poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 641 .



Proxima - Partea a doua: „Planeta Proxima”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-10-19  |     | 



*87. Tras la răspundere. Jurnalul Liei.

Avionul ajunsese în oraş şi se oprise acolo unde fusese programat de Sonya să se oprească, în apropierea unui părculeţ. După ce Lucian strânse ceea ce mai rămăsese din pacheţelul adus de el, amândoi coborâră din avion, hotărând să se plimbe prin părculeţul care se întindea înaintea lor. Mergeau agale, pe aleile albe, albe din cauza materialului utilizat în cazul lor.
- Spune-mi, Lucian, nu-i aşa că-i mai frumos la voi, pe Terra, decât aici, la noi?
- Depinde. E frumos şi acolo, dar şi aici, însă n-are rost să facem asemenea comparaţii, deci nu e bine să abordăm acest subiect. Amândoi ştim foarte bine care anume sunt diferenţele sau mai bine zis, diferenţa, unica, singura existentă, sau măcar cea mai importantă. Restul... E mai puţin relevant.
- Ai dreptate. Spune-mi, nu ţi-e dor de planeta ta?
- Ba da, evident. Dar nu-i indicat să-mi aminteşti acest amănunt.
- Totuşi, presupun că în acest moment ai vrea să fii acolo, pe planeta ta. Nu-i aşa că aici te-ai plictisit deja?
- Nu m-am plictisit încă, deşi... Te rog, să nu mai vorbim despre asta. E normal să-mi fie dor de planeta mea, însă nu pot spune că nu m-aş simţi bine aici.
- Eşti drăguţ; foarte amabil, subtil... Din ce oraş eşti tu?
- Ce fel de întrebare mai e şi asta? se miră el.
- O simplă întrebare, poate chiar banală, dar aştept să-mi răspunzi. De ce? Nu vrei? E vreun secret?
- Nu-i vorba despre asta, dar mă miră să-mi pui o asemenea întrebare.
- Păi, pe planeta voastră sunt foarte multe oraşe, mai mari sau mai mici; nu doar unul singur, imens, ca aici, la noi, justifică ea. Şi atunci îmi spui sau nu?
- Sigur, doar nu-i un mare secret. Eu sunt din Craiova, România. Ce zici, mulţumită de răspuns?
- Da. Deci, Craiova... Şi toţi colegii tăi sunt din acelaşi oraş, ca şi tine?
- Nu, evident. Faptul că-mi sunt colegi nu presupune obligatoriu că ar fi toţi din acelaşi oraş, ca şi mine.
- Înţeleg. Şi nu-i nici unul dintre ei care să fie tot din Craiova, ca şi tine?
- Ba da, sunt doi. Mai tânărul meu coleg, campionul...
- Mihai?
- Da, el. Şi... domnişoara consilier, Lia, rosti el cu jumătate de glas numele colegei sale.
- Ah, colega ta cea brunetă, domnişoara psiholog; deci şi ea e tot din Craiova, ca tine. Ce coincidenţă! Şi ceilalţi?
- Ei sunt de prin alte oraşe, din ţară. Însă fiindcă au învăţat de mici la Institut, unde au rămas să şi lucreze după absolvire, s-au mutat definitiv în Craiova, unde s-au stabilit ulterior toţi, neavând încotro; chiar şi părinţii lor, care lucrau tot la Institut şi le era mult mai uşor aşa. Altfel însă, ei nu sunt din Craiova.
- Dar de unde?
- Nu înţeleg deloc de ce te interesează asemenea lucruri?!
- Doar aşa, din simplă curiozitate. De ce, crezi că e ceva rău?
- Nu, doar că nu te înţeleg. În fine, cred că pot să-ţi spun. Alex şi Nis sunt tocmai din Iaşi, amândoi. Incredibil, nu?! Mai ales că tatăl lui Nis a lucrat întotdeauna la Institut, dar... Asta e! Deci, ei doi sunt din Iaşi, blonda e din Constanţa, de la malul mării, iar Stela e din Bucureşti, capitala ţării noastre.
- Ah, deci, doamna doctor e tocmai din capitală.
- Stela, da...
- Ciudat faptul că Institutul e situat în apropierea Craiovei şi nu a Bucureştiului, care este totuşi capitala ţării voastre.
- Da, e adevărat. Dar un asemenea Institut nu trebuie să fie situat aproape de capitală; de fapt, n-ar trebui să fie deloc în apropierea unui oraş sau a unui mare centru industrial, de aceea nici nu e chiar în oraşul meu, e ceva mai departe, în câmpie, asta pentru a facilita observarea corpurilor cereşti, pe timp de noapte. Iar faptul că Institutul e situat totuşi în apropierea Craiovei mai are o explicaţie solidă, anume aceea că fondatorul Institutului era craiovean.
- Da, ştiu ceva. E vorba despre bunicul directorului vostru de acum.
- Exact. Văd că ştii. E vorba despre bunicul domnului Traian Simionescu, domnnul Sorin-Valentin Simionescu, care a fost fondatorul Institutului, finanţând şi construirea acestuia, sau doar demararea construcţiei.
- Aha... De aceea se mai numeşte şi „Institutul Simionescu”.
- Evident. Neoficial, Institutul nostru se mai numeşte şi aşa; neoficial însă. Oficial, este cunoscut drept „Institutul de Astronomie şi Cercetări Ştiinţifice Spaţiale” din Craiova.
- Şi tot din cauză că bunicul dânsului a fost fondatorul Institutului, este acum director domnul Traian Simionescu?
- Cum?! Nu... Nu cred, adică, nu ştiu sigur; n-am auzit niciodată vorbindu-se despre aşa ceva. În plus, pe dom’ director îl cunosc foarte bine, drept un om corect, foarte corect. Mi s-a părut însă ciudat faptul că unicul fiu al fondatorului Institutului, domnul Vlad, tatăl directorului de acum, n-a fost deloc director; a lucrat doar în Institut, atâta tot. Iar domnul Vlad a avut la rândul său un singur copil, un fiu, pe domnul Traian Simionescu, actualul director, care a fost crescut de bunica sa, soţia fondatorului Institutului, doamna Ramona Simionescu, până la 5 ani. De la acea vârstă, din nefericire pentru dânsul, fiind orfan, a rămas în grija celor din Institut, din acest motiv fiind cunoscut drept „copilul Institutului”. Dar nu cred că vreunul din aceste motive a contat la numirea dumnealui în funcţia de director, pe care o îndeplineşte acum. A muncit mult pentru a obţine ceea ce are acum şi merită, pe bună dreptate, totul; e un om cinstit, minunat! Întotdeauna l-am admirat...
- Aha, înţeleg... Spune-mi, ai mai luat parte la alte misiuni spaţiale?
- Nu, n-am mai participat la nici o altă misiune; asta este prima. Curios, nu?! N-am fost nici măcar într-o misiune de scurtă durată, pe vreo planetă din apropierea Terrei, fie chiar doar în recunoaştere. Ba mai mult, nici măcar pe Lună, satelitul natural al Terrei, la o bază lunară... Asta-i prima mea misiune spaţială. Până la aceasta, n-am fost nici măcar într-o scurtă călătorie spaţială de ocazie, sau de plăcere. Am fost doar un matematician al Institutului Astronomic, deşi, de fapt, nici asta n-am fost, pentru că eram ocupat cu construcţia navei „Pacifis” şi n-aveam timp de nimic altceva.
- Deci, ţi-a fost dat ca la prima misiune spaţială la care participi să fi tocmai tu piesa de bază, comandantul. Asta presupune că erai bine văzut prin Institut, cum pari a fi peste tot.
- Te rog... Aş vrea să nu discutăm despre asta.
- Ah, scuză-mă; te-am atins într-un punct slab. Dar orice ai zice, tot eşti comandantul acestei misiuni, fie că-ţi place, fie că nu, deşi în ultima vreme nu-ţi mai onorezi datoria, de conducător.
- Ţi-am spus şi-ţi repet: Nu vreau să vorbesc nici despre asta!
- Hmm, faci pe laşul, deşi nu eşti... Nu abordezi subiectele care nu-ţi convin, le ocoleşti cu bună ştiinţă, vorbeşti numai despre ce-ţi place.
- Sonya, te rog...
- Lasă, nu mă mai tot ruga! Să ştii că sunt la curent cu tot ceea ce s-a întâmplat între tine şi colegii tăi.
- Eram convins de asta şi mă temeam că vom ajunge şi la acest subiect.
- Trebuie să vorbeşti şi despre ceea ce nu-ţi convine; nu poţi evita realitatea.
- Realitatea, spui?! Singura realitate pe care o ştiu e aceea că nu mai sunt comandantul lor acum; m-am dezlegat de această responsabilitate.
- Cum te-ai dezlegat? Cu a cui aprobare? Cu a cui permisiune?
- Cu a mea! N-am nevoie nici de aprobarea, nici de permisiunea nimănui.
- Faptul că ai înlăturat cele şase bulinuţe aurii de pe reverul hainei tale nu semnifică nimic. Oficial, tot tu eşti comandantul misiunii, chiar dacă tu nu te mai consideri astfel. Colegii tăi nu şi-au ales un alt comandant între timp. Şi chiar de şi-ar fi ales, oficial, tot tu erai...
- Nu mă interesează ce şi-au ales sau ce nu, nici cine ar fi oficial...
- Nu-i adevărat! Te interesează, chiar dacă nu vrei să arăţi. Şi încă ai o mare responsabilitate faţă de colegii tăi în această misiune. Singur nu te poţi debarasa de funcţia ce ţi-a fost încredinţată.
- Mda, sigur; ai dreptate... Nu trebuia să accept de la bun început, trebuia să fi refuzat.
- Însă de moment ce tot ai acceptat, nu poţi da înapoi, trebuie să-ţi faci datoria care îţi revine, în calitate de comandant al misiunii, datorie pe care ai neglijat-o în ultima vreme.
- Poftim?! Greşeşti! Îmi fac datoria, aşa cum ştiu.
- Nu-i adevărat! De la un timp, nu-ţi faci deloc datoria, în nici un fel. De ce te-ai separat de colegii tăi, de ce i-ai lăsat singuri?
- Nu mă-ntreba! Nu cred că te interesează. Nu-i treaba ta.
- Ba este şi treaba mea; mă interesează ceea ce ţi se întâmplă, pentru că-ţi sunt prietenă. Ţi-am spus că ştiu ce s-a petrecut între voi. Ştiu din ce cauză s-a produs această separare. Ştiu cine şi ce ţi-a spus, dar asta nu explică deloc comportamentul tău, nu-ţi justifică purtarea.
- Sonya, te rog încă o dată, renunţă la acest subiect!
- Sigur, laşule... Dar nu renunţ deloc. Să văd, ce o să faci? Mai bine explică-mi de ce te-ai separat de colegii tăi? Doar din cauza cuvintelor pe care ţi le-a adresat colega ta preferată? Te-au deranjat atât de mult?
- Ai auzit ce mi-a spus, aşa-i? Iar dacă ştii, de ce mă mai întrebi?
- Repet, ceea ce s-a întâmplat, nu-ţi justifică deloc comportamentul, nici decizia luată. Doar dacă... O iubeşti atât de mult?
- Cum?! Pe cine?
- Nu te preface. Ştii bine pe cine, doar nu eşti prost. Pe cea care ţi-a adresat acele cuvinte. De aceea te-au deranjat atât de mult cuvintele ei?
- Nu, nu-i vorba despre asta.
- Atunci, despre ce?
- Nu ştiu... Poate că am greşit. Trebuia să mă fi gândit mai bine înainte de a fi luat o asemenea hotărâre, însă în acele momente nu eram capabil să mai şi gândesc; nu eram în stare... Orice decizie aş fi luat, tot greşită ar fi fost.
- Atunci îndreapt-o! Ce mai aştepţi? Du-te înapoi la colegii tăi şi vorbeşte cu ei! Fiţi din nou o echipă unită, aşa cum îţi place ţie, ca o mare familie, zise Sonya.
- Cum îmi plăcea, o corectă el. Acum lucrurile s-au schimbat.
- Eşti încăpăţânat! Renunţă la orgoliul ăsta prostesc; n-aduce nimic bun.
- Nu-i deloc prostesc, se împotrivi el.
- Nu eşti sincer cu mine acum.
- Încă îmi pui la îndoială sinceritatea? Tot n-ai încredere în mine?
- Nu-i vorba despre asta, deşi nici chiar tu nu eşti întotdeauna sincer, uneori ascunzi câte ceva; probabil ai motivele tale să procedezi astfel. Nu te pot acuza de nimic, dar aş vrea să te ajut.
- Nu cred că ar fi nevoie.
- Totul e numai din cauza ei, nu-i aşa?
- Sonya...
- A fost atât de nedreaptă cu tine, dar tot o iubeşti...
- Sonya!!! Te rog, încetează! Îmi face plăcere să te revăd, dar nu vreau să vorbim despre acest lucru! Evită acest subiect! Încearcă să mă înţelegi.
- Spune-mi numai un singur lucru; vreau să ştiu sigur ceea ce nici mai demult n-ai vrut să recunoşti. O iubeşti, nu-i aşa?
- Repet, nu insista!
- Ştiu adevărul, dar vreau să-l aud de la tine. E foarte important pentru mine.
- N-am nimic de spus. Nu înţeleg ce vrei să auzi de la mine.
- Nu te preface, n-ai nimic de câştigat... Ştiu că ai fost s-o vezi, dimineaţa, devreme, când ea încă dormea; ba încă nu o singură dată.
- Poftim?! De unde ştii?
- Cum adică? De unde ştiu?! Nu pune asemenea întrebări! Sunt banale.
- Ai dreptate. Îmi dau seama de unde... Se pare că m-ai urmărit cam des în ultimul timp, chiar dacă nu ne-am văzut.
- Exact. Aşa am procedat. Dar nu m-am putut abţine. Am vrut să te văd, măcar aşa, dacă nu altfel.
- Nu te pot condamna. Nu-ţi pot reproşa nimic... E adevărat, am fost s-o văd de vreo câteva ori, pentru că nici eu nu m-am putut abţine, dar n-aveam altă posibilitate, ca tine, de aceea am procedat astfel.
- Dacă ţi-era dor de ea, puteai lua legătura cu ea prin minitransmiţător şi-i propuneai să vă întâlniţi.
- Vroiam s-o văd, dar nu direct, faţă în faţă; nu putea fi vorba despre nici o întâlnire între noi.
- Şi ai văzut-o, nu-i aşa? Era tristă, chiar şi când dormea. Ai auzit-o, îţi cerea iertare în somn, pentru ceea ce ţi-a spus; nu o singură dată...
- Ştiu, m-a surprins... Se pare că eşti în continuare foarte bine informată în legătură cu ceea ce mi se petrece.
- Normal. N-ar trebui să ţi se pară ciudat.
- Nici nu mi se pare; ştiu că ai posibilităţi, aşa că... Încerc să înţeleg. Scuză-mă dacă nu reuşesc prea bine acest lucru.
- Ai văzut că-i părea rău pentru ceea ce ţi-a spus? Ai înţeles că te iubeşte?
- De ce crezi asta? Doar pentru că-mi cerea iertare în timp ce dormea?! E irelevant...
- Nu doar din această cauză, dar e sigur că şi ea te iubeşte pe tine.
- Off; nu-i bine... Te rog, Sonya; mă doare deja capul... Să nu mai vorbim despre ea! Nu cred că pentru asta ai venit să mă vezi.
- Ba da; şi pentru asta, pentru că vreau să te ajut, să te simţi mai bine, doar de asta-ţi sunt prietenă.
- Nu mă poţi ajuta. Nu astfel!
- Ba da, te pot ajuta, chiar şi astfel, se încăpăţână Sonya, adăugând, aparent fără nici o legătură cu cele discutate până în acel moment: Ştii, ea scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei.
- Cum ai spus?! Jurnalul... Ce jurnal? Jurnalul ei? Al ei personal? se miră el. Lia are un jurnal al ei aici, pe Proxima?
- Da. Nu ştiai?
- Nu ştiam... Şi spui că scrie despre mine în jurnalul ei?
- Sigur. Cred că nu există pagină din acel jurnal, pe care să nu-ţi fi menţionat numele, cel puţin o dată.
- Adevărat?! De ce şi ce ar putea să scrie despre mine?
- Nu ştiu. N-am văzut ce scrie. Nu sunt chiar atât de curioasă sau indiscretă, deşi aş fi putut observa foarte clar tot ce era scris acolo, în jurnalul ei, dacă aş fi mărit puţin imaginea, însă n-am procedat astfel.
- Atunci înseamnă că n-ai văzut că ar fi scris despre mine în jurnalul ei, dacă n-ai urmărit îndeaproape.
- Ai dreptate, n-am văzut concret, însă de scris, a scris despre tine în fiecare zi în jurnalul ei, asta-i sigur. Iar după cum ţi-am spus, cred că nu există pagină pe care să nu fie scris numele tău, cel puţin o dată.
- De unde ştii? Dacă n-ai văzut, cum poţi susţine că ar fi scris despre mine?
- Am dedus.
- Ai dedus? Te-ai bazat pe deducţie?
- Sigur, am dedus după mişcările pe care le făcea cu mâna în timp ce scria şi după privirea visătoare pe care o avea în acele momente... De altfel, nici nu era prea greu de dedus. În plus, de când v-aţi separat, e mereu tristă; cred că nu se gândeşte decât la tine, la nimic altceva.
- Serios? Chiar crezi? Uite, mi-ai trezit curiozitatea, nu pentru că susţii că s-ar gândi la mine mereu, ci pentru că nu ştiam că ar avea un jurnal al ei personal, aici, pe Proxima. Aş vrea să văd ce scrie zilnic în el.
- Păi, acum ştii: Are unul şi scrie foarte mult despre tine în paginile lui.
- Eşti sigură că n-ar fi vorba despre altceva, nu despre jurnalul ei personal? Ar putea fi raportul despre activitatea mea în timpul misiunii, cel pe care îl întocmeşte pentru Comisia Disciplinară a Institutului nostru.
- Nu e nici un raport; e jurnalul ei personal. Am văzut că mai completează şi un alt registru gros, în care se pare că scrie tot despre tine; probabil că acela este raportul despre care ai amintit. Dar de ce ar întocmi un asemenea raport despre activitatea ta din timpul misiunii, pentru acea Comisie a Institutului vostru?
- Ah, e o poveste mai lungă... nu păru el dornic de a-i povesti ceea ce se întâmplase. O pot scurta pentru tine, decise însă mai apoi, observând curiozitatea din ochii Sonyei şi încercă s-o lămurească: Lia m-a reclamat Comisiei de Disciplină a Institutului nostru înainte de a fi plecat în această misiune, susţinând că aş avea un comportament necorespunzător funcţiei mele şi solicitând destituirea mea din funcţia de comandant al misiunii, cât şi excluderea mea definitivă din echipajul navei „Pacifis”. În urma anchetei Comisiei Disciplinare, cererile ei au fost respinse, mai ales că în final, ea şi-a retras toate acuzaţiile aduse la adresa mea, susţinând că aş fi nevinovat şi solicitând să nu se ia nici o măsură împotriva mea; totuşi, s-a stabilit ca ea să-mi urmărească îndeaproape activitatea pe tot parcursul misiunii şi să întocmească un raport detaliat despre mine şi activitatea mea, raport pe care să-l prezinte la întoarcere acestei Comisii de Disciplină. Cam asta ar fi, pe scurt. Din cauza asta mă gândeam că ar putea fi vorba despre acel raport întocmit de ea; aş fi curios să văd şi ce-a scris acolo despre mine.
- Înţeleg... Deci, ai fost indisciplinat?! zâmbi Sonya.
- Aş... murmură el scurt, fără a detalia, zâmbind enigmatic.
- Şi totuşi, nu despre acel raport e vorba, ci despre jurnalul ei personal; măcar acest amănunt l-am observat detaliat, din apropiere...
- Ciudat... De ce să fi scris Lia despre mine în jurnalul ei personal?
- Pentru că te iubeşte. Şi tu pe ea. Nu-i aşa?
- Sonya, de câte ori să te rog să nu mai vorbim despre ea? Înţelege! Nu vreau să punem în discuţie sentimentele mele. N-am de gând să mă destăinuiesc faţă de tine sau altceva asemănător.
- Spune-mi măcar dacă eşti îndrăgostit sau nu...
- Ah, nu... Ascultă, Sonya, sunt drăguţ şi amabil, dar dacă mai continui mult astfel, insistând pe subiectul ăsta, am să-mi pierd răbdarea şi să ştii că mă voi întoarce imediat înapoi în navă, chiar dacă ar fi un gest grosolan şi nepoliticos din partea mea! Îmi asum acest risc.
- Luci, nu vreau să te supăr, dar insist doar pentru că... Vreau să-mi răspunzi la această întrebare, cu sinceritatea care te caracterizează, pentru că s-a întâmplat, fără voia mea, ceva ce n-am putut evita...
- Ce vrei să spui?! tresări el bănuitor, fixând-o cu privirea.
- Nimic rău... Îmi pare rău, ştiu că nu trebuia, n-am vrut, dar... M-am îndrăgostit de tine, recunoscu ea în cele din urmă.
- Oh, nu... Nu se poate! rosti el deznădăjduit, prinzându-şi capul între palme; oftă prelung, apoi adăugă şoptit: Asta-i grav! Dar nu... Nu e bine! Chiar deloc.
- Ştiu că nu trebuia, dar... Îmi pare rău.
- Off, Sonya... Nu-i vina ta, nu ţie trebuie să-ţi pară rău. Tot eu am greşit faţă de tine. Am fost un neghiob, un prost, un idiot! Cât de tâmpit pot fi uneori... Nu-mi vine să cred! Cum am putut oare? Nu-mi dau seama... Nu trebuia să te las să-ţi faci speranţe în ceea ce mă priveşte. Ţi-am spus încă de atunci să nu-ţi faci iluzii în privinţa mea; repet, n-am vrut şi nici nu vreau să suferi din cauza mea. Tot ceea ce doream era să te înveselesc puţin, să-ţi îndepărtez gândul de la colega mea, Maria şi de la proaspătul ei soţ, dar se pare că am greşit, din nou. Atât de mult... Scuză-mă, te rog, dacă poţi. Cred că nu trebuia să ne fi întâlnit vreodată...
- Nu din cauza asta m-am îndrăgostit de tine, nu atunci când ne-am întâlnit, nu pentru că m-ai îmbrăţişat şi m-ai sărutat, ci de cum te-am văzut prima oară; mi-ai atras imediat atenţia asupra ta, deci nu te considera chiar atât de vinovat. De atunci m-am tot gândit la tine, deşi parcă ştiam că n-ar trebui, nu doream să-mi fac iluzii în ceea ce te priveşte, dar s-a întâmplat, fără voia mea. De aceea vreau să ştiu acum dacă eşti îndrăgostit sau nu, de altcineva; adică, mai exact, de ea? Sau dacă eşti cumva liber; liber pentru mine?
- Off, Sonya... Ce-aş putea să-ţi zic? De moment ce lucrurile au luat o asemenea întorsătură şi au devenit atât de serioase, cred că n-am încotro, trebuie să recunosc adevărul, deşi ştiu că e dureros. Sonya, eu... Tu... Îmi placi, foarte mult, vreau să-mi fii şi să-mi rămâi în continuare prietenă, dar... Îmi pare rău, nu te iubesc, adică nu sunt îndrăgostit de tine. N-aş fi vrut să spun asta, dar e adevărul şi nu-l pot evita. Aş vrea însă să nu suferi, nu din cauza mea. Repet, îmi pare rău...
- Nu-i nimic. Apreciez sinceritatea ta. Dar încă nu mi-ai răspuns la...
- Ştiu ce vrei să afli, o întrerupse el. Cred că ar fi mai bine să afli sigur, direct de la mine, deci... Da, sunt îndrăgostit, întotdeauna am fost... Asta este, rosti el, cu privirea pierdută în gol. Nu pot nega realitatea.
- Despre ea e vorba, nu-i aşa? îl întrebă Sonya, cu subînţeles.
- Off... oftă el prelung, neputând s-o privească în ochi în acele momente. Cred că n-are rost să mai încerc să ascund adevărul, aşa că am să recunosc, cu toate că nu-mi convine... Da, e adevărat, despre ea e vorba. Ea e cea de care m-am îndrăgostit, nu acum, de curând, ci de mult, pe Terra, în urmă cu cel puţin şapte ani, când am întâlnit-o prima oară; de atunci nu mi-o mai pot scoate din minte, orice aş face, oricât aş încerca... De fapt, am şi încercat, de mai multe ori chiar, însă n-am reuşit, mă depăşeşte...
- Înţeleg, sau cel puţin încerc. Deci, n-am nici o şansă cu tine; n-am avut-o niciodată, nici eu, nici altcineva...
- Nu; din nefericire.
- Bănuiesc că au fost multe cele ce s-au îndrăgostit de tine.
- Dacă au fost sau nu... Nu ştiu; poate... Printre ele s-a numărat şi blondina noastră micuţă, Maria. Ceea ce ştiu însă foarte sigur, e că eu nu m-am îndrăgostit de nici una, decât de ea, de la început, de cum am văzut-o, iar asta s-a întâmplat cu foarte mult timp în urmă. Dacă n-ar fi fost ea, poate că ai fi fost tu; ai fi avut şanse, eşti drăguţă... Tu, Maria sau alta. Dar aşa...
- Aşa nu poate fi decât ea, îl completă Sonya.
- Întocmai. Ea-mi domină gândurile, iar eu nu pot schimba nimic în acest sens. Am încercat de multe ori, dar... La naiba! Nu ştiu de ce, însă... Mi-e imposibil!
- Ba da, poţi schimba ceva.
- Nu înţeleg...
- Dacă tot o iubeşti atât de mult, atunci de ce suferi din cauza ei, când totul ar putea fi atât de simplu? Mai ales că şi ea te iubeşte pe tine, asta e clar.
- Nu ştiu; eu nu sunt atât de sigur.
- Ar trebui să fii. Pentru că te iubeşte. Scrie foarte mult despre tine în jurnalul ei, se gândeşte mereu la tine, atât de mult, încât vorbeşte şi noaptea cu tine, în somn. De ce crezi că ar proceda astfel? Simplu: Pentru că te iubeşte, e singura explicaţie.
- Posibil... N-aş putea să te contrazic, dar nici să te aprob. Nu sunt sigur că ai dreptate.
- De ce nu încerci să te convingi singur?
- Ce vrei să spui?
- Încearcă să afli adevărul, să fii sigur, să ştii dacă te iubeşte sau nu.
- Cum să fac asta?
- Încearcă să-i găseşti jurnalul, să vezi dacă scrie sau nu despre tine în paginile lui, iar dacă scrie, să afli ce anume scrie despre tine. Presupun însă că ar trebui să-l cauţi în timp ce ea nu este în cameră; îl ţine întotdeauna bine ascuns, uneori, din când în când, schimbând locul respectiv, în care-l pune. Nici Ly, colega ei de cameră, nu ştie de existenţa jurnalului; când scrie, are grijă ca Ly să nu fie acolo, să fie doar ea, singură.
- Îmi sugerezi cumva s-o spionez? Asta mă sfătuieşti?
- Da. De ce nu? Pare a fi singura soluţie pentru a afla ceea ce te frământă atât de mult, pentru a te linişti, însă pentru asta e nevoie să te întorci printre colegii tăi, să fii iarăşi împreună cu ei; aţi stat destul separat, nu crezi?
- Poate... Recunosc, mi-e şi dor de ei, nu s-ar putea altfel...
- Păi, e timpul să te întorci la ei, să-ţi reiei locul care-ţi revine în cadrul echipajului, să începi să-ţi faci din nou datoria, să iei în serios rolul pe care-l ai, în calitate de comandant al misiunii; asta-i funcţia în care ai fost învestit, se pare, tot de directorul Institutului vostru.
- Funcţia?! Nu ştiu dacă dom’ director m-ar fi învestit în această funcţie, dar sper că nu l-am dezamăgit niciodată... În plus, această funcţie a fost pentru mine întotdeauna ceva facultativ şi inutil. Datoria mea în cadrul misiunii e cu totul alta, iar eu cred că mi-o îndeplinesc destul de bine.
- Nu-i adevărat. În ultimul timp, nu ţi-ai onorat deloc îndatoririle, în nici un fel. Trebuie să pui totul la punct. Ai un rol foarte important, nu poţi nega acest lucru şi nu-ţi poţi abandona colegii; ei au nevoie de tine, îţi simt lipsa, toţi, nu doar Lia. Şi tu le simţi lor lipsa, să nu-mi spui că n-ar fi aşa. Trebuie să te întorci printre ei, n-ai încotro. De altfel, tu ştii foarte bine că de tine depinde, în mare măsură, reuşita acestei misiuni; nu te poţi separa total de ei, fiindcă astfel veţi da greş. Şi n-ai vrea să se întâmple una ca asta.
- Nu ştiu ce să cred. Poate ai dreptate. Mai greşesc şi eu uneori, nu pot fi perfect; sunt doar un om, nu altceva... Nu ştiu ce să spun. Trebuie să mă mai gândesc.
- Tocmai asta e problema. Nu mai ai timp să te gândeşti; ai stat destul singur, separat. Nu mai poţi întârzia, nu mai poţi sta retras, deoparte. Colegii tăi au nevoie de tine în mijlocul lor acum, nu altădată! Trebuie să te aduni, să-ţi revii!
- Poate... rosti el cu jumătate de glas. Am să încerc.
- Nu încerca deloc! Fă-o! Acum, când e nevoie de tine! Nu mai târziu!
- Mda... murmură el, nu prea convingător, nesigur pe sine. Nu pot să spun decât că voi încerca, dar nu-ţi promit nimic. Tot ceea ce-ţi pot spune sigur e că mi-ai trezit curiozitatea în privinţa existenţei jurnalului Liei şi poate că din această cauză mă voi întoarce printre colegii mei; poate-ţi voi urma sfatul, pentu că vreau să aflu cât mai multe despre acest presupus jurnal...
- Nu presupus, sigur are unul, jurnalul există; l-am văzut. Nu te-aş minţi în privinţa asta. N-aş avea nici un interes, nu crezi?
- Nu ştiu ce să mai cred şi ce nu. Aş vrea să fiu sigur, să mă conving, să am certitudinea că ar fi aşa.
- Dar poţi face acest lucru, ţi-am spus cum.
- Am reţinut; şi-ţi mulţumesc pentru sfat.
- Nu trebuie să-mi mulţumeşti, Lucian. A fost plăcerea mea.
- Ciudată plăcere...
- De asta-ţi sunt prietenă, să te ajut. Prietenii se ajută între ei, chiar şi pe Terra, nu-i aşa?
- Sigur că se ajută.
- Asta încerc şi eu acum, să te ajut, deşi e atât de greu acest lucru...
- Mersi pentru intenţie. E frumos din partea ta, deşi modalitatea de a mă ajuta e cam dură.
- Dură sau nu, ar trebui să-ţi convină.
- N-am spus că nu mi-ar conveni... Ce mai face Sid? schimbă el brusc subiectul, fără legătură cu ceea ce discutaseră anterior.
- Sid?! Lasă-l pe fratele meu, ştii foarte bine ce face; el e singurul cu care te-ai întâlnit zilnic în tot timpul ăsta. Chiar şi ieri l-ai văzut.
- Aşa-i, dar nu ştiu ce face acum, când nu mai e cu mine.
- Păi, drept să-ţi spun, nici eu nu ştiu exact ce face în acest moment. Dar, dacă vrei, putem afla foarte uşor, zise Sonya, căutând micuţul ei aparat.
- Nu; lasă, o întrerupse Lucian. Nu-i nevoie să-l deranjezi.
- Nu l-aş deranja deloc. Aş afla doar pe unde este, fără ca el să ştie, justifică Sonya, însă renunţă la această acţiune; zise: Vei continua să te întâlneşti cu el?
- Desigur. E un bun profesor pentru mine, un bun îndrumător.
- Profesor? Îndrumător? Tu n-ai nevoie de aşa ceva, te descurci întotdeauna foarte bine de unul singur, fără ajutor.
- Atunci îmi e un foarte bun prieten, se corectă el.
- Aşa-i mult mai bine, aprecie Sonya. Spune-mi, tot mai crezi despre mine că aş fi artificială? Despre noi toţi, locuitorii Proximei, cu excepţia membrilor familiei Kuny, sau ţi-ai schimbat între timp această părere?
- De ce mă întrebi?
- Fără un motiv anume. Vreau doar să ştiu ce mai crezi despre noi, locuitorii Proximei? Crezi că e o întrebare nepotrivită, incomodă pentru tine?
- Nu, dar ar trebui să-ţi dai seama că nu-mi schimb părerile aşa de repede, odată formate. Deci, deşi n-am mai aflat nimic nou în acest sens, tot mai cred că sunteţi creaturi artificiale, dar extraordinar de reuşite...
- Deci, îţi păstrezi convingerile, concluzionă Sonya.
- Da, în privinţa asta, nu sunt un tip schimbător. Sunt foarte conservator, statornic...


.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!