uiţi, în ultimul timp, dar lasă asta. N-are a face!
- Cum, adică?! Nu pricep nimic. Explică-mi şi mie ce s-a întâmplat, te rog.
- Sigur. O să-ţi explic imediat. Dar, te rog, aşteaptă-mă afară, pe culoar. Vin imediat.
- De acord, zise el şi păşi îndărăt, uşa închizându-se.
O aşteptă pe culoar, dar cum încă nu se simţea deloc bine, îi veni brusc ameţeală; se sprijini de un perete al culoarului. În această poziţie îl găsi ea când ieşi din rezerva ei. Zărindu-l, se îndreptă grăbită spre el, îngrijorată.
- Luci... Ce-i cu tine? Te simţi bine?
- Sincer, nu, răspunse el, fiind destul de palid. Nu prea...
- De ce? Ce ai?
- Ţi-am mai spus. Mă doare capul. Îngrozitor, explică el, masându-şi uşor fruntea. Şi nu înţeleg de ce...
- Te doare?! Schimbă-l! Ia-ţi altul, îi sugeră ea, cu gândul la „activitatea” lui şi starea în care-l găsise. Poate-ţi va fi mai de folos celălalt...
- ...?! Nu cred că voi găsi unul care să mi se potrivească.
- Nici eu nu cred. Dar să lăsăm gluma. Poţi să stai în picioare?
- Pot încerca...
- Să mergi până pe puntea principală vei reuşi?
- Nu ştiu nici asta. Sper să pot.
- Dacă nu poţi, am să te ajut. Haide! Uşurel...
El porni încet, alături de ea, îndreptându-se spre puntea principală, unde ajunseră în scurt timp.
- Ia loc, îl invită ea, iar el se aşeză pe un fotoliu apropiat. Aşa... Ia să vedem acum ce-ţi mai face fruntea, spuse ea şi-i îndepărtă bretonul de pe frunte, dezvelind locul lovit. Am să-ţi îndepărtez pansamentul; nu mai e nevoie de el. Iar cucuiul se va retrage singur, în scurt timp, fără acest pansament.
- Apropo; sunt în beznă totală. Explică-mi, te rog... Ce-i cu plasturele ăsta? Şi cucuiul? Ce caută aici?
- Eu ţi-am pus plasturele, seara trecută, pentru că te lovisei destul de rău, explică ea, trăgându-i pansamentul, pe care-l înlătură, fără a-i mai aplica altul; tamponă doar locul afectat cu dezinfectant.
- Eu?! M-am lovit?! Destul de rău? De ce? Cum? Când?
- Ieri, Luci. De fapt, aseară. Te-ai lovit, repet, destul de rău. Nu-ţi aminteşti? Te-ai izbit cu capul de un perete al rezervei tale.
- Ce tot spui? Eu?! păru el uimit. De ce m-aş fi dat cu capul de perete?
- Luci... Erai beat, explică ea scurt.
- Cum?! Beat?! Cine? Eu?! Eşti sigură?! Nu-i adevărat! Glumeşti, nu?! Nu se poate... Eu nu mă îmbăt. Niciodată! se împotrivi el, deşi începu să aibă unele dubii în privinţa acestei afimaţii, gândindu-se la uniforma lui urât mirositoare din baie, pe care de abia o spălase.
- Din nefericire, de data asta ai făcut-o, Luci, ba chiar prea lată. Te-ai îmbătat foarte rău zilele astea.
- Zilele astea?! Adică, vrei să spui, mai multe zile?! De fapt, ce zi e azi?
- Luni, răspunse ea scurt.
- Luni?! Luni... Care luni? întrebă el, nedumerit; chiar nu-şi amintea deloc, absolut nimic, uitase definitiv, totul.
- Luni, la o săptămână după ce... începu ea să explice, dar se opri, privindu-l cu oarecare undă de reproş: Ţi-aminteşti ce-ai făcut luni, săptămâna trecută, cu Ly, în camera mea din oraş?
- Săptămâna trecută, cu Ly... Săptămâna trecută?! Luni... Eu, cu Ly... În camera voastră, din oraş... repetă el şoptit, ca pentru sine, cufundându-se în gânduri, forţându-se să-şi amintească; deodată îi reveni totul în minte. Hopa... Am încurcat-o! Cred că da, îmi amintesc acum, spuse el, plecându-şi privirea, de obicei trufaşă; de data asta, însă... Eram cu Ly, în camera ei, aşteptându-te pe tine, iar când ai sosit, ne-ai surprins... Dumnezeule mare, am sărutat-o! Tu credeai că aş fi Mihai; ar fi fost normal să fi fost el... îşi aminti el, oprindu-se cu un scurt oftat; după o pauză destul de lungă, continuă: Ce-aş putea adăuga?! N-am cuvinte... Am fost un cretin! Un idiot, recunoscu el, cu un glas în care se putea citi mult regret pentru faptele sale. Ce dobitoc am putut fi! Chiar am sărutat-o. Nu-mi vine să cred; adică, ea... Ea e iubita lui Mihai. Cum am putut, oare?! Unde mi-a fost mintea?
- Lasă asta! Am înţeles în cele din urmă. Şi am acceptat.
- Adevărat?! îşi ridică el neîncrezător, timid, privirea spre ea.
- Altfel nu m-aş afla acum, aici... Dar cum ai să-mi explici ceea ce a urmat? Adică, ce-ai făcut acum? De ce te-ai îmbătat în halul ăsta?
- Păi... Nu ştiu. Habar n-am. Nici măcar nu-mi amintesc, nimic. Poate că doream să uit totul.
- Ceea ce ai şi reuşit, se pare. Dar aşa?! îi reproşă ea. Nu puteai găsi altă cale? O altă soluţie? Crezi că asta te-a ajutat cu ceva? Ţi-a folosit oare?
- Nu-mi dau seama. Sincer, habar n-am ce-am făcut în ultimul timp... Poate am procedat greşit.
- Poate, doar?! Nu poate, sigur ai greşit! Dar nu mai putem schimba nimic acum; faptul e deja consumat. Putem însă îndrepta lucrurile.
- Hmm; poate... Deci, zici că a trecut o săptămână de atunci? O săptămână întreagă... Asta înseamnă că în tot acest timp, m-am îmbătat continuu, fără oprire şi am zăcut inconştient. Chiar aşa?! Eu?! Nu se poate! Cât de tâmpit pot fi uneori! Incredibil...
- Dar, din nefericire, foarte adevărat. Ai fost beat-mort! Criţă! Turtă! Crede-mă...
- Îmi pare rău... Nu ştiu ce să spun.
- Lasă regretele acum!
- Le-aş lăsa, dar e prea greu... Fără menajamente, te rog, hai, spune-mi, cum a fost?! Cum m-am comportat?
- Destul de bine...
- Am spus, fără menajamente! o întrerupse el, amintindu-i acest amănunt. Cum m-ai găsit când ai venit?
- Păi... Nu cred că ai vrea să ştii, ezită ea să-i spună.
- Ah... Îmi închipui; dezastru total, murmură el, glasul înmuindu-i-se, întorcându-şi capul în altă direcţie, ferindu-şi privirea de Lia, ca ea să nu observe că ochii i se umeziseră, două bobiţe de rouă ce străluceau în ei refuzând categoric să se prelingă pe obrajii lui.
- Luci... şopti ea, apropiindu-se de el; oricât s-ar fi ferit, zărise lacrimile din ochii lui, mai ales că şi glasul îl trădase, iar acest lucru, de a-l vedea pe el plângând, o impresionă.
El însă se ridică de pe fotoliu, încă ferindu-se din calea privirii ei şi se îndepărtă puţin, cu spatele la ea; mândru ca întotdeauna, nedorind să-şi arate slăbiciunile, îşi şterse cu discreţie lacrimile îndărătnice, sperând ca Lia să nu le fi observat.
- Ah, ce prostie... zise el şoptit, foarte tulburat de cele aflate. Doamne... Ce-am făcut?! Cum am putut oare să-mi fac una ca asta mie însumi?! Să mă îmbăt? În halul ăsta?! Eu... Nu înţeleg! Nu pot...
- Lasă, nu te mai gândi, încercă ea să-l liniştească. Hai mai bine la bucătărie, să mănânci ceva. Nu cred că ai mâncat foarte mult în decursul acestei săptămâni. Sau poate mă înşel... Ai mâncat totuşi?
- Habar n-am. Nu-mi amintesc, oricât aş încerca, recunoscu el, aşezându-se la loc, pe fotoliu. Poate am mâncat, poate nu...
- Înţeleg... Păi... Indiferent că ai mâncat sau nu, ai slăbit îngrozitor de mult. Arăţi de parcă ai fi mâncat numai surcele, sau nici măcar p-alea...
- Am slăbit atât de mult?
- Cu siguranţă! Şi eşti palid, ca de ceară. Deci, de data asta, am să te servesc eu, comandante. Ţi-aduc imediat ceva. Spune-mi, te rog... Ce preferi?
- Nu te deranja degeaba. Nu pot să mănânc nimic. Nu că nu mi-ar fi foame; îmi este chiar foarte foame, dar nu pot...
- Ar trebui să încerci.
- E inutil! Am încercat astă-noapte, dar n-am reuşit. E imposibil! Nu pot. Mi-e greaţă... De fapt, mi-e rău! Chiar mi-e rău... Cred că ar fi mai bine să mă întorc în rezerva mea, să mă întind puţin. Poate o să-mi revin... Tu poţi pleca. Nu eşti obligată să rămâi aici, cu mine. Ai făcut deja destule pentru mine şi nici măcar nu meritam, nu meritam atenţia ta, deloc... Acum, mă descurc eu şi singur...
- N-am să plec, decise ea. Ce-ai să faci? Mă goneşti?
- Nici gând. Dar, de ce-ai rămâne aici, cu mine?
- Pentru că aşa vreau eu. Poate vei avea nevoie de ceva, iar eu am să te ajut.
- Să mă ajuţi?! De ce, Lia?! De ce-ai ajuta un beţivan?
- Nu mai vorbi aşa, nici măcar în glumă! îi atrase ea atenţia.
- De ce nu? Doar e adevărat; nu mă supără adevărul, să ştii, chiar dacă acesta nu e în favoarea mea, ţi-am mai spus asta.
- Nu... Nu-i adevărat, se împotrivi ea categoric, spre surprinderea lui. În nici un caz nu eşti un beţivan, altfel n-aş rămâne aici, cu tine. Te-ai îmbătat foarte rău, asta e adevărat, dar ai procedat astfel doar ca să uiţi, sau... Nu ştiu nici eu de ce. N-ai procedat corect, te-ai comportat prosteşte, ai greşit şi de data asta, dar te înţeleg, nu te condamn, aşa că nu te mai gândi... Sigur nu vrei să mănânci nimic?
- Nu. De fapt, ţi-am spus... Aş vrea, dar nu pot. Ah, capul ăsta; chiar aş avea nevoie de altul...
- Lasă-l; păstrează-l pe al tău! Are să-ţi treacă, spuse ea, gândindu-se: „E atât de frumos... Cum să-l schimbi, nărodule?! Unde ai găsi altul la fel?”
- Trebuie să mă retrag în rezerva mea; am nevoie de odihnă.
- Te-ai odihnit destul. De ce-ai mai avea nevoie? Tot timpul numai asta ai făcut.
- Se poate, dar aşa simt... Nu mai stau aici; nu mi-e deloc bine.
- Cred c-am s-o chem pe Stela; e nevoie de ea aici.
- Las-o! N-o deranja degeaba, se împotrivi el.
- Degeaba?! Cum adică?! E medic, Luci... Iar tu n-arăţi deloc bine şi spui că nici nu te simţi bine. Trebuie s-o chem; pe mine mă depăşeşte situaţia asta...
- Nu! Mă mai odihnesc puţin, iar după aceea sigur mă voi simţi mai bine. Nu-i nevoie s-o chemi. De fapt, repet, poţi pleca şi tu. Ai stat destul; nu eşti obligată să rămâi.
- Consideră că n-o fac din obligaţie. Vreau să rămân; din plăcere; serios.
- Treaba ta; poţi rămâne, dacă vrei, încheie el, încercând să se ridice de pe fotoliu, însă-l cuprinse ameţeala imediat ce se ridică în picioare şi se clătină serios, fiind gata-gata să cadă înapoi.
- Luci... strigă Lia şi se îndreptă grăbită spre el, să-l susţină. Am să te ajut. Hai! Bietul de tine...
- Lasă-mă! îi ceru el după câteva clipe, revenindu-şi. Mi-a trecut. A fost doar o ameţeală. Off, capul ăsta; numai din cauza lui... Acum mă descurc.
- Eşti sigur? se îndoi ea.
- Bineînţeles, afirmă el.
- Să mergem; încetişor. Sunt lângă tine, în cazul în care vei mai avea nevoie de ajutor, spuse ea şi porni, alături de el.
Merseră încet pe culoar, unul lângă altul, discutând şoptit. Lucian mai întrebă ce-a făcut cât a fost beat, fiindcă el nu-şi amintea; cum s-a comportat, cum l-a găsit ea când a sosit în navă şi alte amănunte din acestea, iar Lia îi răspunsese cu oarecare indulgenţă, menajându-l totuşi...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!