Oraşul medieval Urbs-Etiam-Super-Abruptissimas-Petras (Oraşul-De-Pe-Stânci), construit pe marginea stâncilor se ridică triumfător din ceaţa densă a zorilor parfumate cu miros de pâine coaptă şi flori de magnolie. Mărginit de cele trei sute de trepte de piatră prin care se revarsă apa, ca un pârâu, prelingându-se printre crăpături până la baza peretelui, oraşul se bucură de o privelişte pitorească şi o limbă melodioasă moştenită din timpuri străbune şi anume prisca latinitas (latina arhaică). Un aspect mai puţin obişnuit în aceste locuri se petrece la naşterea pruncilor. Părinţii găsesc în faţa casei lor o pasăre sau un animal (trimise de zei, desigur), considerate totemuri vii, nedespărţite de micuţii lor, dar care pot fi îndepărtate abia la vârsta adolescenţei separându-se de aceştia pentru totdeauna.
Într-una din zilele de vară ale anului 79. i.Hr., Antelos se plictisise să mai lucreze cu tatăl său în atelierul cu vase amforoidale şi porni agale pe drumurile prăfuite ale oraşului. De la un timp tânărului cu pletele negre ca abanosul şi cu ochi azurii îi încolţise un gând ce nu-i dădea pace. Aflase că mulţi se încumetaseră să coboare treptele până la baza stâncii, însă se opriseră după primele cincizeci, apoi se întoarseră fără grai şi fără auz. Curiozitatea îi dăduse ghes în fiecare zi astfel că până la urmă se hotărîse.
Coborî fără grabă panta abruptă însoţit de Câinele Alb, blândul său protector acoperit în întregime cu o blană albă, urechi mari şi ochi ovali de culoarea chihlimbarului, care se oprea din când în când pe marginea drumului. Casele de piatră săpate în stâncă aşezate la distanţe mici unele de altele se iveau printre copacii înverziţi. În urmă, urcuşul până în vârful stâncii se dovedea a fi foarte greu, iar drumul până la ultimele case se făcea chiar şi în genunchi. La poale însă, o mare uriaşă de arbori şi vegetaţie sălbatică acoperea ţinutul în întregime până acolo unde soarele urca către cer sau cobora dincolo de marginea pământului.
Între timp o zări pe Elina, fata cu pletele aurii, lungi până la mijloc, singura pentru care începuse să simtă ceva nedesluşit, dar plăcut. O privi îndelung ascunzându-se în grădina de zarzavaturi din apropiere până ce trecu pe lângă el, apoi îşi continuă drumul până la marginea treptelor de piatră.
-Să ne întoarcem!, zise în urma lui Câinele Alb, cu glas grav.
-Trebuie să cobor!, răspunse băiatul păşind pe prima treaptă simţind apa strecurându-se printre baretele sandalelor din coajă de sagerbrus udându-i tălpile.Vreau să văd ce se află sub stânca asta.
-Ştii că nu ai voie! Să ne întoarcem!, zise muşcându-l încet de mânecă.
Antelos nu îi dădu ascultare sărind peste câte două trepte odată îndepărtându-se. După ce parcurse primele cincizeci bucurându-se că nu i se întâmplase nimic până acolo, se aşeză să se odihnească, însă imediat ce făcu asta apăru lângă el o fată graţioasă, cu pletele de culoarea vântului, lungi până la tălpi. Privirea cu sclipiri de cer mohorât, cu buze rotunde sângerii purtând o rochie transparentă azurie sub care se zăreau tălpile moi ca de catifea, îl făcu pe flăcău să se ridice iute în picioare.
-Numai un voinic viteaz ca tine poate ajunge până aici. Vino cu mine!, îl ademeni Nimfa Munţilor îndreptându-se către gura unei catacombe săpată în peretele de stâncă.
Băiatul îşi trecu privirea de la nurii rotunzi la pletele lungi care se răsfirau peste umerii mici. Îşi răsuci capul înspre protectorul său, apoi coborî mai departe treptele, indiferent la chemarea ei. Fata dispăru pe lângă peretele de stâncă lăsând în urmă o aromă de trandafiri.
După un timp picioarele îl dureau, însă nu se opri şi bine făcu, căci treptele începură să se mişte în urma lui de parcă un cutremur de pământ se pornise cu furie clătinându-l de colo, colo. Câinele îl ajunse din urmă şi când treptele se crăpară rostogolind bucăţi de piatră în spatele lor, Antelos urcă pe spinarea prietenului său care o luă la fugă până ce se opri în faţa unei nişe scobite în stâncă. Antelos deschise gura să zică ceva, dar protectorul lui îl muşcă atât de tare de mână încât acesta sări într-o parte împiedicându-se de un bolovan şi căzu pe spate. Pricepu că nu are voie să scoată nicio vorbuliţă.
La baza stâncii găsiră un cerc din pietre asemeni unor capete de uriaşi cu patru ochi. Pe suprafaţa lor se vedeau scrijelite nişte semne şi desene pe care Antelos nu le-a înţeles, astfel că nu zăboviră prea mult acolo. Câinele Alb trecu pe sub stânca care se adâncea tot mai mult deasupra capetelor lor până ce dădură de un pasaj între două încăperi care se continua pe o galerie îngustă luminată de torţe. Poposiră de două ori până ajunseră la lumina orbitoare ce venea de pe partea cealaltă a coridorului ce-i ducea în oraşul numit Urbis-Sub-Saxa (Oraşul-De-Sub-Stânci).
Dădură la o parte bolovanul folosit ca poartă. În depărtare se vedea un canion cu o adâncime de vreo două sute de metri format prin corodarea stâncii de apele unui râu, lung de mai bine de zece kilometri, înconjurat de o faună şi o floră foarte bogată.
-De necrezut!,exclamă Antelos privind în jurul lui. În aceste locuri gândurile protectorului său se amestecară cu gândurile lui şi, spre uimirea băiatului puteau comunica şi în acest fel.
-Vino! Nu li se permite oamenilor să calce pe acest pământ!, zise acesta îngrijorat. Aici locuiesc protectorii.
Dar când se îndreptară spre una din grote, două lebede negre cu coroniţe aurii pe cap îi văzură. Îşi deschiseră larg aripile şi se ridicară în înaltul cerului scoţând nişte sunete ascuţite învârtindu-se în cerc până ce sute de animale şi păsări de toate felurile apărură de peste tot şi se adunară în faţa stâncii. Din mulţime ieşi o panteră cu mişcări graţioase, de culoare argintie. Toţi îi spuneau Regina şi se înclinară înaintea ei.
-Câinele Alb!, zise ea abia şoptind. De ce ai adus om pe tărâmul nostru?
-Curiozitatea lui l-a adus aici, Măria Ta. Trebuia să-l adăpostesc de uriaşi. Venim de sus, din Oraşul-De-Pe-Stânci.
-Ştiu de unde veniţi!
-Nimfa nu i-a luat graiul, este diferit de ceilalţi. Nu vă faceţi griji în privinţa lui!
-Va fi izolat!, decretă, Regina.
-Nu! Te rog, Măria Ta, îl voi aduce înapoi!, zise punându-se înaintea tânărului.
-Sunteţi protectorii noştri!, spuse şi Antelos. Aveţi misiunea de a face bine, nu mă puteţi închide!
-Aţi încălcat legea noastră! Odată ce suntem alungaţi şi separaţi de oameni venim să locuim aici. Nimeni din oraşul de sus nu cunoaşte aceste locuri. Dacă te vom lăsa să pleci, vor veni şi vor stăpâni Oraşul-De-Sub-Stâncă. Nici picior de om nu a călcat vreodată aici.
-Bine, dar...eu nu...
-Luaţi-l!, zise hotărâtă.
Maimuţele îl închiseră într-o catacombă, apoi puseră un bolovan la intrare. După un timp îl aduseră şi pe Câinele Alb.
-Nu trebuia să îţi fac una ca asta!, îi spuse Antelos, cu regret.
-Nu-ţi face griji pentru mine. Am promis zeilor să te protejez. Aşa voi face!
-Nu cred că zeii sunt de acord cu fraţii tăi.
-Fraţii mei au iubit oamenii, dar au fost alungaţi.
Antelos se sprijini de perete. Pe jos, la mică distanţă de el găsi câteva obiecte rudimentare: o lingură veche, un vas crăpat şi câteva unelte rupte.
-Aici au locuit oameni. Ce s-a întâmplat cu ei?, se întrebă, apoi tăcerea umplu locul.
Trecu o săptămână de când plecaseră de acasă. Pierdu orice speranţă de a se mai întoarce. Privirea i se înceţoşă şi nu după mult timp căzu într-un somn adânc. După încă o săptămână apăru Nimfa Munţilor care îl stropi cu apa de pe trepte.
-Va trebui să pleci imediat de aici, altfel vei pieri!, zise fata când Antelos îşi reveni în simţiri
-Du-te cu ea!, şopti, Câinele Alb la urechea tânărului.Te previn: să nu scoţi niciun cuvânt după ce te îndepărtezi de locurile astea, altfel vei amuţi! Puterile ei nu au limite!, spuse, apoi dispăru dincolo de galeria întunecată.
Nimfa Munţilor îl conduse până la trepte. Când ajunseră în dreptul celor cincizeci, fata începu să-i vorbească:
-Viteazule, uită-te la buzele mele, îţi plac?, îl ademeni iar cu glas mieros întinzând o mână către el. Mulţumeşte-mi viteazule, te-am scăpat din ghearele morţii! Vino cu mine!
Antelos părea surd şi mut la chemarea ei. Urcă în grabă. Când înserarea cuprinse oraşul ajunse acasă. Povesti tuturor despre locul unde trăiau protectorii. În următoarele zile coborâseră cu toţii treptele şi se îndreptară către Oraşul-De-Sub-Stânci. La îndemnul lui Antelos, nimeni nu scoase nicio vorbuliţă. Din pricina freamătului produs de oameni, uriaşii ieşiră din scorburile unde se aflau culcuşurile lor, însă oamenii aduseră cu ei multe lucruri de trebuinţă acestora şi fuseseră lăsaţi în pace. Ajunseră pe teritoriul protectorilor şi, după multe tratative făcură pace cerând iertare pentru nesăbuinţa lor de a-i alunga.
Legenda spune că de atunci, deşi şi-au pierdut graiul sau poate că oamenii nu îi mai pot înţelege, protectorii le sunt mereu alături convieţuind împreună în armonie pe acest pământ.