poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 350 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-24  |     | 



* 106. O altă mare greşeală.

Ziua următoare, luni, 17 septembrie 2091, Lucian se trezi mai târziu ca de obicei, uşor ameţit după lunga petrecere din zilele trecute, însă cu siguranţă nu la fel de ameţit ca Nis şi nici din aceleaşi motive; lunganul probabil că va avea unele mici probleme după starea în care ajunsese seara trecută în camera lui. Lucian se pregăti de întâlnirea cu Sid Kelso (nu uitase că trebuia să-l întâlnească), aşteptând în acelaşi timp şi sosirea Liei, dacă ea va veni, fiindcă nu ştia sigur acest lucru. Aruncând atent o privire iscoditoare de jur-împrejur, constată că roboţii aranjaseră cât de cât totul; în orice caz, nu era harababura din seara precedentă, nici în interiorul navei, nici în exterior. Nu era chiar totul aranjat, însă nu era nici dezordine, deci roboţii îi dăduseră ascultare, făcând întocmai aşa cum le ceruse el. Era mulţumit de felul în care lucrau cei doi roboţi, pe placul lui, însă nu şi de faptul că Lia nu apărea.
Plecă mai devreme spre oraşul artificial, gândindu-se să treacă s-o ia şi pe colega lui, închipuindu-şi că ea nu se trezise încă, sau poate dorise să stea în camera ei, liniştită, chiar dacă nu dormea. Merse pe jos, nu folosi avionul; îi plăcea mersul pe jos, îi făcea şi bine, mai ales datorită aerului curat existent pe Proxima. În plus, dacă Lia venea cumva spre navă, se puteau astfel întâlni pe drum.
Nu se grăbi deloc, dar ajunse destul de repede-n oraş, unde nu întârzie, ci se îndreptă direct spre camera celor două fete. Din nefericire pentru el, n-o găsi decât pe Ly, care nu-i putu oferi informaţii despre Lia, spunându-i doar că aceasta plecase deja, de vreo două ore, dar nu ştia unde. Neavând încotro, porni singur spre locul de întâlnire cu Sid, sperând s-o găsească acolo pe Lia, dar ea nu era nici acolo, la locul de întâlnire aflându-se doar Sid. Deşi nu avea chef de discuţii cu acesta, rămase totuşi împreună cu el câteva ore, până seara, destul de târziu şi află unele lucruri noi, interesante, învăţă şi câteva cuvinte noi în limba locală, apoi se despărţi de Sid, hotărând să mai treacă o dată s-o caute pe Lia, înainte de a se retrage spre „Pacifis”. Pe drum se întâlni cu Nis, care ieşise să ia o gură de aer curat, ca să-i treacă mahmureala după petrecerea din ziua precedentă. Se salutară şi rămaseră puţin împreună, de vorbă.
- Ce faci, măi, Nis? Cum te simţi? se interesă Lucian de starea colegului său.
- Păi, puţin mai binişor acu’, şefu’...
- Te-ai cam „pilit” aseară, mă, nărodule, surâse „şeful”.
- Da, ştiu... E adevărat, m-am îmbătat. Sper că nu v-am făcut probleme prea mari.
- Fii liniştit! Totul a fost bine, cu mici excepţii.
- Cum ar fi groaznica durere de cap cu care m-am trezit astăzi, de dimineaţă. De asta am ieşit acum, să iau puţin aer curat, ca să-mi revin. Aerul ăsta de aici e atât de proaspăt încât te înviorează imediat. Îţi trece orice mahmureală. Şi chiar aveam nevoie de asta.
- Oricum, la nevoie o aveai pe Stela prin apropiere, deci nu trebuia să-ţi faci griji.
- Poate, şefu’, da’ eu nu doresc să fie nevoie de intervenţia ei. Ştii tu, nu vreau îngrijiri medicale, e mai bine fără...
- Atunci, ai mai multă grijă ce faci, Nis!
- Da, şefu’... O să am.
- Păi, ce ţi-a venit aseară, mă?! Tu nu obişnuieşti să bei, deloc. Cumva din cauză că ţi-am interzis eu să mănânci prăjiturile, de asta ai dat-o pe băutură?
- Nu, şefu’. De fapt, nici nu mi-ai interzis; mi-ai zis doar că nu mai sunt toate ale mele, îi aminti lunganul.
- Aşa-i, îl aprobă Lucian. Ştiu ce am zis.
- Păi, vezi?! Tocmai din cauza asta am şi mâncat, dar mai puţine, nu pe toate, din nou... Cât despre băutură, nu-mi explic nici eu ce mi-o fi venit... Am gustat câte puţin din toate; cred că s-au amestecat rău de tot. Poate şampania mi-a deschis pofta...
- Poate.
- Nu-mi pare rău decât de faptul că m-au văzut Ly şi Nick aşa. Cine ştie ce şi-or închipui acum despre mine? Cum m-or clasifica? Drept un beţiv? Oare?! Eu ştiu sigur că nu-s...
- Nu cred, Nis. Ei habar n-au de noţiunea de „beţiv”, de sensul acestui cuvânt. Nu ştiu ce-or fi înţeles ei doi, că nu i-am întrebat, dar probabil că le-au explicat blonda şi campionul câte ceva despre toate astea.
- Uau... Blonda; şi campionu’, tocmai aliaţii mei de nădejde... Sper să nu mă fi vorbit de rău fraţilor Kuny.
- Hai, măi, lasă-te de poante; sunt colegii tăi, deci, la nevoie sunt de partea ta. N-ar avea motive să te denigreze faţă de Ly şi Nick.
- Sper să ai dreptate, şefu’.
- Sigur am, întări Lucian. De altfel, eu, cu Alex şi cu Mihai te-am ajutat să ajungi teafăr în camera ta din oraş.
- Păi, de ce, şefu’? Singur nu puteam?
- Nu prea, Nis. Mergeai pe prea multe cărări; nu ştiu dacă ai fi ajuns la destinaţie. În plus, erai cam zgomotos. Trebuia să te temperăm, să nu faci gălăgie. Dacă ştiam, te lăsam să dormi în navă, în rezerva ta; acolo puteai să faci oricâtă gălăgie ai fi vrut.
- Nasol... aprecie lunganul, apoi îşi întrebă şeful: Şi tu? Ce făceai acu’ p’aci?
- Mă plimbam doar...
- Cu un scop anume?
- Nu chiar. Tocmai m-am despărţit de Sid şi mă îndreptam spre navă.
- Ah, Sid... Bun băiat! Ştii, l-am cunoscut şi eu.
- Sigur, ştiu; eram şi eu pe acolo când l-ai cunoscut.
- Aşa-i, şefu’, erai, da’ te prefăceai că n-ai fi.
- Deci, acum te simţi bine? Nu mai ai probleme? nu luă Lucian seama la ultimele cuvinte ale colegului său.
- Ţi se pare ţie că aş mai avea, şefu’?
- Nu, mie mi se pare că e totul în regulă cu tine. În cazul ăsta, te las, Nis. Mă retrag. Hai, pa, că plec. Ai grijă de tine! Ne-am înţeles, da?!
- Sigur, şefu’; ne-am înţeles. Pa, surâse lunganul.
Lucian nu întârzie în compania geografului, ci porni grăbit spre camera unde Lia locuia provizoriu, împreună cu Ly, sperând ca de data aceasta s-o găsească acolo pe colega lui, pentru a pune la punct detaliile în legătură cu ziua următoare. Ajunse în scurt timp, ciocăni la uşă şi aşteptă să i se răspundă, sperând ca Lia să fie cea care îi va deschide. Însă, spre nenorocul lui, cea care apăru fu tot domnişoara Ly Kuny.
- Bună seara, frumoaso, o salută el.
- Ah, Luci... Tu erai? Bună, îi răspunse ea, zâmbind mai mult forţat.
- Cred că-ţi dai seama de ce-am venit. Lia este aici?
- Regret, nu este.
- Nu e?! Nici acum? se miră el. Vrei să spui că n-a venit deloc astăzi acasă, ca să mă exprim aşa? Pentru că aici, asta-i casa ei. Deci, n-a venit deloc până acum?
- Nu ştiu. Nu ţi-aş putea spune dacă ar fi venit sau nu. Eu de abia am sosit, puţin mai înainte. S-ar putea ca ea să fi venit între timp şi să fi plecat din nou.
- Înţeleg. Deci, n-am noroc nici de data asta. Nici de dimineaţă, când am căutat-o, n-a fost aici. Plecase deja...
- Regret, dar... Intră, dacă vrei. Poţi s-o aştepţi aici, până va veni; cred că trebuie să apară dintr-o clipă-ntr-alta.
- Mă inviţi înăuntru?
- Ai înţeles bine.
La invitaţia ei, intră în cameră. Ea-l pofti să ia loc, iar el se aşeză pe un fotoliu.
- Eşti sigură că vrei să rămân? Dacă nu vrei, plec.
- Nu. Poţi rămâne. Dacă-i atât de important s-o vezi...
- Nu foarte important; vreau doar să vorbesc cu ea. Şi... Mihăiţă? Pe unde a rămas? S-a rătăcit? Cum de nu-i aici, cu tine?
- A rămas la supercomputer, dar eu n-am vrut să stau cu el acolo, aşa că m-am întors.
- Te-a lăsat să pleci singură? Foarte urât din partea lui!
- Nu-i reproşez nimic. E atât de fascinat de supercomputer, încât ar sta zi şi noapte acolo, n-ar face nimic altceva. Dacă s-ar putea, nici n-ar mânca, nici n-ar dormi, ar sta tot timpul numai acolo.
- De ce mai lucrează şi acum? Eu am zis că-i vacanţă, pentru toţi, inclusiv pentru el, deci n-ar trebui să lucreze.
- Nu ştiu de ce. Poate pentru el ăsta-i cel mai plăcut mod de a-şi petrece timpul liber, chiar dacă-i vacanţă, cum spui tu...
- Aha, pricep. Şi-l înţeleg. E foarte pasionat de munca lui, iar supercomputerul vostru e mai mult decât doar interesant pentru el. Bravo lui! Îl admir. Deci, Mihăiţă nu-i pe aproape...
- Nu e. Aş putea afirma că e îndrăgostit de supercomputer.
- Hmm... Să nu crezi că ar fi mai îndrăgostit de supercomputer, decât de tine.
- Nu ştiu. Nu-mi dau seama.
- Şi nu va veni să te vadă?
- Nu. Ne-am înţeles să ne întâlnim mâine, de dimineaţă.
- Şi dacă el nu-i aici, nici Lia, nu ţi-e teamă să-mi permiţi să stau în aceeaşi cameră cu tine? Singuri? Doar noi doi?
- Nu... De ce mi-ar fi? tresări Ly, uimită de întrebare.
- Păi... Nu spuneai tu că aş fi periculos? Sau acum nu mai sunt? o întrebă el, fixând-o cu privirea lui cea ageră, pătrunzătoare, expresivă şi intimidantă, care o determină chiar şi pe ea să simtă cum fiori reci ca de gheaţă îi traversară rapid trupul.
- Nu ştiu ce să cred, se fâstâci ea, căzând în capcana privirii lui hipnotizantă; ar fi trebuit să-l evite...
- Nu spuneai tu că ţi-e teamă de mine? Ori acum nu-ţi mai este? spuse el şi se ridică de pe fotoliu, privind-o în continuare fix.
- Nu ştiu... Ar trebui să-mi fie? Aş avea vreun motiv?
- Asta rămâne la aprecierea ta. Eu consider că n-ai avea nici un motiv, pentru că nu sunt deloc periculos sau agresiv; urăsc violenţa, dar nu ştiu ce şi cum consideri tu. Aş putea să-ţi demonstrez că nu reprezint un pericol pentru tine. Întrebarea e... Ai încredere în mine?!
- Nu ştiu. Ar trebui să am? şopti ea temătoare, retrăgându-se un pas, fiindcă el se apropia, privind-o fix, cu ochii aceia ai lui, mari, adânci, pătrunzători, de la care ea nu-şi mai putea desprinde privirea.
- Crezi că aş putea să-ţi fac ceva rău acum, că nu-i aici nici Lia, nici Mihai? El e departe; Lia la fel... Crezi că aş fi în stare? Să-ţi fac ceva rău?
- Nu ştiu, şopti ea, uşor speriată. Nu-mi dau seama. Dar, de fapt, ce ai putea să-mi faci?
- Practic, orice. Nu-i aşa?! Doar suntem singuri. Nu văd ce sau cine m-ar împiedica. Aş putea chiar să te ucid, spre exemplu, exemplifică el calm, de parcă ar fi spus ceva obişnuit, foarte normal.
- De ce-ai face acest lucru? se nelinişti ea.
- Să zicem, pentru că aşa aş vrea, sau pentru că mi-ar face plăcere, explică el şoptit, păşind în continuare spre ea. Ce zici? M-ai crede în stare de aşa ceva? întrebă el, iscodind-o atent cu privirea, pentru a observa cum reacţionează.
- N-ai putea, n-ai nici o armă la tine.
- Oare n-am?!
- Nu; i-ai promis lui Nick şi...
- Da; şi?! Aminteşte-ţi... Ne-a controlat atunci fratele tău?! Pe vreunul dintre noi?!
- Nu, pentru că tu i-ai spus că e rândul lui să aibă încredere în tine, aşa cum şi tu ai avut în el.
- Bun. Şi atunci, oare am sau nu o armă la mine? O armă cu care aş putea să te ucid, dac-aş vrea... De fapt, nici n-aş avea nevoie de aşa ceva; uneori, chiar şi mâinile goale sunt o armă periculoasă. Deci, ce crezi, reprezint o ameninţare pentru tine sau nu?!
Ea se retrăgea încet, fiind clar că-i era totuşi teamă, deşi n-ar fi vrut să dea de înţeles acest lucru.
- Nu... Sau, da. Nu ştiu, se încurcă ea. Dar sper că n-ai de gând să faci aşa ceva.
- Speri, dar nu ştii... Şi cum e acest sentiment de nesiguranţă, de incertitudine? De neîncredere? Bănuiesc că nu foarte plăcut, nu-i aşa? E un sentiment nou pentru tine, un sentiment pe care nu l-ai mai avut. Cum ţi se pare? vorbea el calm, privind-o fix, neîncetat.
- Nu ştiu. E ciudat. Dar e adevărat că am acest sentiment de nesiguranţă, care mă încearcă pentru prima oară şi nu e deloc plăcut. Asta-i tot ce ştiu.
- Deci... Ţi-e teamă de mine sau nu? Sunt periculos sau nu? Ţi-aş putea face ceva rău, profitând de situaţia existentă, sau nu? „recapitulă” el, apropiindu-se de ea.
Ly se oprise, deoarece ajunsese într-un colţ al încăperii şi nu mai avea unde să se retragă, aşa că el se apropia tot mai mult de ea, fixând-o în continuare cu privirea lui incendiară.
- Lucian, încetează! Ce vrei să faci? zise ea, când el ajunse exact în faţa ei, oprindu-se.
- Tu ce crezi? Ghiceşte!
- Te rog, termină! Nu înţeleg ce ai de gând... Dar gata cu gluma! spuse ea, încercând să treacă pe lângă el.
- Dar eu nu glumesc deloc! Sunt foarte serios! replică el scurt, grav, barându-i trecerea cu braţul, împiedicând-o astfel să înainteze.
- Ce vrei, de fapt?! se agită ea, vorbind cu glas tremurător, privindu-l din ce în ce mai speriată, ca pe o reală ameninţare, aşteptându-se parcă la orice din partea lui.
- Nu vreau nimic. Decât să înţeleg dacă ţi-e frică de mine şi de ce... Să-ţi demonstrez că n-ai motive să-ţi fie, că poţi avea încredere în mine.
- Nu ştiu dacă ai să reuşeşti ceea ce ţi-ai propus, în felul ăsta. Pentru că ăsta-i un mod foarte ciudat de a-mi dovedi acest lucru.
- Oricum, eu încerc, în felul meu... replică el.
- Nu-mi place jocul ăsta!
- Nu-i un joc! se împotrivi el ferm şi pe neaşteptate o cuprinse strâns în braţe, altfel decât la dans, când formau perechi.
Ea tresări în acel moment, nedumerită; la asta chiar nu se aşteptase din partea lui!
- Ce faci?! Lasă-mă! zise ea surprinsă de gestul lui, cu glasul sugrumat de emoţie.
- Chiar îţi este frică; ba încă foarte mult, remarcă el, simţind cum trupul ei delicat tremura, deşi Ly încerca să nu lase de înţeles cât de mult îi era ei frică în acele momente.
- Lasă-mă! Dă-mi drumul! îi ordonă ea şoptit, cu glas tremurător, deloc autoritar.
- Mai întâi, priveşte-mă! Şi spune-mi: Par eu a fi periculos? Par a fi un monstru? Un criminal? Un tip rău? Crezi că aş fi în stare să-ţi fac ceva acum? Ceva rău? Ly...
- Da... Sau nu... Nu ştiu. Singurul lucru pe care-l ştiu sigur acum e că îmi este teamă. Poate că nu de tine, ci de necunoscut. E ciudat! Eu nu sunt obişnuită cu aşa ceva. E pentru prima oară când mi se întâmplă, când simt asta.
- Va trebui să te obişnuieşti, o sfătui el, strângând-o mai tare, mai aproape de el. Dar nu te teme de mine. Te rog... N-am să-ţi fac nici un rău. Niciodată! Îţi garantez! Şi-ar trebui să ai încredere în mine. Repet... N-am să-ţi fac absolut nimic. Te pun doar la încercare, dar nu intenţionez să-ţi fac vreun rău. Niciodată nu m-am gândit să fac vreun rău unei alte persoane. Deci, nu-ţi fie teamă, Ly! N-am să trec mai departe... Mă crezi?
- Mai departe?! Nu înţeleg... Ce înseamnă asta?! Nu... Mai bine, lasă-mă! Dă-mi drumul! repetă ea ordinul, care numai a ordin nu suna.
- Sigur, mai slăbi el din strânsoare, însă doar pentru o clipă. Ai cuvântul meu că am să te las. Dar nu încă! N-ai trecut testul. Nu realizezi dacă sunt periculos sau nu. Dacă trebuie sau nu să-ţi fie teamă de mine. Spune-mi, Ly... Ce crezi? Ce crezi despre mine?
El vorbea cu seriozitate, fără a zâmbi deloc, având chipul sever, rigid, fixând-o necruţător cu privirea lui de pasăre de pradă; chiar şi Lia s-ar fi intimidat într-o situaţie asemănătoare, dar Ly... Ea se pierdu de tot cu firea. Zise şoptit:
- Nu... Nu ştiu... Lasă-mă...
- De fapt, ştii, dacă mă gândesc bine, singurul rău pe care într-adevăr ţi l-aş putea face acum ar fi să... Ar fi asta, încheie el cu seriozitate şi fără a mai adăuga alte cuvinte, se aplecă şi o sărută, aşa cum numai el ştia să sărute, încercând să-i urmărească atent reacţiile.
De fapt, într-adevăr, el nu dorea să-i facă nimic rău, ci, după cum spunea, să o supună unui test, în urma căruia să-i arate că e demn de încrederea ei, că n-ar trebui să-i fie teamă de el, însă, din nefericire pentru el, această demonstraţie fu întreruptă exact în acel moment, deci, n-avea cum să fie încununată de succes.
- Ce se întâmplă aici? Ah, Mihai... Trebuia să-mi închipui că te voi găsi aici, ca de obicei, desluşiră amândoi glasul Liei, care tocmai intrase în cameră şi-i surprinsese în acea poziţie destul de grăitoare, compromiţătoare; cum însă credea că ar fi campionul, nu i se păru nimic în neregulă, deocamdată.
Amândoi tresăriră, iar el îşi retrase imediat braţele şi păli brusc, dar nu schiţă nici un alt gest; de data aceasta, când auzise glasul Liei, el se pierduse complet cu firea, înlemnise parcă... Ly sesiză de îndată schimbarea lui; până şi respiraţia îi era agitată, iar sudoarea începuse să-i curgă şiroaie pe frunte, deşi în încăpere nu era deloc prea cald.
- Lucian, te simţi bine?! Lasă-mă să trec, te rog, îi şopti Ly, dat fiind că el îi bloca trecerea.
- Oh, nu... Dumnezeule mare! Ce-am făcut?! Nu se poate! Nu Lia... Nu ea... Nu acum... Nu aici... Nu... murmură el, fără a se mişca de pe loc, părând paralizat; îngrozit, şopti spre cea din faţa lui, iar acum lui îi tremura glasul: Ly, te rog, ajută-mă... Ajută-mă cumva!
- Cum?! Cum să te ajut? Nu pot... murmură ea.
- Crează o diversiune, ceva, orice, să mă pot strecura în camera alăturată, fără ca Lia să mă observe, şopti el. Să creadă în continuare că ar fi Mihai. Te rog din suflet; te implor... Ajută-mă, Ly!
- Regret, n-am cum, îl refuză Ly, neştiind ce ar putea face.
Lucian ar fi preferat să fi intrat campionul, oricum ar fi reacţionat acesta, însă nu Lia; asta părea mult mai cumplit pentru el, de nesuportat. Ar fi vrut să se facă nevăzut în acea clipă, însă nu putea... S-ar fi retras rapid în camera campionului, dar tot l-ar fi zărit Lia, pentru că nu se afla în apropierea uşii încăperii alăturate; ca să ajungă acolo, ar fi fost necesar să treacă drept prin faţa Liei.
- N-auzi, Mihai?! Mai las-o şi pe ea în pace! Dă-i un răgaz, să respire... zise Lia şi se apropie de cei doi; puse mâna pe umărul celui pe care-l credea a fi campionul (Lucian încremenise când ea-l atinsese) şi imediat i se păru a fi ceva în neregulă.
Lucian se feri, întoarse capul în direcţie opusă Liei, pentru ca ea să nu-i zărească chipul, să creadă în continuare că ar fi campionul. Prea târziu însă; ea-l observase deja. Când îşi dădu seama că de fapt nu era campionul, îi privi nedumerită, înmărmurită.
- Cum?! spuse ea şoptit, făcând ochii mari de uimire, nevenindu-i să creadă că ar putea fi adevărat ceea ce vedea. Ce-i asta? Ce se întâmplă aici?!
- Oh, nu... Nu... murmură el cu glas vinovat, ca al unui copilaş prins asupra faptului.
- Ce se petrece aici?! repetă ea după un moment de tăcere, dându-şi seama: Tu...?! Tu nu eşti campionul... Cum?! Luci?! Voi... Voi doi... Ce... Ce-nseamnă asta?
- Lia... Lasă-mă să-ţi explic! Te rog! Nu-i ceea ce crezi tu acum... şopti el, întorcându-se spre ea, cu chipul răvăşit. Nu-i ceea ce pare...
- Taci! Nu vreau să aud nimic! N-am nevoie de explicaţiile tale! Ce, mă crezi cumva proastă? Ceea ce am văzut îmi e de ajuns! E destul! Şi acum, ieşi!
- Te înşeli, Lia. Greşeşti... încercă el să-i explice cum stăteau lucrurile.
- Taci! Ieşi imediat din această cameră! îi ordonă ea cu glas autoritar, îndicându-i ieşirea. Afară!!! Acum! Ieşi, Luci! N-auzi?!
- Lia, te rog... mai încercă el, privind-o încurcat. Ascultă-mă puţin. Dă-mi voie să...
- Nu, n-am ce să ascult! Ieşi odată de aici! Pleacă! Nu înţelegi?! Luci, ieşi! Nu mă obliga să fac scandal...
- Bine. Plec. Dar, te rog... Ne vedem mâine. Te aştept în navă, de dimineaţă, ca să-ţi explic... Bine?!
- Nici să nu-ţi închipui! Dacă mai doreşti un colaborator, n-ai decât să-ţi cauţi altul, pentru că eu n-am de gând să-ţi mai fiu. Niciodată! Ieşi! Imediat! Ce mai aştepţi?
- Sincer, îmi pare rău... Noapte bună, fetelor, spuse el grăbit şi plecă.
Uşa se închise în urma lui.
- Ah... Mizerabilul! Nesuferitul! Ipocritul! izbucni Lia furioasă, după plecarea lui. „Noapte bună, fetelor”... Cum de-a îndrăznit?! Şi eu, care tocmai eram gata să-mi schimb părerea în ceea ce-l priveşte... Să-mi formez o alta mai bună... Ticălosul! Cum de-a putut?! Te simţi bine, Ly?!
- Da. E-n ordine, răspunse Ly, după un timp în care rămăsese ca o statuie, în acelaşi loc în care o „încolţise” Lucian; de abia în acel moment părăsi locul respectiv, îndreptându-se năucită spre pat, unde se aşeză.
- Atunci, poţi să-mi spui şi mie ce-a fost asta?
- Habar n-am... Nu ştiu cum ţi-aş putea explica. Nu ştiu ce să-ţi spun.
- Totul. Adevărul, îi sugeră Lia. Cum s-a întâmplat? De fapt, ce s-a întâmplat? Ce-a însemnat asta? N-am înţeles nimic...
- Păi... El a venit să te caute pe tine. De fapt, a venit şi de dimineaţă, dar nu erai aici. Eu ştiu că ai fost la tata, dar lui nu-i puteam spune acest lucru. Deci, a venit şi m-a rugat să-ţi transmit că te-a cău-tat. Însă acum, seara, l-am invitat să intre, să te aştepte până vei sosi, presupunând că te vei întoarce repede.
- Înţeleg. Deci, l-ai invitat, a intrat şi a profitat de bunătatea ta. Don Juan... Nesuferitul...
- Nu! Nu-i chiar aşa, se împotrivi Ly. Nu-i atât de simplu.
- Ticălosul! Să facă una ca sata... Tocmai cu sora mea; cu tine, surioara mea...
- Nu... Lia, ascultă-mă, te rog, îşi mai reveni Ly. În primul rând, nu ştie că suntem surori. Şi nu ştiu dacă el e vinovat de ceea ce s-a întâmplat, sau eu. Nu ştiu care dintre noi e mai vinovat, dacă e vreunul.
- Ce vrei să spui? Ce amestec ai tu în toată povestea asta?
- Păi, am. Pentru că, într-un fel, poate eu l-am provocat.
- Cum adică?! Cum să-l fi provocat?! Nu, Ly, eşti derutată, nici nu-ţi dai seama ce spui...
- Ba îmi dau foarte bine seama. Ştii... Îmi pare rău, dar... Zilele trecute i-am spus ceea ce mi-ai povestit tu mai demult, despre el.
- Poftim?! Ce-ai făcut? tresări Lia. Mai exact, ce i-ai spus?
- Ştii tu... Odată, mai demult, într-o seară, mi-ai spus că ţi-ar fi teamă de el, sau aşa ceva.
- Şi tu i-ai spus lui acest lucru?! Oh, nu... Nu se poate! Ce-ai făcut?! Sper că nu i-ai spus şi că aş fi îndrăgostită de el.
- Nu, asta nu i-am spus deloc... Îmi pare rău, n-am avut încotro; m-a încolţit, a observat că mă port altfel faţă de el. A remarcat schimbarea din atitudinea mea. Iar tu m-ai derutat...
- Ai dreptate. Nu-i vina ta. Ştiam eu... Eu am greşit. Nu trebuia să-ţi fi spus niciodată ceea ce ţi-am spus atunci. Ştiam că n-ai să poţi înţelege. Totuşi, ce s-a întâmplat?
- Deci, i-am spus că mi-e teamă de el, sau că, de fapt, nici eu nu ştiu ce să cred, iar din acel moment a tot încercat să mă facă să înţeleg că nu trebuie să-mi fie teamă de el, pentru că n-aş avea motive, pentru că el n-a greşit niciodată cu nimic faţă de mine. Asta încerca şi acum să-mi dovedească.
- Cum încerca?! Aşa?!
- Nu ştiu. Nici eu nu înţeleg de ce astfel. L-am invitat să intre să te aştepte, iar după aceea a început să mă întrebe dacă nu mi-e teamă să rămân singură, cu el, în cameră. Dacă-l consider sau nu periculos. Dacă cred că ar fi în stare să-mi facă sau nu ceva rău. Apoi, pe neaşteptate, m-a îmbrăţişat şi mi-a spus că singurul rău pe care mi l-ar putea cu adevărat face ar fi să...
- Ah, da; pricep. Don Juan... Desigur... Ţi-a arătat la ce anume e el periculos, foarte periculos. Aha... Pricep acum.
- Exact. Şi-n acel moment ai intrat tu. Şi ai picat la ţanc. Pentru că mi-era foarte frică. Nu ştiam ce are de gând să facă.
- Hmm... Ly... Nu trebuia să-ţi fie frică de el; nu trebuia să-i dai satisfacţia asta. Oricum, nu ţi-ar fi făcut nimic rău, nimic mai mult decât ceea ce ţi-a făcut deja.
- De unde ştii ce s-ar fi întâmplat dacă nu apăreai tu?
- Nu s-ar fi întâmplat nimic, Ly. Ţi-ar fi dat drumul, te-ar fi lăsat să-ţi revii, iar el s-ar fi aşezat liniştit pe fotoliu, să mă aştepte, ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Poate că ar mai fi continuat câtva timp cu întrebările de genul: „Încă îţi mai e teamă de mine?” Şi atât. Asta intenţiona; îl cunosc destul de bine...
- De unde ştii? Cum de-i mai iei încă partea, după toate astea?
- Nu-i iau deloc partea, dar îl cunosc, ştiu ce avea de gând...
- Eu nu ştiu. Nu ştiu decât că mi-a fost frică. Foarte frică!
- N-ar fi trebuit să-ţi fie. El nu-i periculos, Ly. Deloc.
- Dar mie mi-a fost. Deşi... Să ştii... Sărută atât de bine...
- Ah, deci, ţi-a plăcut, totuşi... remarcă Lia, cu nemulţumire.
- Nu! Nu mă-nţelege greşit... Nu mi-a plăcut că m-a sărutat, n-aş fi vrut să se întâmple acest lucru, însă felul în care a făcut-o; asta da, mi-a plăcut, deşi n-aş fi vrut să-mi placă. Adică, vreau să spun că... Nu ştiu, dar... Mihai nu... Nu sărută chiar aşa, ca el...
- Hmm, desigur... Te-a pus în încurcătură. Ah, mizerabilul! Ticălosul! Neseriosul!
- Lia, îmi pare rău...
- Lasă. Nu-i vina ta, spuse Lia, îmbrăţişându-şi sora mai mică.
- Ştiu că suferi din cauza asta, pentru că-l iubeşti...
- Nu mai spune acest lucru! Nu vreau să aud aşa ceva!
- Dar e adevărat. Şi ştiu că nu ţi-a plăcut ceea ce ai văzut.
- Nici nu vreau să mă gândesc!
- Poate că ar trebui să mergi mâine de dimineaţă în navă, să vorbeşti cu el. Să-ţi explice mai bine ce s-a întâmplat, să te lămurească el. Părea sincer când spunea că vrea doar să-mi demonstreze că nu am motive să mă tem de el. Dar n-a reuşit să-mi dovedească acest lucru. Oricum, cred că şi el te iubeşte pe tine. Părea foarte afectat de ceea ce s-a întâmplat. Dacă ai fi văzut cum a pălit brusc când ai intrat tu; dintr-o dată s-a schimbat la faţă, a îngălbenit... Şi mă ruga insistent să-l ajut cumva; să creez o diversiune, să nu-l observi... Deci, ar trebui să vorbeşti cu el.
- Regret, dar n-am de gând, în nici un caz! Îl urăsc...
- Nu spune aşa ceva; nici tu nu crezi asta... Ar trebui totuşi să-i faci o vizită.
- Nu încerca să mă convingi. Deşi ştiu că n-a avut nici o intenţie necurată cu tine, totuşi... Nu mă va vedea atât de curând în nava noastră.
- Păi... Treaba ta. Cum vrei tu. Deşi... De abia vă împăcaserăţi, toţi, mai mult datorită ţie... Ai făcut tot posibilul să-l aduci înapoi, printre colegi...
- Da; şi uite cum mă răsplăteşte pentru efort; sărutându-te pe tine... Ce frumos din partea lui! Exact asta aşteptam de la el...
- Păi... Nici eu nu-l mai plac deloc, mai ales acum... Nu mai am strop de încredere în el, însă părerea mea ar fi că ar trebui să vorbeşti cu el. Sincer; părea foarte tulburat de cele întâmplate. Nu l-am văzut niciodată astfel. Să nu facă vreo prostie...
- Nu mă interesează persoana lui! N-am să mă duc, decise Lia. De altfel, ce altă prostie ar mai putea face? Mai mult decât ceea ce a făcut deja? Mai mare ca asta...
- Cine ştie?! Poate că ar fi mai bine să-l vizitezi totuşi, să te asiguri că...
- Nu! o întrerupse Lia, negând categoric. Hai să nu mai vorbim deloc despre asta acum. Mai bine să ne culcăm. Avem nevoie de odihnă. Dacă e necesar, vorbim mâine. Vom fi mlt mai liniştite amândouă, nu ca acum.
- Ai dreptate. Mă întreb însă dacă să-i spun sau nu lui Mihai ce s-a întâmplat în seara asta?
- El nu ştie nimic?
- Încă nu. N-ar avea cum. Nu era aici. A rămas la supercomputer; bănuiesc că nici acum nu s-a întors de acolo. E foarte ataşat de supercomputer. Dacă ar fi după el, ar sta mereu numai acolo. Deci n-avea de unde să afle.
- Înţeleg. Iar dacă-i vei spune sau nu, tu vei hotărî; n-ai decât să decizi singură cum ar fi mai bine să procedezi. Numai tu poţi să şti dacă trebuie să-i ascunzi ceva sau nu. Dacă ai încredere în el, îi poţi spune. Oricum, nu mă amestec. E treaba ta.
- Poate că o să-i spun mâine. Nu ştiu cum va reacţiona, dar nu cred că trebuie să-i ascund aşa ceva. Ţine foarte mult la mine; cu adevărat! Însă am să mă gândesc mai bine dacă să-i spun sau nu.
- Bine. Noapte bună, Ly.
- Noapte bună, Lia, îi răspunse surioara.
Amândouă se pregătiră în linişte de culcare, deşi Lia nu ştia dacă va reuşi sau nu să doarmă în acea noapte...

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!