*104. Invitatul surpriză.

Era deja sâmbătă, 15 septembrie 2091. Lucian se trezise foarte devreme în acea zi, aranjându-se, aşa cum îi plăcea lui de obicei, cât mai bine, însă în acea zi parcă mai mult faţă de celelalte, ca pentru o zi specială. Era ziua în care colegii lui vor reveni în navă, toţi, după o lungă absenţă, de o jumătate de an... El pregătise absolut totul pentru petrecere, până la cel mai mic amănunt; totul era gata, minuţios aranjat: mâncare deosebită, ca şi câteva platouri de prăjiturele, foarte aspectuoase, probabil şi foarte gustoase, cât şi totul decorat ca de sărbătoare, împodobit... Cu cele şase bulinuţe aurii la locul lor, pe reverul hainei albastre (cele prinse de Lia, luate de pe uniformele ei), Lucian arăta impecabil, ca de obicei; proaspăt bărbierit, spălat, dichisit, cu uniforma curată, bine îngrijită, ca nouă. Din nou, comandantul misiunii; tot el...
Acum aştepta nerăbdător sosirea colegilor săi; parcă dorea să vină mai repede. Era 06.30; încă foarte devreme şi nu se ivea nimeni, nu apărea nici unul dintre colegii lui, iar el nu-şi mai găsea locul – se învârtea de colo-colo, ca un leu în cuşcă. Aşteptarea i se părea din ce în ce mai grea, mai apăsătoare, cu mult mai grea decât pregătirea de care se ocupase în cele două zile, care i se păruse foarte simplă, nemaipunând la socoteală că-i făcuse o deosebită plăcere.
Trecuse puţin de ora 7.00, când trapa navei se deschise, în sfârşit; spre surprinderea lui, era Lia – nu se aşteptase ca tocmai ea să fie prima sosită.
- ’Neaţa, Luci, îl salută ea.
- Bună. Ai venit foarte devreme. Nu mă aşteptam... Să fii chiar prima?
- De ce pari surprins? Credeai că n-am să vin?
- Ah, nu, dar... Cum de-ai ajuns aşa devreme?
- Doream să văd cum te-ai descurcat, dacă e totul gata sau mai ai nevoie de ajutor.
- În control, deci. M-am descurcat totuşi.
- Zău?! Eram foarte curioasă.
- Înţeleg...
- Încă mai sunt. Cum ai reuşit să termini totul? Te-au ajutat roboţii?
- Nici gând! Ar fi vrut ei, dar n-au avut nici o şansă.
- Îmi imaginez: Nu le-a mers cu tine!
- Vrei să vezi pregătirile? Haide! Am să-ţi arăt, o invită el, pornind înainte.
Ea-l urmă fără să şovăie până în locul special amenajat, care ar putea fi denumit „bucătăria” navei, sau ceva asemănător, locul în care se putea prepara mâncarea necesară celor din navă, unde Lucian îşi petrecea o mare parte a timpului. Ajunseră în scurt timp acolo. Mesele erau supraîncărcate cu tot felul de preparate culinare, care mai de care mai aspectuoase, cu mirosuri îmbietoare, preparate total necunoscute Liei; ea admira totul uimită, cu micuţii ei ochişori albaştri, vioi, ce cercetau încăperea cu o curiozitate grăitoare.
- Ce-aş putea spune? se minună ea. Te pricepi şi la ornamentări?
- Pentru ocazii festive, da... Am făcut tot ce-am putut, aşa cum am ştiut, cu ceea ce am avut la îndemână.
- Când ai avut timp pentru toate astea?
- Timp, suficient... Nu-i cine ştie ce. Nu-i mare lucru.
- Pentru tine e uşor să vorbeşti astfel, de moment ce eşti atât de priceput în domeniu.
- Nu, serios, chiar nu-i aşa de dificil precum pare.
- Mă uimeşti!
- Lasă asta, o întrerupse el. Ai vorbit cu Ly?
- Cu Ly? Nu! Despre ce? păru ea a nu-şi aminti.
- Despre ce ţi-am spus alaltăieri. Ai şi uitat?
- Ah... se dumiri Lia. Nu, îmi pare rău, n-am vorbit deloc cu ea, nici despre ce m-ai rugat tu, nici despre altceva.
- De ce?
- N-am găsit momentul potrivit; de fapt, mai exact, nici n-am avut ocazia să discut cu ea.
- Înţeleg... Mihăiţă al nostru nu-i lasă deloc timp liber.
- Timp liber?! Ce tot vorbeşti? Nu ştii ce spui! Nu-i lasă nici măcar o clipă de răgaz; de timp liber ce să amintim? Oricum, am vorbit cu altă persoană, cu altcineva.
- Altă persoană?! Despre ce te-am rugat eu?
- Nu, bineînţeles, n-am vorbit cu o altă persoană despre Ly. Însă am invitat acea altă persoană să vină aici, la această petrecere. Sper să nu te superi din cauza asta.
- De ce m-aş supăra?
- Pentru că mi-am permis s-o invit de una singură, fără să te consult pe tine mai înainte, să te întreb dacă eşti de acord sau nu să vină.
- Dacă tu ai considerat că ar fi bine să participe la petrecerea noastră, de ce n-aş fi eu de acord? Cine este persoana respectivă?
- Nu-ţi pot spune. E o surpriză. Vei vedea, în momentul în care va sosi. Nu-i o persoană necunoscută ţie.
- Dă-mi un indiciu, poate-mi dau seama despre cine e vorba.
- Nu; aş strica surpriza astfel.
- Bine, nu insist, renunţă el, schimbând brusc subiectul: Vrei să te servesc cu ceva?
- Mersi, dar mai bine nu. Să nu stricăm aspectul acestor preparate. Probabil că ai muncit mult ca să arate astfel.
- Nu contează. Pentru a fi servite au fost făcute. Dar dacă nu vrei, poate puţină cafea. Şi câteva prăjiturele, sugeră el.
- Păi... Cred că s-ar putea, se răzgândi ea.
- Ia loc. Te servesc imediat.
Lia nu se opuse, iar el o servi, ireproşabil. Apoi reveniră pe puntea principală a navei, în aşteptarea colegilor.
- Vor veni în curând, murmură Lia abia desluşibil.
- Când te gândeşti că Stela spunea că va veni de la 3.00 sau 5.00 dimineaţa...
- Glumea, desigur, presupuse Lia.
- Cred şi eu, o aprobă Lucian.
- Pari puţin obosit, remarcă ea. Te-ai odihnit zilele astea?
- M-am odihnit suficient. Nu mă simt obosit.
- Deci, eşti doar nervos, neliniştit, agitat, concluzionă ea.
- Asta s-ar putea. Sunt nerăbdător să sosească ceilalţi, iar cum ei întârzie... Îmi dau seama ce grea e aşteptarea; dificil de suportat. Iar după şase luni de absenţă... Da, sunt agitat!
- Păi, nu eşti singur, îţi ţin companie. Prezenţa mea nu te ajută?
„Prezenţa ta mă tulbură mai mult decât orice...” gândi el, însă altceva rosti:
- Ba da, dar după şase luni fără ei... Mă înţelegi tu; sper.
În sfârşit! Trecuse cu puţin de ora 8.00, când trapa navei se deschise din nou. Nerăbdător, Lucian îşi fixă privirea asupra intrării, să vadă care dintre colegii lui va veni, dar, surpriză, nu era nici unul dintre ei.
- Bună dimineaţa, comandante!
- Domnule Kuny... Dumneavoastră?! Ce surpriză! Intraţi, vă rog!
- Deci, asta-i renumita voastră navă albastră, „Pacifis”. E într-adevăr, foarte frumoasă. Şi bine îngrijită, după cum observ. Ar fi trebuit s-o vizitez mai de mult. Ah... Bună dimineaţa, domnişoară. Scuze, nu te observasem încă.
- Bună dimineaţa, domnule. Mă bucur că aţi venit, îi răspunse Lia într-un mod mai oficial tatălui ei, pentru a nu da de bănuit.
- Nu mă aşteptam la vizita dumneavoastră, se arătă Lucian surprins.
- Consideri că ar fi o vizită inoportună, comandante?
- În nici un caz, domnule!
- Trebuie să recunosc că am venit numai la insistenţele acestei frumoase domnişoare, care m-a convins rapid; n-am putut-o refuza.
- Ştiu cât de convingătoare poate fi uneori, îl aprobă Lucian.
- Îmi dau seama de ce spui acest lucru, replică domnul To Kuny. Din câte am înţeles, numai datorită ei ai revenit printre colegii tăi.
- E adevărat, domnule.
- La fel de adevărat cum e şi faptul că tot din cauza ei a avut loc şi acea separare, aminti domnul Kuny.
- Ar fi mai bine să nu vorbim despre asta, domnule, sugeră Lucian, cu diplomaţie.
- Ai dreptate. Aşa procedează un adevărat cavaler.
- Dumneavoastră aţi spus-o, domnule, nu eu, murmură Lucian încurcat, cu gândul la faima lui, de mare „Don Juan”; „Oare aflase chiar şi domnul Kuny?” se întrebă el în gând, apoi se trezi brusc la realitate, invitându-şi oaspetele: Vă rog, luaţi loc! Sau poate doriţi să vizitaţi nava mai întâi. Dacă doriţi, vă conduc şi-am să vă explic totul cum pot mai bine. Însă n-aţi putea vedea toată nava acum; ar dura prea mult.
- Uşurel, comandante, linişteşte-te! Nu te agita atâta! Pricepe că mă aflu aici doar datorită acestei frumoase domnişoare, care a reuşit să mă „răpească” de la treburile mele, dar nu pot întârzia. Deci, n-am să stau foarte mult.
- Nu puteţi pleca, domnule. E prima dată când veniţi în vizită în nava noastră şi ar trebui să vedeţi măcar o parte din ea.
- O vizită parţială, s-ar putea, iar restul rămâne pe altădată, cu altă ocazie, dacă se va mai ivi vreuna.
- Sigur, domnule.
- Văd că ţi-ai „completat” uniforma, comandante, observă domnul Kuny cele şase bulinuţe aurii la locul lor, pe reverul hainei.
- Ah, da... Colega mea a insistat; nici eu n-am putut-o refuza, privi Lucian spre Lia. Deci, tot mulţumită ei am acceptat şi acest mic amănunt. De fapt, sunt doar nişte accesorii...
- Care semnifică funcţia ta, îl completă domnul Kuny,
- E un amănunt lipsit de importanţă, murmură comandantul.
- Aşa crezi?! Nu-i chiar aşa, dar n-am de gând să te contrazic.
- Păi... Poate doriţi să serviţi ceva. Spuneţi-mi, vă rog şi vă aduc imediat, schimbă Lucian sensul discuţiei.
- Nu te deranja, băiete!
- Nu-i nici un deranj, domnule.
- De ce să mă serveşti tu? Nu aveţi roboţi la bord?
- Sigur că avem roboţi, domnule. Dar prefer să vă servesc eu personal.
- Ah, îmi faci această cinste, de a fi servit chiar de comandantul misiunii...
- Doriţi ceva anume, în mod special?
- Nu am preferinţe. De fapt, n-am nici timp, aşa că renunţă.
- Nu, se împotrivi Lucian. Nu puteţi pleca! Şi nu mă refuzaţi, vă rog! Am să vă servesc imediat. Astfel, veţi avea ocazia să apreciaţi direct munca mea.
- Munca ta, comandante? se miră domnul Kuny. De ce spui că ar fi vorba despre munca ta?
- Pentru că eu am gătit totul.
- Tu?! În cazul ăsta, merită să încerc, comandante!
- Nu veţi regreta, domnule. Pregătisem totul pentru colegii mei, pentru reîntoarcerea lor în navă, dar vă pot servi şi pe dumneavoastră, turui Lucian emoţionat şi se repezi spre „laboratorul culinar” al navei, un loc frecventat în mod obişnuit de el, de unde să aducă ceva potrivit domnului Kuny, care rămase pe puntea principală doar împreună cu fiica sa.
- Nu mi-ai spus că Lucian găteşte, draga mea, îi „reproşă” blând tatăl ei. Nu mă aşteptam la aşa ceva.
- Îmi pare rău, tăticule, am uitat să-ţi spun.
- Nu-i nimic... Sunt chiar curios să aflu cât de bine se pricepe la gătit, dacă e la fel de bun ca tatăl său.
- Domnul Enka găteşte?! Luci nu mi-a spus...
- Nu el, draga mea.
- Atunci, cine?! Doar nu vrei să spui că domnul director...
- Ba da, scumpo, chiar el. Nu ştiu dacă acum s-o mai ocupa de aşa ceva, dacă mai are timp pentru o asemenea „activitate”, însă Traian obişnuia să gătească foarte des şi era tare priceput. Mă servea el personal, ori de câte ori avea ocazia.
- Asta explică totul. Acum înţeleg de ce Luci e atât de îndemânatic şi de unde provine această pasiune a lui pentru arta culinară. Vei fi mulţumit. Vei vedea ce bine găteşte; e grozav! Un bucătar desăvârşit, de elită!
- Îmi imaginez; aşa tată, aşa fiu...
- Din câte observ, colega mea a reuşit să vă acapareze întreaga atenţie, îi întrerupse Lucian, care tocmai sosea cu un cărucior metalic, pe ale cărui etajere erau aşezate câteva tăvi încărcate cu bunătăţi, frumos aranjate.
- Să ştii că tocmai îmi spunea cât de bine găteşti.
- Vă veţi convinge singur imediat de acest lucru. Cu ce să vă servesc mai înainte, domnule?
- Cu ce consideri tu, comandate. Mi-e indiferent.
- Deci, lăsaţi totul la aprecierea mea, constată Lucian, aşezând în dreptul domnului Kuny o farfurie „cu ceea ce considera el...” V-am pregătit şi o cafea, dacă doriţi, adăugă, aşezând ibricul şi ceaşca de cafea, pe care o umplu imediat.
- Voi servi şi o cafea, aprobă domnul Kuny, apreciind: La ora asta, e chiar binevenită.
- Vrei şi tu, Lia? o întrebă Lucian.
- Încă nu. Prefer să aştept până vor sosi şi colegii noştri.
- În cazul acesta, ne scuzaţi că vă lăsăm să mâncaţi singur, dar ne aşteptăm colegii.
- Înţeleg situaţia, comandante. Nu mă deranjează să mănânc singur, se arătă To Kuny îngăduitor, începând cu cafeaua, apoi gustă din ceea ce Lucian aşezase în dreptul dânsului; aprecie: Foarte bine, comandante! E delicios! Mă uimeşti! Nu mă aşteptam să fie chiar atât de bun.
- Mă bucur că vă place, domnule.
- N-am mai mâncat ceva atât de gustos de foarte, foarte mult timp. Prin urmare, deşi nu mi-e foame, totuşi, am să mănânc tot.
- Sunteţi invitatul meu. Iar la nevoie, vă mai aduc, se oferi Lucian.
- Ah, nu... refuză dânsul. Ce-i aici mi-ajunge.
To Kuny chiar mâncă tot, cu poftă, parcă nevenindu-i să creadă că mai are încă ocazia să guste din preparate naturale, de pe Terra, nu artificiale de pe Proxima şi încă atât de gustoase... Grijuliu, Lucian strânse totul şi porni spre bucătăria navei cu căruciorul. În acest timp, Lia rămase din nou cu tatăl ei.
- Ce zici? Cum ţi s-a părut? îl întrebă ea.
- Mai şi întrebi? N-ai văzut? Am mâncat tot. N-am cuvinte... E expert! Dacă mă gândesc, găteşte chiar mai bine decât Traian. Nu mă aşteptam. E surprinzător! Deci fiul şi-a întrecut tatăl în iscusinţă.
- Iar asta nu-i încă totul.
- Aveţi, deci, un comandant... Jos pălăria! Ar trebui să învăţaţi să-l apreciaţi mai mult.
- Eu îl apreciez, tati. Acum am priceput că merită.
- Cam târziu, draga mea, însă tot e bine că ai înţeles... E copia fidelă a lui Traian din tinereţe; când mi-amintesc... Prietenul meu cel mai bun... Iar acum fiul lui; cât de mult îi seamănă... E incredibil!
- Dar adevărat, tată.
- Mă bucur că, în sfârşit, ai observat acest lucru... Când vor sosi colegii voştri?
- Trebuie să apară imediat, dintr-un moment într-altul.
Lucian reveni cu un platou cu prăjituri.
- Ah, deci mi-ai adus şi prăjiturele. N-am să le refuz, pentru că par foarte gustoase.
- Serviţi cu încredere, domnule, îl invită Lucian.
To Kuny servi câteva prăjituri de pe platoul adus de Lucian, iar Lia, neputându-se abţine, luă şi ea câteva. După ce se sătură, conducătorul planetei Proxima îl lăudă pe comandantul misiunii pentru delicioasele prăjituri, iar acesta, după ce primise cu modestie aprecierile, duse platoul înapoi de unde-l luase. În momentul în care se întoarse pe puntea principală, se deschise iarăşi trapa navei. Se apropia de ora 9.00.
- ’Neaţa, frumosule, îl salută noul sosit.
- Salut, doctore, o întâmpină el pe Stela, fiindcă ea venise prima dintre ceilalţi; se sărutară pe obraji... Ai spus 03.00 sau 05.00 şi-i aproape 09.00, îi reproşă el blând. Ai depăşit chiar şi suma acestor ore...
- Lasă matematica, frumosule... Ar fi trebuit să-ţi dai seama că glumeam doar, justifică ea, privind spre cei prezenţi pe puntea principală. Lia şi... domnul Kuny?! remarcă ea surprinsă.
- Bună dimineaţa, doamnă doctor, îi răspunse dânsul. Arătaţi foarte bine.
- Mulţumesc, domnule, rosti Stela, zâmbind încurcată.
- Bună dimineaţa tuturor, spuse Alex imediat în urma ei, aşteptându-se probabil şi la prezenţa celorlalţi colegi. Domnule Kuny... se miră şi el, de îndată ce dădu cu ochii de acesta.
To îl salută, întinzându-i mâna, pe care Alex i-o strânse respectuos.
- Îţi şade bine cu ochelari, remarcă To schimbarea survenită în fizionomia geneticianului.
- Dacă vă place chiar şi dumneavoastră, n-am să mai susţin niciodată contrariul... Luci...
- Bătrâne... Bine ai revenit în navă, zise el, îmbrăţişându-se cu vechiul său prieten.
- În sfârşit, „Pacifis”... Dac-ai ştii ce dor mi-era de nava asta, Luci... N-ai procedat corect ţinându-ne departe de ea timp de o jumătate de an, dar mai bine tac, pentru că n-am de gând să-ţi reproşez nimic, rosti geneticianul, „sorbind” din priviri puntea principală.
În urma lui Alex era, inevitabil, lunganul.
- Salve, şefu’, rosti Nis încă de pe treptele navei, înainte de a fi intrat pe puntea principală.
- Bine ai revenit, Nis, îl întâmpină Lucian surâzător.
- Ah, şefu’... Mi-era dor să mă simt din nou ca acasă, rosti geograful şi intră; îi era dor de „Pacifis”, aşa că şi el întârzie cu privirea asupra interiorului navei; de abia după aceea o remarcă pe domnişoara consilier.
- Scuze, Lia, că te salut cu întârziere.
- Nici o problemă, Nis, surâse Lia.
- Şi... domnul To Kuny?!
- Da, Nis. Chiar eu, spuse To.
- Nu ştiam că veţi fi aici, păru surprins geograful.
- Nici eu nu ştiam, replică domnul Kuny. Colega voastră, Lia, m-a invitat, iar eu n-am putut-o refuza.
- Aţi făcut foarte bine, domnule, aprecie Nistor.
- Tot aşa cred şi eu, însă acum am să mă retrag.
- Încă nu, se împotrivi Lucian. Mai rămâneţi, vă rugăm. Aşteptaţi să sosească şi ceilalţi şi vă vom conduce într-o scurtă vizită a navei noastre.
- Nu cred că ar fi absolut necesar, dar n-am să vă refuz. Deci, rămân. Mă reţineţi de la treburile mele, însă nu regret deloc.
- Lăsaţi, domnule. Sper că nu-i atât de grav, îşi exprimă Alex părerea.
- Nu, dragii mei tineri. Aveţi dreptate. Treburile pot aştepta...
- Hei... îşi aminti Lucian un amănunt, de moment ce tot vorbise domnul Kuny despre „treburi”... Şi dosarele voastre cu toate realizările din ultimele şase luni unde sunt? Rapoartele voastre, vă rog... Aţi spus că o să le aduceţi, privi el întrebător spre colegii săi.
- Vor sosi de îndată, şefu’, când vor veni Nick şi sora lui, pentru că doar ei ştiu să piloteze avioanele locale, îl lămuri Nistor. Fără avion ar fi fost mai dificil de adus; sunt prea multe şi grele.
- Ah, bine... rosti scurt şeful.
Şi iată din nou trapa deschizându-se. Nick şi Maria intrară de data aceasta. Imediat în urma lor sosiră şi Ly cu Mihai, iar astfel erau toţi prezenţi la bord. Micuţa blondă era ca de obicei, fermecătoare, radiind de voie-bună. Se salutară din nou, cu noi îmbrăţişări, strângeri de mâini, „pupici” pe obraji... Evident însă că şi noii sosiţi se opriră uimiţi când îl zăriră pe conducătorul local, mai ales cei doi fraţi Kuny, mirându-se în egală măsură de prezenţa neaşteptată a tatălui lor la bordul navei albastre. După ce se lămuriră cât de cât cărui fapt se afla domnul To Kuny acolo, principala „vinovată” de prezenţa acestuia fiind colega lor, Lia, porniră toţi într-o vizită parţială a frumoasei nave „Pacifis”, prin zonele mai importante. Pe traseu se întâlniră şi cu cei doi roboţi, Robby şi Felix, de a căror revedere ceilalţi se bucurară foarte mult, iar roboţii îi însoţiră în scurta lor incursiune prin navă. În jurul orei 11.30 reveniră pe puntea principală, împreună cu cei doi roboţi. Entuziamaţi, începură să discute câte şi mai câte.
Între timp, Robby şi Felix aduseră rapoartele la bordul navei, din avionul cu care veniseră ultimii patru, Nick, Ly, Maria şi Mihai. Toate dosarele ocupară un loc cât mai sigur de pe puntea principală; Lucian le va studia probabil după ce se va încheia petrecerea lor...
Pe la ora 12.15 To Kuny decise să se retragă, iar de data aceasta nu mai putu fi reţinut, oricât ar fi încercat ceilalţi să-l convingă să mai rămână. Prin urmare, îşi luară rămas bun de la dânsul, acesta reuşind să părăsească nava de abia la ora 12.30, cu toate insistenţele celorlalţi de a mai rămâne...