*92. Lia revine în navă.

Zorii dimineţii nu-şi făcuseră simţiţi încă apariţia, când Lia se trezi brusc; nu mai putea dormi nici o secundă în plus. Era sâmbătă, 8 septembrie 2091. Se ridică uşor, având grijă să nu-şi deranjeze sora, care încă dormea, se echipă rapid, în grabă, dar nu neglijent, apoi părăsi încăperea, la fel de grăbită; de abia aştepta să ajungă în navă, să-l revadă pe Lucian, deşi risca să-l găsească încă adormit la ora aceea, atât de matinală, iar în acest caz, ar fi fost nevoită să aştepte până ce se va trezi. Acest amănunt nu conta însă, pentru că-i era atât de dor de colegul ei, încât de abia aştepta să-l vadă şi să-i vorbească serios, dar n-ar fi recunoscut niciodată un asemenea adevăr, anume acela că-i era dor de el; nu-şi putea însă înfrânge acest sentiment puternic, mult mai puternic decât dorinţa ei absurdă de a nu-l recunoaşte.
În frumoasa navă albastră, Lucian nu dormea deloc, era treaz de câteva ore bune. Nu reuşise să adoarmă în noaptea aceea; mai mult se zvârcolise, deşi ajunsese târziu în navă şi chiar fusese obosit. Ar fi vrut să se odihnească, dar îi fusese imposibil. Se tot gândea, evident, la Lia; faptul că o întâlnise nu avusese darul de a-l linişti, ci avusese un efect contrar asupra lui. De câte ori închisese ochii, încercând să adoarmă, în rezerva lui cea strâmtă, îi apăruse chipul ei plăcut în minte, iar somnul îi dispărea brusc, înlocuit de o stare supărătoare de agitaţie, mai ales că se tot gândea la cuvintele Sonyei, potrivit cărora Lia ar avea un jurnal al ei, personal, în care ea scrisese mult despre el, jurnal pe care nu-l găsise, pentru că, de fapt, nici măcar nu-l căutase, iar deoarece nu-l văzuse, încerca să şi-l închipuie... Parcă-l vedea cu ochii minţii, un jurnal simplu, frumos, îngrijit, cu scrisul ordonat al Liei aşternut pe foile sale, iar pe fiecare pagină notat numele lui, măcar o dată. Oare să fi fost adevărat? Toate astea nu-i dădeau deloc pace, nu-l lăsau să-şi găsească liniştea mult dorită, iar văzând că nu-i chip să adoarmă, se trezise de-a binelea, deşi era conştient că se afla în plină noapte.
Iar pentru a nu sta degeaba, îmbrăcase la iuţeală o salopetă de lucru şi coborâse în sala motoarelor, pentru a se apuca de lucru. Începuse mai demult să modifice şi să îmbunătăţească întreg sistemul de funcţionare al navei (mai puţin partea informatică), în lipsă de altă ocupaţie. Iar în acea noapte se apucase de lucru, fiind convins că doar astfel nu se va mai gândi la Lia şi la jurnalul ei, însă constată că se înşelase. Faptul că-şi umplea timpul ocupându-se de starea generală a navei nu reuşea deloc să-i alunge gândurile din cauza cărora nu-şi găsea liniştea, iar totul se încurcă mai rău. Nu era doar obosit, ci şi nervos, agitat, deşi încerca să se calmeze, concentrându-se asupra celor ce-şi propusese. Cu asta se ocupa el în timp ce Lia plecase din camera ei, îndreptându-se spre navă, deci temerile ei că l-ar putea găsi adormit se dovedeau nefondate; el se trezise cu mult timp înaintea ei, ba chiar nu dormise aproape deloc, însă ea nu avea de unde să ştie aşa ceva.
În timp ce Lia era în drum spre nava albastră, Ly rămăsese singură în camera din oraşul artificial. Fără a vrea, se trezi instantaneu, dar nu se ridică din pat şi nici nu deschise ochii.
- Hei, surioară, dormi? Sau eşti trează? întrebă Ly; nu-şi dăduse seama că Lia nu mai era acolo, lângă ea. Mă auzi sau nu? Dacă mă auzi, sper că-mi vei spune acum ce-ai păţit de te porţi aşa de ciudat, doar nu ai nimic de ascuns faţă de mine. Te rog, spune-mi ce ai... Lia... Lia...
Constatând că nu-i răspunde nimeni la apel, Ly îşi închipui că sora ei încă doarme şi instinctiv, duse mâna peste pătură, pipăind uşor locul unde ar fi trebuit să se afle Lia, dar surpriză... Locul era gol! Atunci Ly se trezi de-a binelea, făcând ochii mari, pentru a se convinge că nu se înşelase. Aprinse o lumină blajină, pentru a observa mai bine, fără ca lumina să-i deranjeze privirea.
- Ce-nseamnă asta?! Nu-i aici, se miră Ly, constatând nedumerită lipsa Liei. Surioară, unde eşti? Eşti aici? Răspunde-mi, te rog... Lia...
Ly se ridică, crezând că poate o va găsi la baie, făcându-şi un duş sau ceva de genul acesta, deşi era o acţiune total nepotrivită la acea oră. Intră, strigând-o de vreo câteva ori, însă n-o găsi nici acolo.
- Unde o fi la ora asta? A dispărut? se întrebă Ly uimită.
Reveni în cameră şi-n acel moment remarcă lipsa uniformei Liei, locul acesteia fiind preluat de cămăşuţa de noapte roz, pe care o purtase sora ei.
- Deci a plecat, singură... murmură Ly îngândurată. Dar unde? La ora asta? Unde să fi plecat atât de devreme? E foarte ciudat felul în care se poartă în ultimul timp. Ce-o avea? Ce-o fi apucat-o? Hmm... Dar n-ar trebui să-mi fac griji inutile din cauza ei. Treaba ei! Se descurcă ea. Eu mă culc la loc, dacă nu-i aici. E prea devreme să mă trezesc de acum, încheie Ly şi se trânti leneşă în pat, unde adormi din nou.
Între timp, Lia ajunsese deja aproape de „Pacifis”. Îi zărise silueta albastră din depărtare, prin aerul alb şi dens, înceţoşat, ca un abur, iar inima începu să-i bată mai tare ca de obicei, neînţelegând de ce. Ar fi putut încă să se răzgândească şi să se întoarcă în oraşul artificial, unde să-şi continue somnul, alături de frumoasa ei soră, Ly, dar nu; nu se opri din drum! Picioarele nu-i dădeau ascultare, o purtau parcă fără voia ei spre corpul acela metalic uriaş, rigid şi albastru al navei, care se înfăţişa înaintea ei, învăluit din toate părţile de aburul alb şi dens al atmosferei Proximei.
„Pacifis”, nava albastră, măreaţă şi frumoasă, mica lume terestră de pe Proxima... Îi fusese dor şi de navă; n-o mai văzuse de mult. În preajma ei se simţea ca acasă... O admiră cu drag câteva clipe bune, din depărtare... Nu se luminase încă de ziuă, deşi suprafaţa Proximei era veşnic albă şi înceţoşată. În sfârşit, ajunse lângă corpul albastru, metalic. Parcă remarcă o mică schimbare în aspectul exterior al navei, ce părea ca nouă, dar nu-şi dădea seama cărui fapt i se datora această schimbare; n-avea cum să-şi închipuie că Lucian o revopsise în întregime, singur, cu mâna lui, prin urmare consideră că i se păruse numai că ar fi survenit vreo schimbare în aspectul extern al navei. Era sigură că i se părea doar, asta probabil din cauză că n-o văzuse de mult timp. Cu emoţie crescândă, urcă treptele navei. Trapa se deschise automat la apropierea ei, poftind-o spre interior. Intră. Trapa se închise în urma ei. În ochi i se înfăţişă imaginea atât de familiară a punţii principale, care era pustie în acel moment. Nu era nimeni acolo, dar nici nu se aşteptase să găsească pe cineva, Lucian fiind singura persoană de la bord. Îşi roti privirea, admirând aspectul ordonat din interior. Desigur, colegul ei se îngrijise cu mare atenţie de nava lui.
- Hei... Luci... Robby... Felix... Nu-i nimeni pe aici? spuse ea temătoare, abia şoptit.
Observând că nu-i răspunde nimeni, păşi uşor spre rezerva lui Lucian, ferindu-se pe cât posibil să facă zgomot. E.L. – iniţialele lui străluceau pe uşa rezervei lui, uşă care era larg deschisă, iar ea privi doar spre interior, fără a intra. Văzu că el nu era acolo, nici culcat, nici treaz; în schimb, uniforma lui, fără cele şase bulinuţe aurii, era aşezată cu grijă pe un fotoliu din rezervă, frumos aranjată. Deci el nu dormea, dar nu ştia pe unde ar putea fi, unde să-l găsească; nava era mare... Se hotărî să se întoarcă pe puntea principală, iar dacă după câteva minute nu va întâlni pe nimeni, să plece înapoi de unde venise, adică în oraşul artificial. Cercetă atentă cu privirea totul, fiecare colţişor, dar nu găsi nimic în neregulă. Totul era aranjat, bine îngrijit, pus în ordine, curat; totul „sclipea” în jur. Se observa de departe că Lucian avea o grijă deosebită de această navă, de întreg aspectul ei, atât interior, cât şi exterior.
Ajunse în dreptul rezervei ei şi fără a sta pe gânduri, intră. Găsi totul neschimbat, nemişcat; nimeni nu se atinsese de lucrurile ei, totul era exact aşa cum lăsase în urmă cu şase luni, însă era ordine şi curăţenie, ceea ce semnifica faptul că totuşi umblaseră şi pe acolo, evident, pentru a întreţine curăţenia, dar avuseseră grijă să nu lase urme. Ieşi din rezerva ei, mulţumită de aspectul acesteia şi-şi continuă drumul spre puntea principală, unde ajunse în scurt timp. Se aşeză pe un fotoliu, făcându-se comodă.
- Cine este? auzi ea o voce binecunoscută, care o determină să tresară.
- Robby... rosti ea entuziasmată, rotindu-se cu fotoliul în direcţia din care venise vocea robotului. M-ai speriat, nărodule... M-ai luat prin surprindere.
- Îmi pare rău, îşi ceru scuze robotul. Domnişoară Lia, ce surpriză! Dumneata aici? După atâta timp?
- Da, Robby... Îmi era dor de „Pacifis”; şi de tine! Şi de Felix, desigur. Am venit să vă văd, îşi explică ea prezenţa şi se repezi asupra robotului, să-l îmbrăţişeze.
- Ce bine! De atâta timp n-aţi trecut pe aici, nici unul...
- Ştiu. Dar, spune-mi... Luci nu-i în navă?
- Ba da, bineînţeles.
- Pe unde? Nu l-am văzut...
- Am impresia că e în sala motoarelor; repară ceva sau doar îşi face de lucru pe acolo, nu ştiu exact ce anume.
- La ora asta? De ce? S-a defectat ceva? S-a stricat nava?
- Nu cred... Nici vorbă! Schimbă ceva pe acolo, nu ştiu ce anume, nu ne lasă niciodată să ne amestecăm în treburile lui.
- Ah, da, desigur; tipic lui... Îl recunosc, îl caracterizează...
- Vrei să-l anunţ că eşti aici? Sau că îl cauţi?
- Nu, lasă asta; nu-l anunţa deloc.
- De ce nu? Sunt sigur că ar abandona lucrul şi ar veni imediat aici, dacă ar afla că-l cauţi.
- Nu. Vreau să fie o surpriză. Deci, să nu ştie că sunt aici. Am să mă duc până în sala motoarelor, să-l caut. Mă întreb însă dacă ai putea oare să-mi indici cu exactitate locul în care se află acum, ca să ştiu sigur unde să-l găsesc, însă fără să-l avertizezi sau să-l anunţi ceva.
- Cum să nu? Desigur, se poate. Nu-i nici o problemă. Verificăm imediat pe computer şi aflăm exact locul în care se află în acest moment, fără să-l anunţăm nimic. E posibil.
- Te rog, dacă eşti amabil, încearcă să faci asta pentru mine.
- Bineînţeles, aprobă robotul şi se apropie de un computer, apoi apăsă pe taste. Iată, l-am localizat. Deci, într-adevăr, este în sala motoarelor, sectorul alpha. Poţi să-l vezi pe monitor, dacă vrei.
- De ce nu? zise ea, privind spre monitor. Mersi, Robby, eşti un dulce. Am înţeles unde e acum, deci, mă duc până acolo.
- Aşteaptă puţin! Sigur ai înţeles unde e? Cunoşti drumul?
- Te rog; sunt membru al echipajului... Ar fi o nebunie să nu cunosc drumul. Am plecat. Şi... Robby... Nici un cuvânt despre sosirea mea aici, nici o vorbă! Bine? Să nu-l avertizezi!
- Am înţeles. Nici o grijă. Nu-ţi voi strica surpriza.
- Mersi, Robby. Ah... Felix unde-i?
- Tot prin navă, dar se pare că mai departe de locul în care ne aflăm acum. Vrei să-l chem?
- Nu, lasă-l! Mi-era dor de el, vroiam să-l văd, dar dacă spui că nu-i pe aici, prin apropiere, ci mai departe, lasă-l acum, dar să-l anunţi să vină, vreau să-l văd şi pe el. Să fie aici când mă voi întoarce din sala motoarelor, unde sper să-l găsesc pe Luci, dacă nu cumva va pleca de acolo până ajung eu.
- Nu cred că va pleca, stă de mult, de cel puţin trei ore şi nu pare a avea de gând să plece aşa de curând.
- De cel puţin trei ore? Adică şi-a petrecut aproape toată noaptea acolo? Păi, ce, e cumva nebun? Ce ciudat! Deşi n-ar trebui să mi se pară deloc ceva neobişnuit, doar ştiam că aşa e el, de obicei. Ah, Robby, încă un lucru... Ce-i cu nava, pe dinafară? Pare schimbată... E atât de frumoasă, parcă ar fi nouă... I-aţi îmbunătăţit voi între timp aspectul exterior?
- Evident că pare a fi nouă, dar nu noi i-am îmbunătăţit aspectul extern. Lucian însuşi a revopsit-o toată, de unul singur, de sus până jos.
- Serios? El singur? se miră Lia.
- Chiar el, cu mâna lui. Ţi-am spus doar, de unul singur, repetă Robby. Pe noi nu ne-a lăsat nici măcar să ne atingem, câtuşi de puţin, de suprafaţa exterioară a navei; singur a vopsit totul în albastru, milimetru cu milimetru. De abia aseară a terminat de vopsit, când s-a întors din oraş, deşi a întârziat la plimbarea cu domnişoara Sonya.
- Sonya?! îl întrerupse Lia, tresărind, nemulţumită de noutate. A fost cu Sonya prin oraş aseară?
- Da... răspunse robotul. Domnişoara l-a căutat, apoi au plecat împreună de aici; nu se mai văzuseră tot de vreo şase luni...
Lia nu mai auzi ultimele cuvinte ale robotului. „Încă n-a renunţat la obiceiurile lui, cu domnişoarele...” se gândi ea furioasă, apoi încercă să-l asculte din nou pe Robby, care vorbea în continuare:
- ... Iar aseară, când a sosit, n-a intrat în navă până n-a terminat de vopsit tot exteriorul. Apoi a intrat în rezerva sa, unde a stat cel mult vreo două ore, după care s-a îmbrăcat în salopetă şi s-a dus în sala motoarelor, unde se află şi acum.
- Mda... N-ar trebui să mă mir; cunoscându-l, ar trebui să-mi dau seama că e în stare de aşa ceva. Bine, Robby. Mersi pentru informaţii, mai zise ea şi porni îngândurată spre sala motoarelor.
Deja nu mai era chiar aşa de voioasă cum fusese înainte de a fi aflat de la Robby... „Sonya, Sonya, mereu Sonya... De ce trebuie să aud mereu de ea?!” îşi repeta înciudată în gând, dar nu renunţă la ideea de a-l căuta...