*91. Întâlnire întâmplătoare?!

Lucian mergea abătut pe drumul spre „Pacifis”, parcă fără a vedea pe unde calcă; noroc că ştia foarte bine drumul, îl cunoştea pe de rost, îl conduceau picioarele fără voia lui. Mergea tăcut, gândindu-se mereu la Lia, la jurnalul ei, pe care nu avusese ocazia să-l găsească, nici măcar să-l caute, fiindcă Ly şi Mihai fuseseră în cameră. Tot mergând neglijent, fără a privi pe unde, la un moment dat se ciocni de cineva care venea din direcţie opusă. Izbitura îl trezi din gândurile în care era cufundat. Se părea însă că nici persoana de care se lovise nu-l observase, era la fel de neatentă ca şi el, mergea la fel de neglijent, dezinteresat. Amândoi începură să se scuze în acelaşi timp pentru neatenţia lor.
- Îmi pare rău, nu v-am observat, n-am fost... începu Lucian, dar se opri imediat, auzind vocea persoanei respective, care i se păru foarte cunoscută; îşi ridică privirea şi avu o mare surpriză...
- Nu e vina dumneavoastră, nici eu n-am fost... spusese cealaltă persoană, dar şi aceea se oprise în acelaşi timp cu el, recunoscându-i glasul şi-şi ridică ochii albaştri, plini de uimire.
Amândoi se priviră tăcuţi câteva clipe, surprinşi; parcă nu le venea să-şi creadă ochilor.
- Lia, tu... reluă el, după cele câteva momente de tăcere, în care nu se mai săturase privind-o; o vedea, în sfârşit, după atâta timp... Scuză-mă, n-am fost atent, repetă el.
- Nu, nici eu n-am fost atentă, rosti ea, privindu-l încurcată.
- Păi... Salut, Lia, îi zâmbi el uşor, încântat de revedere; nu se putuse abţine să nu-i zâmbească, în semn că nu era supărat pe ea.
- Salut... Luci, îi răspunse ea, plecându-şi privirea albastră.
În răstimpul în care-l privise, remarcase lipsa celor şase buline mici, aurii, însemnele comandantului misiunii, dar ea ştia deja că el le înlăturase de pe reverul hainei. Îi auzi glasul plăcut:
- Mă bucur să te revăd. Sincer.
El o privea cu aceeaşi veşnică admiraţie, pe care niciodată nu se străduia s-o ascundă, cu aceeaşi privire pătrunzătoare, ageră, ca de vultur, care o tulbura întotdeauna, indiferent de împrejurări.
- Şi eu... şopti ea cu jumătate de glas, nefiind sigură dacă într-adevăr se bucura că-l vede sau nu; ştia că dorise să-l revadă, dar nu şi să-şi recunoască această dorinţă.
- Ce mai faci? puse el o întrebare care i se păru de-a dreptul prostească, nelalocul ei, pe care ar fi dorit s-o evite, dar altceva nu reuşise să rostească.
- Destul de bine. Binişor... răspunse ea, copleşită de emoţia revederii, emoţie pe care n-ar fi dorit s-o arate, mai ales de faţă cu el. Dar tu?
- Eu?! se miră el. La fel; binişor... Pe unde ai fost? puse el o altă întrebare la fel de inutilă ca şi prima.
- Nicăieri. Pe aici; mă plimbam... improviză ea; de fapt, îl vizitase pe tatăl ei, To Kuny, sau Preda Victor, de aceea venea din direcţie opusă celei în care se îndrepta el în momentul în care se ciocniseră. Dar tu?
- Şi eu... La fel. Adică, tot pe aici, repetă el cuvintele ei, uitând să-i spună că o căutase, în camera ei din oraş. Şi... Unde te duceai acum? continuă cu şirul de întrebări banale, deşi avea în minte o mulţime de amănunte importante; nu reuşea însă să-i spună decât banalităţi.
- Eu... În camera mea. Dar tu? repetă ea, pentru a treia oară consecutiv, unica întrebare pe care reuşise să i-o pună de când îl întâlnise.
- Eu... Spre navă, replică el scurt. Te grăbeşti să te întorci în camera ta?
- Nu chiar, răspunse ea simplu.
- Bun. Atunci, poate ne permitem să întârziem puţin pe aici. Vreau să spun că... Nici eu nu mă grăbeam să ajung în navă, iar dacă tot ne-am întâlnit accidental, am putea să ne plimbăm puţin, împreună, sau să stăm pe o bancă, într-un părculeţ; dacă vrei, bineînţeles.
- De ce nu? nu refuză ea, dar nici nu-l aprobă direct. Nu-i atât de târziu, încât să mă grăbesc, iar de altfel, presupun că Ly şi Mihai încă mai sunt împreună; nu vreau să-i deranjez cu prezenţa mea. Ei doi sunt aproape mereu împreună, justifică ea eventuala aprobare.
- Grozav, aprecie el. Să mergem, o invită, întorcându-se în direcţia din care de abia venise.
Mergeau încet, tăcuţi, unul lângă altul, fără a vorbi, deşi fiecare avea o groază de noutăţi de spus celuilalt, dar tăceau, adânciţi în gânduri. Din când în când, se priveau, iar când privirile li se întâlneau, el îi zâmbea binevoitor, admirativ, însă ea-şi întorcea încurcată capul în altă parte, păstrându-şi seninătatea şi seriozitatea; încă se simţea vinovată faţă de el, mai ales că el avusese bunul simţ de a nu-i reproşa nimic; nu făcuse nici măcar cea mai mică aluzie la ceea ce se întâmplase între ei, ba chiar îi zâmbise de câteva ori. Să fi însemnat oare că că el nu era deloc supărat pe ea?
Merseră mult pe străzile albe ale oraşului artificial, pe care-l cuprindea încet negura nopţii, fără a-şi vorbi deloc, fără a-şi spune nimic unul altuia, apoi porniră spre un părculeţ, unde se aşezară pe o bancă, stând nemişcaţi alături, continuând să se privească reciproc, din când în când, pentru puţin timp. Într-un târziu, se treziră amândoi că încep să spună în acelaşi timp aceeaşi propoziţie: „Ştii, de fapt, eu...”, dar se opriră simultan, zâmbind uşor, a nevinovăţie, din cauza incidentului.
- Spune tu primul, îi ceru ea.
- Nu, se împotrivi el, invitând-o galant: Mai întâi tu.
- Eu... Nu, nimic. Era doar o banalitate. Aşa că, mai bine spune tu.
- Eu... Nu, cred că nici eu n-aveam nimic important de spus; tot o banalitate, se răzgândi el, nereuşind să-i vorbească, nici măcar despre faptul că o căutase în camera ei şi n-o găsise acolo.
Rămaseră din nou tăcuţi, stând unul lângă altul pe acea bancă. Cum ei tăceau, nu se auzea nimic, nici cel mai neînsemnat sunet; peste tot domnea acea linişte deplină, adâncă, de nepătruns, specifică Proximei şi totul în jur era nemişcat, de parcă ar fi fost o ilustrată, o vedere, o pictură, nicidecum ceva real. Stătură aşa, ca nişte statui – parte din acea pictură, destul de mult, fără să-şi vorbească unul altuia, de parcă se temeau că ar deranja acea linişte profundă, sau ar ofensa pe cineva. Se înnoptase de-a binelea. Oraşul, cufundat în veşnica-i tăcere, era cuprins acum în totalitate de negura nopţii, străpunsă din loc în loc de lumini palide, blajine, plăcute. Era frumos; nici frig, nici cald. Doar liniştea aceea nefirească era apăsătoare, mult prea profundă.
- Luci... şopti ea temătoare. E târziu. Deşi nu-i nici un pericol aici, cred că ar trebui să mă retrag acum. Trebuie să mă odihnesc.
- Sigur. Nici o problemă. Nu te pot reţine, dar... Te-aş putea conduce.
- Nu-i nevoie, refuză ea.
- Nu-i vorba dacă e sau nu nevoie; îmi face plăcere. În plus, oricum plec şi eu spre navă, deci, avem aceeaşi direcţie, justifică el. Prin urmare, dacă eşti de acord...
- Bine, îl întrerupse ea. De acord.
- Atunci, să mergem, zise el şi se ridică de pe bancă, apoi îi întinse mâna, cu eleganţă, manierat, ajutând-o să se ridice.
Aşteptă ca ea să pornească prima. Ea se îndreptă în direcţia camerei pe care o împărţea cu Ly, iar el i se alătură, păşind uşor, lângă ea, fără a o lua de mână sau a recurge la alte asemenea gesturi care-i intrau în obişnuinţă. Merseră împreună, tot tăcuţi, până în apropierea camerei Liei, unde se opriră.
- Am ajuns... îl anunţă ea şoptit, cu o oarecare teamă.
- Am observat, o aprobă el. Păi... Mă bucur că te-am reîntâlnit. Mi-a făcut plăcere să te revăd.
- Şi mie... spuse ea, cu aceeaşi teamă în glas; se aştepta ca dintr-o clipă într-alta, el să se apropie, să o cuprindă de mijloc şi s-o sărute, cum proceda de obicei.
Îl privi discret, pe „furiş”; afurisitul... Era la fel de plăcut, ca întotdeauna, cu aceeaşi privire intimidantă, ageră, ca de vultur, cu zâmbetul lui suav, seducător, enigmatic, cu trăsăturile plăcute ale feţei, bine conturate... Don Juan! De emoţie, inima ei începu să bată tare, neobişnuit de repede, mai-mai să-i spargă pieptul, doar n-o mai sărutase de mult, însă surpriză mare... Nu, el, foarte rezervat în gesturi, nu procedă astfel, nu făcu nimic din toate acestea, spre surprinderea ei crescândă; de fapt, ea ar fi dorit s-o sărute... Sau nu?!
- Cu bine, Lia. La revedere. Poate... Ne mai întâlnim noi, în curând, sper, zise el şi-i sărută politicos mâna, sorbind-o din priviri; se abţinuse cu greu să nu se comporte aşa cum îşi închipuise ea; normal, de fapt, asta-şi dorise şi el, de cum o văzuse...
- Da; sigur... Poate... Sper... se bâlbâi ea, încurcată, năucită de prezenţa lui. La revedere... rosti ea şoptit, privindu-l visătoare cum se îndepărtează; el pornise deja spre ieşirea din oraşul artificial. La revedere, Luci... adăugă ea cu privirea încă pierdută în direcţia în care plecase el, deşi, evident, el n-o mai auzise.
În scurt timp nu-l mai văzu deloc, dispăruse, aşa că, de data asta, decise să intre în camera ei, unde-i surprinse pe Ly şi Mihai, tot împreună, încă sărutându-se. Când o zăriră, tresăriră amândoi, dar văzând că de data aceasta era chiar ea, se liniştiră de îndată.
- Salut, campionule... Tot pe aici eşti? Trebuia să mă aştept la prezenţa ta; n-ar trebui să mă mir. De fapt, îmi închipuiam că te voi găsi aici.
- Bună seara, Lia. Cum ţi-a mers azi? o întrebă Mihai, fără a-i lua în seamă aluziile, deloc răutăcioase.
- Mie, foarte bine...
- Şi nouă, la fel, zise el.
- Mă bucur pentru voi.
- Totuşi, ai dreptate; cred că e târziu. Şi apropo, în legătură cu asta, ai întârziat serios azi, remarcă el.
- Aşa-i, dar nici măcar nu mi-am dat seama.
- Cred că ar trebui să plec, murmură Mihai, ca pentru sine.
- Sigur. Pleacă, ce mai stai? Hai, nu mai întârzia!
- Stai aşa; nu începe iar cu chestii din astea. Plec singur, dar când şi cum vreau. Nu mă goni!
- Bine, campionaşule, fie cum zici. Nu te gonesc...
- Hei, voi... interveni Ly. Ia terminaţi! Ştii, Lia, cine crezi că tocmai a fost pe aici, puţin mai înainte?
- N-am nici cea mai vagă idee cine ar fi putut fi.
- Gândeşte-te mai bine. Ghiceşte, o provocă Ly.
- Habar n-am; iar la ora asta, n-am chef de ghicitori. Nu-mi imaginez cine ar fi putut fi. Renunţ, mă dau bătută.
- Aşa de repede? Aşa de uşor? se arătă Ly dezamăgită.
- Repet, e prea târziu pentru ghicitori. Îmi spui sau nu cine a fost?
- Tu cine crezi? insistă Ly.
- Ah, mă enervezi... Dacă nu vrei să-mi spui, treaba ta; nici nu mă interesează. Am să mă culc. Mi-e foarte somn.
- A fost... Luci, zise Ly în cele din urmă.
- Cine?! se miră Lia, tresărind uşor la auzul numelui colegului ei.
- Ai auzit bine: Lucian, colegul tău, repetă Ly. De fapt, al vostru...
- Luci?! repetă Lia întrebător, privind uimită spre Ly. El, aici?! Nu se poate... rosti ea potrivnic, cu privirea pierdută, spre nicăieri.
- De ce să nu se poată? se interesă Ly, dar Lia nici n-o mai auzi; era mult prea cufundată în gânduri. A fost totuşi aici; te căuta pe tine.
„Dar el nu mi-a spus nimic... Nu mi-a spus că ar fi fost pe aici, sau că m-ar fi căutat.” se gândi Lia, fără a rosti nimic cu voce tare.
Ly observă că Lia nu era atentă, că rătăcea pe undeva cu gândurile.
- Hei... încercă Ly să-şi readucă sora la realitate, trecându-şi mâna prin faţa ochilor Liei. Cucu... E cineva acasă?
- Poftim? Cum? Scuză-mă, n-am fost atentă, se trezi Lia.
- Am observat... replică Ly. Ce-ar fi să încerci de acum încolo; sau consideri că nu merit atenţia ta?
- Ah, vorbeşti prostii... Spuneai deci că Luci a fost pe aici. N-am înţeles însă; ce căuta, de fapt?
- Pe tine. Ce altceva? o lămuri Ly.
- Pe mine? De ce? se miră Lia.
- Nu ştiu. Nu ne-a spus de ce te căuta. A venit doar, nu te-a găsit şi n-a vrut să te aştepte, deşi noi am insistat să rămână; cu toate astea, n-a stat decât vreo câteva minute, explică Ly.
- N-a spus de ce m-a căutat?
- Nu. L-am întrebat dacă are vreun mesaj pentru tine şi mi-a răspuns să-ţi transmit doar că te-a căutat. Atât, o informă Ly.
- Hmm... Ciudat, aprecie Lia, rămânând din nou pe gânduri.
Nu le spuse celor doi că-l întâlnise pe Lucian. În acel moment, tot gândindu-se la el şi la motivul pentru care o căutase, decise ca ziua următoare, de dimineaţă, să-l viziteze, la bordul navei albastre, dar nu le dezvălui celor doi intenţia ei.
- Bine... Cred că o să plec acum, le anunţă Mihai. Vă las împreună, fetelor. Aveţi grijă cum vă descurcaţi singure până dimineaţă.
- Sigur, campionule, zise Lia.
- Pa, iubito, zise el către Ly, adăugând: Ne vedem mâine.
Înainte de a pleca, o mai sărută o dată.
- Pe mâine, îi răspunse Ly.
- Cu bine, Lia, îi spuse el, sărutând-o pe obraz.
- Pa, campionaşule, îl alintă Lia, bine dispusă.
„Campionaşul” părăsi camera lor, lăsându-le singure.
- Poţi să-mi spui acum ce-i cu tine, surioară? o luă Ly la întrebări, după plecarea campionului, remarcând buna dispoziţie a Liei, cât şi privirea ei visătoare.
- Poftim? Ai spus ceva? se miră Lia, tare nedumerită.
- Ce-i cu tine? Arăţi de parcă ai fi picat acum dintr-o altă lume, sau de parcă ai fi întâlnit un prinţ.
- Un prinţ?! zâmbi Lia. Nu chiar... Dar nu, n-am nimic; mă simt bine, minunat... zise ea, gândindu-se: „Nu un prinţ, ci un cavaler frumos... Don Juan, el...”
- Tocmai asta e. Unde ai fost până acum?
- Nicăieri. M-am plimbat. Şi am fost pe la tata, ştii doar.
- Şi ce s-a întâmplat?
- Absolut nimic.
- Straniu... În cazul ăsta, cărui fapt i se datorează veselia ta bruscă? insistă Ly. Eşti foarte distrată...
- Ascultă, sunt obosită; mi-a ajuns pe ziua de azi. Vreau să dorm, deci am să mă culc. Tu, treaba ta, dar te-aş sfătui să-mi urmezi exemplul. Oricum, nu continua cu interogatoriul ăsta inutil; n-am de gând să-ţi răspund...
- Ai dreptate, o aprobă Ly. Am observat că nu se poate discuta cu tine; e mai indicat să dormim şi mult mai avantajos.
- Noapte bună, Ly, surâse Lia şi nu adăugă nimic altceva.
- Bună să fie, bombăni nemulţumită surioara.
Fetele se schimbară şi se întinseră în pat, una lângă alta. Lumina se stinse, camera cufundându-se în întuneric. Ly adormi repede, fiind convinsă că, totuşi, surioara ei mai mare îi ascundea ceva; era mult prea voioasă faţă de zilele precedente, când era foarte morocănoasă. S-o fi bucurat într-atât de mult vestea că o căutase Lucian? Ly nu bănuia care era adevăratul motiv pentru care Lia era mai voioasă ca de obicei, anume acela că-l întâlnise pe Lucian, dar faptul că nu bănuia nimic n-o împiedicase să adoarmă repede. Lia însă nu adormi tot atât de repede ca sora ei, fiind nerăbdătoare să se termine noaptea, să vină mai repede dimineaţa, ca ea să poată pleca spre nava albastră. Cu chipul mândru, blând şi plăcut al colegului ei în minte, adormi totuşi, într-un târziu...