*108. Beţia.

Din oraşul artificial, prin tunelele subterane, Lucian parcurse acelaşi traseu cunoscut lui, până la frumoasa navă albastră „Pacifis”, aflată pe suprafaţa albă, veşnic pustie, a planetei Proxima, fără a mai admira peisajul înconjurător, neatrăgându-l nimic în mod special. Astfel, mergând nepăsător, ajunse până la preţioasa lui navă, în interiorul căreia pătrunse grăbit. Acolo, pe puntea principală, îi zări pe cei doi roboţi.
- Te-ai întors, Lucian, spuse Robby.
- Fireşte, răspunse el, iar privind atent interiorul navei, remarcă: Văd că v-aţi făcut bine treaba.
- De ce-ai blocat uşa rezervei tale? atacă Felix un subiect ce-l nemulţumea pe Luci.
- Nu-i treaba voastră, preciză el scurt. Aşa că să nu vă amestecaţi în chestia asta! Vedeţi ce mai aveţi de făcut pe aici. Eu mă retrag în rezerva mea. Şi să nu fiu deranjat! De nimeni! Clar, da?!
- Bine, Lucian. Cum doreşti, acceptă Felix.
- Nu te vom deranja, adăugă Robby.
- Ciudat, foarte ciudat, „aprecie” Felix, după ce Lucian se retrase. Crezi că ar trebui să-i anunţăm pe colegii lui? Să le atragem atenţia asupra comportamentul comandantului lor?
- Nu. Mai bine să nu ne amestecăm, aşa cum ne-a cerut el.
- Dar dacă face ceva ce n-ar trebui? Doar ai văzut cum arată...
- Am văzut, Felix. Dar mai bine să-i dăm ascultare.
- Şi totuşi, Robby... Oare ce tot face acolo, închis în rezerva lui? El nu obişnuieşte să procedeze astfel; nu stă închis în rezervă.
- Nu ştim ce face. Şi ar fi mai bine să nu încercăm să aflăm, „decise” Robby. Oricum, nu ştim codul pe care l-a introdus în sistemul de blocare al uşii. Deci nu putem intra.
- Ai dreptate, îl aprobă Felix. N-avem ce face.
Astfel „deciseră” cei doi roboţi, să-l lase în pace, închis în rezerva lui, să facă orice dorea el, deşi ar fi fost mult mai bine dacă ar fi luat o altă hotărâre. Pentru că, odată intrat în rezerva lui...
La început se aşeză pe saltea, încercând să se liniştească. Se întinse, cu intenţia de a se odihni, ceea ce, evident, nu reuşi, spre exasperarea lui. Negăsindu-şi liniştea, se ridică nervos de pe saltea, plimbându-se fără încetare de colo-colo prin rezerva cea strâmtă, întocmai ca un leu în cuşcă. Negăsindu-şi o ocupaţie, îşi prepară la repezeală o cafea, menită să-i aducă liniştea mult râvnită, după cum se gândea el şi bineînţeles, îşi aprinse o ţigară; nu putea servi cafeaua fără o ţigară aprinsă... O termină în scurt timp, apoi îşi aprinse imediat alta. Servi cafeaua dintr-o înghiţitură, apoi o altă cafea, apoi o alta şi încă o alta, ceştile de cafea fiind întrerupte numai de alte câteva ţigări aprinse, fumate la fel de repede. În scurt timp, termină un pachet de ţigări, ca şi întreaga cantitate de cafea pe care o pregătise, însă nici una, nici alta nu reuşea să-i aducă liniştea dorită.
Se aşeză pe un fotoliu şi luă fotografia Liei, privind minunatul chip al colegei sale. Lăsă fotografia pe măsuţă, dând din cap, în semn că nu-i venea să creadă ce i se întâmpla, deşi, normal, el era principalul vinovat de data asta... Ar fi vrut să adoarmă, să se poată odihni, să nu se gândească la ceea ce se petrecuse, dar nu reuşea. Nu se schimbase de uniformă, nu se descălţase, nu-şi aranjase salteaua, nu-şi făcuse duş, nu se bărbierise; nici nu avea chef să facă nimic din toate acestea. Pentru prima oară nu-l deranja deloc dezordinea din jurul lui; mai mult chiar, nici măcar nu-l interesa, deci nu se apucă de ordine, cum avea de obicei. Era trist, abătut, nervos...
Se ridică de pe fotoliu, merse câteva secunde prin rezerva sa, apoi se îndreptă spre un mic dulăpior, pe care-l deschise, privind nehotărât spre cele câteva sticle cu băutură alcoolică din interior, care-l ademeneau. Oare îl vor ajuta cu ceva dacă va consuma o cantitate din acele sticle?! Nu avea importanţă ce anume va bea, numai să-l facă să uite ceea ce se petrecuse în aceste ultime două zile, să nu-şi mai amintească nimic. Puse mâna pe una dintre sticle, să o scoată din dulăpior, însă şi-o retrase imediat, dar când să închidă dulăpiorul, se hotărî să ia totuşi o sticlă de acolo, să vadă ce se va întâmpla după ce-i va consuma întreg conţinutul.
Luă deci sticla şi un pahar, pe care le aşeză pe măsuţă. Se aşeză şi el pe un scaun şi îşi turnă în pahar lichid din sticla respectivă, pe care-l goli în scurt timp, apoi şi-l umplu din nou. Şi o ţinu tot aşa, până goli toată sticla, apoi îşi luă o alta, pe care o goli şi pe aceea, apoi o alta, cu care procedă la fel ca şi cu primele două, adăugând din când în când câte o ţigară şi o ceaşcă de cafea. Şi o ţinu tot aşa, într-o „veselie” continuă, până când se ameţi destul de rău, pentru a nu mai şti ce anume se petrece cu el, unde, cine sau de ce e... Lăsă sticlele golite pe masă, pahare goale, ceşti de cafea murdare, pachete de ţigări golite, scrum şi chiştoace nu doar în scrumieră, ci şi pe lângă ea, iar el se ridică greoi, tare ameţit, împleticindu-se serios şi cu mare dificultate ajunse până la salteaua sa, unde se trânti nepăsător, fără a se simţi foarte grozav. Practic, nu mai ştia de el, era ameţit total. Numai aşa reuşi să adoarmă, probabil fără să ştie că adormise. Se îmbătase criţă, cum n-o mai făcuse niciodată în viaţa lui, el fiind de obicei foarte rezervat şi calculat; nu făcea niciodată excese, de nici un fel. De data aceasta însă, o făcuse lată, nu putea să nu recunoască. În acel moment însă, el nu putea recunoaşte absolut nimic, nici măcar pe el însuşi.
Dormi nu prea bine şi se trezi foarte târziu, încă ameţit şi cu o teribilă durere de cap, ceea ce era normal după cantitatea de alcool consumată în ziua precedentă. Nu se aranjă deloc; de fapt, nu aranjă nimic din jurul lui, lăsă totul aşa cum era, părând a nici nu avea intenţia să aranjeze ceva. Dintr-o singură privire spre măsuţă, îşi dădu seama de „activitatea” avută ziua trecută...
Din nou nu se schimbă de uniformă, nu-şi făcu duşul, nu se bărbieri, nu făcu nimic din ceea ce avea de obicei. Ieşi însă din rezerva lui pentru puţin timp, fără a uita să blocheze uşa rezervei sale după ce ieşi, pentru ca roboţii să nu poată să pătrundă în interior. Ieşise numai pentru a mânca totuşi ceva, cât de cât, măcar puţin; simţea nevoia de a consuma şi ceva comestibil, altfel nu putea rezista. Norocul lui că nu dădu peste cei doi roboţi în scurta sa incursiune spre bucătărie, pentru a fi nevoit să dea explicaţii despre starea lui; nu avea chef de dat explicaţii de nici un fel, nimănui.
Se întoarse în rezerva lui, după ce gustase ceva la bucătărie. Profită de această scurtă ieşire şi pentru a se reaproviziona cu cele „necesare”: cafea, ţigări, băutură, deşi mai avea şi-n rezerva lui; nu strica însă să fie cât mai multe, ca să nu fie nevoit să iasă din nou după ele... Luă şi câteva produse alimentare, nealterabile pe termen lung, ca să aibă şi astfel de provizii în rezerva sa.
Reluă deci „activitatea” începută ziua trecută, fără a-l interesa că acest lucru nu-i face deloc bine. Cel puţin reuşea să uite ce se petrecuse, să nu se mai gândească la ceea ce-l preocupa pe el. Continuă deci să bea şi să fumeze, deşi era deja destul de ameţit după consumul excesiv din ziua trecută, dar el nu ţinu cont de acest amănunt. Bău alcool şi cafea, atât naturală, măcinată, cât şi nesscaffé. Iar în sticlele de alcool, nu conta ce fel de băutură era, consuma orice, amestecându-le, numai apă nu. Nici el nu-şi dădu seama cât timp „petrecu” astfel; pierduse de mult noţiunea timpului. Cert era însă, nu şi pentru el, că se ameţise şi mai rău ca în ziua trecută. Cam în modul acesta trecură pentru Lucian vreo câteva zile de coşmar, fără ca el să-şi dea seama câte anume trecuseră; totul era foarte neclar pentru el în acele momente.
În acest timp, în oraşul artificial, lucrurile decurgeau cât mai normal pentru cei aflaţi acolo, o oarecare tensiune plutind totuşi pe undeva... Lia venea în fiecare zi la tatăl ei, în biroul acestuia, petrecându-şi multă vreme alături de To Kuny, care nu mai putea de drag când o vedea. Amândoi stăteau mult de vorbă, To încercând s-o sfătuiască asupra cât mai multor chestiuni, aşa cum considera dumnealui că ar fi corect. Ea-l asculta mai mult tăcută, aprobându-l din când în când. Tot în biroul tatălui ei se afla Lia şi în ziua de duminică, 23 septembrie 2091, vorbind din nou cu dânsul, To încercând iarăşi să-şi convingă fiica să-l viziteze pe Lucian, în navă, pentru a vedea ce face acesta, având în vedere că el nu mai dăcuse nici un semn de aproape o săptămână, de la incidentul ce se petrecuse luni seara, însă ea se dovedea îndărătnică şi nu dorea să-i dea ascultare tatălui ei. De fapt, To Kuny ştia foarte bine ce anume se întâmpla în nava albastră, ce anume făcea Lucian acolo, fiindcă îl urmărise de vreo câteva ori la aparatura sa, însă nu-i spusese încă fiicei sale acest lucru, pentru ca ea să nu intre în panică. Văzând însă că Lucian nu avea de gând să se oprească din „activitatea” începută, To consideră că ar trebui să-i vorbească Liei despre ce anume se întâmpla în navă, altfel acest lucru ar fi putut deveni periculos pentru tânărul comandant, chiar foarte periculos. Deci Lia trebuia să afle despre starea lui Lucian, de aceea tatăl ei hotărî să insiste asupra acestui subiect, dorind mai mult ca oricând să-şi convingă fiica să viziteze nava albastră; de aceea deschise şi în acel moment discuţia în acest sens:
- Nu l-ai văzut de mult timp pe tânărul vostru comandant, draga mea.
- Nu! Şi nici nu intenţionez să-l văd. Nu vreau să ştiu şi să aud nimic despre el.
- Dar, draga mea, serios, nimeni nu l-a văzut de mult timp. Nimeni nu ştie ce face, ce-i cu el.
- Nici că m-ar interesa...
- Nu fi încăpăţânată, copila mea! Nici el n-a trecut pe aici, prin oraş, nu v-a mai căutat de atunci.
- Cum să fi avut tupeul să ne caute, după ceea ce a făcut?!
- Vai, scumpo, nu-l judeca aşa aspru... Ar trebui să mergi în navă, să-l vezi.
- Nu, tati, nu intenţionez acest lucru. L-am uitat! Definitiv! Pentru mine, el nici măcar nu mai există.
- Asta nu-i adevărat, draga mea. Ştiu că te interesează persoana lui, că nu-ţi este indiferent, că, de fapt, ai vrea să ştii ce face, unde se află. Ai vrea să-l vezi.
- Nici gând, tati! La ce bun să-l caut? Să aflu că nu-i pasă deloc, de nimic din ceea ce s-a întâmplat, să-l văd că se distrează, că poate e pe undeva, prin oraş, cu Sonya sau cu cine ştie ce altă domnişoară... Prefer să mă lipsesc de asta.
- Chiar crezi că aşa procedează?
- Da, tăticule. Cunoscându-l, sunt convinsă că astfel procedează. Îi plac fetele frumoase şi caută mereu compania lor.
- Greşeşti, draga mea. Nu se distrează deloc, deşi... Am putea afirma că se „distrează” totuşi, de unul singur, în nava voastră albastră, într-un mod foarte periculos pentru el însuşi, pentru sănătatea lui. Iar dacă nu vei merge să-l vezi, să-l opreşti, chiar s-ar putea ca în curând el nici măcar să nu mai existe.
- Ce vrei să spui? tresări Lia. Ştii ceva sigur în acest sens?
- Bineînţeles, draga mea. Ştiu. Din curiozitate, l-am urmărit de vreo câteva ori şi am văzut ce face. La fel cum am urmărit şi ceea ce s-a întâmplat luni, în camera voastră, cu surioara ta; nu mi s-a părut nimic condamnabil, scumpo. A greşit doar, însă nu i-a făcut nimic surioarei tale... Dar ceea ce face acum, sigur nu-i deloc bine, cel puţin nu pentru el. Acum nu mai face nimănui altcuiva nici un rău, decât lui însuşi.
- Cum?! Ce anume face, tati? păru ea a fi îngrijorată.
- Ai putea vedea chiar şi acum ce anume face el, ca să înţelegi mai bine. Îţi pot arăta... De când a plecat de aici, de la mine din birou, are mereu aceeaşi „ocupaţie”, deşi atunci i-am atras la modul cel mai serios atenţia să nu facă vreo prostie pe care apoi s-o regrete; se pare însă că nu mi-a dat ascultare. N-am reuşit să fiu la fel de convingător ca Traian, cel care-l sfătuia pe Terra. Ce zici, vrei să vezi?
- Nu, tati. Nu mă interesează deloc starea lui, negă ea, deşi se observa clar că, de fapt, nu era chiar aşa.
- Lia, scumpo, ai face mai bine să priveşti imaginile! o sfătui To Kuny; dânsul fixase deja imaginile pe ecran.
Deşi încerca să nu-şi arate interesul, Lia privi totuşi spre ecran, tresărind, când observă ce se petrecea acolo.
- Ce-i asta? Ce se întâmplă acolo? întrebă ea nedumerită, privind dezordinea din rezerva colegului său, ce se afişase pe ecran.
- Nu-ţi dai seama? îi răspunse tatăl ei tot printr-o întrebare, oferindu-i şi o scurtă explicaţie: Aşa se... „distrează” colegul tău, de aproape o săptămână, singur, în rezerva sa.
- Cum?! Dar el unde-i? Ce face? întrebă Lia, deoarece încă nu-l zărise; el zăcea lungit pe salteaua lui, palid, neîngrijit şi foarte slăbit.
- Priveşte cu atenţie, draga mea şi-l vei vedea, o sfătui To.
În acel moment, el se mişcă pe salteaua pe care stătea întins, gemând uşor, aproape inconştient, după atâta băutură câtă băgase în el în ultimul timp.
- Oh, nu... Nu se poate... Ce-i cu el? îl privi Lia îngrijorată, nevenindu-i să creadă că acela ar putea fi Lucian. Ce i s-a întâmplat?
Cum ea era obişnuită să-l vadă frumos, aranjat, mereu curat, îngrijit, proaspăt bărbierit, întotdeauna arătând impecabil, în acel moment pe ecran apăru un tip palid, ciufulit îngrozitor, nebărbierit, încă încălţat, de o întreagă săptămână, cu uniforma mototolită, neglijent, dezordonat, de parcă chiar era vreun vagabond sau cerşetor. Nu-i venea să-şi creadă ochilor. Oare chiar era Lucian cel pe care-l vedea?
- Nu poate fi el acela, tati! Nu-i el, negă Lia.
- Din nefericire, scumpi, e chiar el, preciză To Kuny. După cum vezi, nu se „distrează”. Sau are un mod foarte ciudat de a se „distra”...
- Nu se poate, repetă Lia, încă neîncrezătoare în ceea ce vedea. Nu e el! zise, însă privind mai atentă imaginile, observă că, deşi părea imposibil, totuşi era el.
Tatăl ei reglă imaginea, astfel încât Lucian să apară pe întreg ecranul, în prim-plan, din apropiere, iar în acel moment, el se răsuci, gemând din nou.
- Doamne, totuşi, e el! reluă Lia, de data asta fiind sigură că văzuse bine cine era. Oare ce şi-a făcut de arată astfel?
- Încă nu ţi-e clar ce-a făcut?! Ceea ce vezi e urmarea „distracţiei” de unul singur la care a participat. Ia te uită ce a rămas în rezerva lui în urma acestei „distracţii”, o îndemnă tatăl ei, schimbând prim-planul, de data aceasta pe ecran apărând o grămadă de sticle goale aruncate neglijent într-un colţ al rezervei. Vezi cu ce s-a „ocupat” în tot timpul acestei săptămâni, scumpo? Ia priveşte mai atent, spuse To Kuny.
De data aceasta, pe ecran apăru un alt colţ al rezervei comandantului misiunii, unde zăceau pachete de ţigări goale, mototolite, aruncate pur şi simplu acolo, în grămadă. Lia observă şi măsuţa din mijlocul încăperii, supraîncărcată cu tot felul de resturi; câteva sticle goale, una negolită încă, răsturnată, pahare, ceşti – toate murdare, scrum, chiştoace, un pachet de ţigări desfăcut, umezit de lichidul ce se scurgea alene din sticla doborâtă, cioburi... Undeva, prin toată această harababură, zăcea şi filtrul de cafea, gol, încă murdar...
- Doamne, ce-i acolo?! Spune-mi, tăticule, asta înseamnă că ştiai toate chestiile astea şi mie nu mi-ai spus nimic până acum?
- Într-adevăr, ştiam, copila mea, dar nu păreai interesată de ceea ce se întâmplă cu el. N-ai vrut să mă asculţi deloc, de câte ori am încercat să-ţi vorbesc despre el, n-ai vrut să vezi ce se petrece în nava voastră.
- Păi, tati, dacă ştiai ce se întâmplă acolo, nu trebuia să mă iei în seamă, trebuia să-mi fi arătat imaginile, indiferent de refuzul meu.
- Probabil ai dreptate, draga mea. Am greşit. Îmi pare rău. Ar fi trebuit să-ţi spun mai din timp.
- Nu-i vina ta, tăticule. Totuşi, trebuia să-mi fi spus, să pot lua măsuri, să intervin, să-l opresc din nebunia asta. Dacă o ţine tot aşa, va avea sigur nevoie de ajutor; poate chiar de ajutor medical. Cred că-i în pericol.
- Aşa crezi? se miră tatăl ei, mulţumit că-i trezise fiicei sale interesul faţă de această problemă. Să ştii, scumpa mea, că dacă nici acum nu doreai să afli nimic despre starea colegului tău, m-aş fi dus eu personal în navă, să iau măsurile ce se impun în acest caz; foarte probabil că i-aş fi anunţat şi pe ceilalţi colegi ai voştri, să mă ajute în această privinţă, pentru că nu m-aş fi descurcat singur.
- Foarte bine, tăticule... murmură Lia, privind consternată imaginile de pe ecran, nevenindu-i să creadă că ar fi adevărat ceea ce vedea.
Privi cu uimire cum colegul ei încerca să se ridice de pe saltea, dar nu reuşea, se prăbuşea la loc, neputincios. În cele din urmă, după mai multe încercări eşuate, reuşi să se ridice şi merse în zig-zag, clătinându-se serios, împiedicându-se de tot ce-i ieşea în cale, privind parcă fără a vedea în jur. Aşa, împleticindu-se, ajunse până la măsuţă, nu se aşeză, ci luă în mână unul dintre paharele care erau acolo; vru să bea, dar constată că e gol.
- Încă mai încearcă să bea? În starea lui? Nu i-a ajuns? se revoltă Lia.
- Draga mea, nu cred că mai e conştient de ceea ce face, explică tatăl ei. Nu mai e în stare să judece corect.
- De fapt, cred că, mai degrabă, nu judecă deloc. E nebun! Complet! aprecie Lia, îngrijorată.
Negăsind nimic de băut în pahar, îl aruncă în colţul plin de sticle goale, unde se sparse în ciobuleţe. Luă apoi sticla răsturnată de pe masă, încercând să bea din aceasta, dar cum şi ea era tot goală, o azvârli şi pe aceea în aceeaşi direcţie. Prin urmare, respectiva sticlă avu soarta paharului dinainte.
Găsi cafea uitată cine ştie de când într-o ceaşcă şi vru s-o bea, dar, fiind prea ameţit, nu reuşi să consume tot conţinutul ceştii, vărsând mai mult pe uniforma lui albastră, ceea ce nu-l deranjă deloc. Drept urmare, procedă şi cu acea ceaşcă la fel ca şi cu paharul şi sticla de mai înainte, ceşcuţa ajungând în scurt timp doar o mică grămăjoară de alte ciobuleţe, amestecate printre sticlele goale.
Îşi aprinse apoi o ţigară, şi se îndreptă spre dulăpiorul cu băuturi, unde mai erau vreo câteva sticle pline, aşa că mai scoase una de acolo. Se întoarse spre măsuţă, împleticindu-se; ajunse totuşi cu sticla întreagă. Se trânti pe un scaun din apropiere, puse sticla pe măsuţă, o desfăcu şi îşi turnă într-un pahar deloc curat, vărsând mult şi pe lângă. Consumă rapid conţinutul paharului, apoi îşi aprinse ultima ţigară din pachetul ud aflat pe masă; golindu-se, îl aruncă lângă celelalte pachete goale, cocoloşit. Se ridică anevoie, pentru că nu se simţea deloc grozav, îi era rău, foarte rău...
Se îndreptă instinctiv spre toaletă, deoarece avea senzaţie de vomă; drept urmare, vărsă în chiuvetă. Se spălă puţin, rămânând cu un gust amar în gură, după această vărsătură. Lăsă apa rece de la robinet pornită (noroc că nu foarte tare, deci nu exista riscul să se producă şi o inundaţie) şi se întoarse în rezerva sa, mergând tot în zig-zag, însă nu se lăsă până nu consumă şi întreg conţinutul sticlei care se mai afla pe masă, apoi o aruncă şi pe aceasta lângă celelalte, spărgându-se mai multe sticle goale din grămadă, cu excepţia celei recent aruncată, transformată şi ea în cioburi.
- Aşa, băiatule... Sparge-le pe toate, dragule! comentă To.
- Tati... îi atrase Lia atenţia, nemulţumită de comentariul tatălui ei.
După această ultimă ispravă, Lucian se îndreptă năucit spre saltea, pe care se trânti sfârşit, mai, mai s-o fărâme, zvârcolindu-se uşor, probabil din cauza durerilor de cap şi de burtă cu care se confrunta, ceea ce era normal după cantitatea de lichide cu efect ameţitor consumată, el nefiind obişnuit cu asemenea cantităţi de băutură.
- Ştii, tati... Am să mă duc chiar acum în navă, să încerc să mai îndrept ceva, dacă voi putea. Nu ştiu unde vrea să ajungă în halul ăsta, dar se autodistruge. Organismul lui nu e obişnuit cu un asemenea consum de băuturi tari. Cred că şi-a supus serios ficatul la treabă zilele astea, nu glumă; l-a suprasolicitat...
- Ai dreptate, draga mea. Are într-adevăr nevoie de ajutor. Poate ar trebui s-o iei şi pe Stela cu tine; să nu intre în comă alcoolică.
- Nu cred să fie chiar aşa de grav. Deocamdată, mă duc doar eu, iar dacă voi considera că este necesar, o voi chema şi pe Stela.
- Bine, scumpo. Cum consideri. Poţi pleca.
- Pa, tati. Am fugit, încheie ea, sărutându-şi grăbită tatăl, care o privi mulţumit cum se îndepărtează...