*80. Planta artificială.

Se întoarseră la planta cea artificială, ce fusese introdusă în acel recipient care o izola complet de mediul extern, cu intenţia de a o transporta la bordul navei. Ajunşi acolo, Dick îi chemă pe colegii săi, Sim şi Tim, spre a-i însoţi pe cei trei până la navă. Aceştia se prezentară de îndată. Cu Sim Ox nu se mai salutară, doar îl mai văzuseră, ceea ce nu era valabil şi-n cazul lui Tim, pe care-l vedeau pentru prima oară, cu excepţia lui Nick, care, evident, îl cunoştea. Tim era şi el un tânăr destul de simpatic, cu o privire inocentă, ca de copil.
- Salut, Tim, îi spuse Nick, observându-l.
- Bună, Nick. Îmi face plăcere să te revăd, îi răspunse Tim cu prietenie. Sărut mâinile, domnişoară, i se adresă mai apoi Mariei, emoţionat, întâlnind pentru prima oară chipul drăgălaş al blondei, apoi îi sărută şi el, cu aceeaşi stângăcie, mâna, fiind pentru prima oară când „experimenta” acest gest de politeţe faţă de o domnişoară.
- Salut, Tim, îi spuse şi Lucian, întinzându-i mâna.
- Oho... Dumneavoastră trebuie să fiţi chiar domnul Enka Lucian, comandantul echipajului de pe Terra. Vă salut respectuos, domnule şi vă asigur că este o mare cinste pentru mine să vă cunosc personal şi să dau mâna cu dumneavoastră, domnule.
- Tim... Şi mie-mi face o deosebită plăcere să te cunosc, dar te-aş ruga să renunţi la politeţea asta exagerată şi să-mi vorbeşti mai simplu, spunându-mi pe nume, Lucian. Credeam că ştii deja acest lucru, pentru a nu mă mai vedea nevoit să-ţi amintesc.
- Da, domnule, normal, ştiu. Cu toţii ştim despre această preferinţă personală a dumneavoastră, dar mie nu mi se pare corect. Adică, dumneavoastră sunteţi totuşi comandantul echipajului sosit de pe Terra, în timp ce eu sunt un simplu locuitor al planetei Proxima, deci nu se cuvine să vă vorbesc astfel, cum spuneţi dumneavoastră, nu mi se pare potrivit.
- Greşeşti, Tim. Consideră-mă, ca şi tine, te rog, un simplu locuitor, dar al planetei Terra, venit în vizită pe planeta ta, care ar dori să-ţi fie prieten şi de aceea te roagă să-i vorbeşti mai simplu şi ai să vezi că n-o să ţi se mai pară atât de greu sau nepotrivit. Sim s-a obişnuit imediat cu ideea, ca de altfel şi Sid, Dick şi evident, Nick, deci, n-ar fi rău să încerci şi tu. Te rog...
- Am să încerc, dacă asta doriţi, într-adevăr.
- Acum, să mergem, propuse Lucian. Deci, Dick, putem lua planta?
- Bineînţeles, Lucian. O puteţi lua. Iar pentru siguranţă, vă sfătuim să luaţi şi rezervorul cu apă artificială, fiindcă nu ştim dacă-i va prii apa voastră naturală; oricât de pură vi s-ar părea vouă, sigur plantei acesteia nu-i va face deloc bine, îl sfătui Dick.
- Normal, vom lua şi rezervorul; probabil că-i va fi cu adevărat necesar. Vrem ca totul să fie bine pentru ea, spuse Lucian.
- Iar dacă e nevoie, veţi lua acum şi alte câteva rezervoare cu apă artificială, ca să aveţi de schimb când se va termina cea din rezervorul cu care este dotat recipientul, zise Dick.
- Nu cred că ar fi necesar. Cel puţin, nu deocamdată. Rezervorul pare a fi destul de mare şi chiar de n-ar fi plin, nu cred că planta va consuma atât de repede apa din interior. Deci vă vom anunţa când acest rezervor va fi aproape gol şi ne puteţi aduce atunci altele pline, dintre care vom ataşa unul recipientului, în locul celui gol. Cam în cât timp se va goli acesta? întrebă Lucian.
- Cam în şase luni, deci, peste o jumătate de an va fi aproape gol, ceea ce înseamnă că atunci va trebui să vă aducem un alt rezervor cu apă, de schimb.
- Foarte bine. Ne veţi aduce atunci altul, în locul acestuia, însă până atunci lăsaţi-l doar pe acesta, ne este suficient. Iar cu puţin timp înainte de a pleca spre Terra, ne veţi mai da câteva rezervoare pline, ca să avem apa necesară plantei pe drum.
- De acord. Aşa e bine. Iar întrucât călătoria voastră înapoi, spre Terra, va dura aproximativ alţi şase ani, iar apa dintr-un rezervor îi ajunge plantei timp de o jumătate de an, ceea ce înseamnă că va avea nevoie de două astfel de rezervoare pe an, vă vor fi necesare cel puţin 12, dar noi vă vom da 15, sau chiar 20, pentru siguranţă. Aveţi unde să le depozitaţi? întrebă Dick.
- Da. Loc e destul; spaţiul de depozitare nu constituie o problemă, zise Lucian.
- Atunci aşa vom proceda. Dar ce veţi face când veţi ajunge pe Terra şi se va termina toată apa artificială din cele 20 de rezervoare? Apa voastră sigur nu e bună pentru plantă; i-ar dăuna şi n-ar fi de dorit, spuse Dick.
- Nu ştiu, dar vom găsi o soluţie potrivită şi pentru această problemă până atunci. Probabil că ne veţi da reţeta apei voastre artificiale, ne veţi explica şi modul de obţinere, în special lui Alex, astfel încât să putem obţine şi noi apă cel puţin aproape ca a voastră, care să nu-i dăuneze plantei, spuse Lucian.
- E o idee bună, iar de moment ce pare a fi unica soluţie, probabil că astfel vom proceda. Sper că veţi reuşi să obţineţi apă artificială pe Terra, pentru a menţine planta artificială, altfel n-ar rezista şi nici nu ştiu ce s-ar întâmpla cu ea, acolo, pe planeta voastră. Noi vă vom da reţeta şi vă vom explica totul, în special domnului Alex, replică Dick; Lucian nu se putu abţine să nu surâdă puţin, la auzul modului în care se referise Dick la genetician.
- Ne vom strădui să reuşim. Cel puţin vom încerca, după posibilităţile noastre şi după indicaţiile primite de la voi. Dar cum să procedăm pentru a alimenta zilnic planta cu cantitatea de apă necesară din rezervor?
- Nu-ţi face griji în acest sens, Lucian. Nu va trebui să faceţi nimic, totul este bine pus la punct. Recipientul este dotat cu un microsistem electronic, programat în aşa fel încât planta va primi zilnic cantitatea de apă necesară, odată ce rezervorul va fi conectat la recipient, fără a exista vreun pericol pentru plantă, în timpul schimbării rezervorului.
- Bine. Mulţumim, Dick. Asta a fost tot. Acum cred că putem pleca, luând şi planta cu noi. Sper că se poate.
- Evident, Lucian. Dar ai puţină răbdare, nici chiar noi toţi de aici n-am putea-o transporta, ba chiar n-am putea nici măcar s-o ridicăm de la locul ei, câtuşi de puţin. Recipientul, deşi nu pare, este însă foarte greu. Materialul din care este făcut, binecunoscut vouă, are nu numai o rezistenţă deosebită, dar şi o greutate foarte mare, explică Dick.
- Chiar aşa să fie? se îndoi Lucian de această afirmaţie şi încercă să ridice singur recipientul, dar nu reuşi nici măcar să-l clintească un milimetru de pe loc, aşa că se lăsă păgubaş. Se pare că ai dreptate, Dick, este într-adevăr foarte greu.
- Nu te chinui atâta degeaba; n-ai nici o şansă să reuşeşti să-l mişti din loc. Ai puţină răbdare. Vom fi imediat ajutaţi, iar transportul se va efectua fără dificultate, fără ca vreunul dintre noi să depună eforturi în acest sens.
- Bine. Renunţ. Văd şi eu că n-am nici o şansă, cedă Lucian şi nu mai încercă să ridice recipientul cu planta artificială, pentru că nu-l putea urni, aşa că decise să aştepte ajutoarele despre care amintise Dick, care nu întârziară să apară, sosind după scurt timp.
Era un robot masiv, solid, deşi, ca dimensiuni, nu foarte mare, voluminos, însă se observa de departe că era puternic, deci era un robot din laborator, utilizat probabil, ca în acel caz, pentru a ridica greutăţi. Într-adevăr, robotul se apropie de recipientul cu planta şi-l ridică fără probleme, cât şi rezervorul cu apă, apoi le aşeză uşor, cu grijă, pe o platformă dreptunghiulară, nu foarte mare nici ea, care era confecţionată, evident, din acelaşi material rezistent şi greu şi care fusese tot timpul acolo, jos, însă până în acel moment n-o remarcaseră. Lucian se întrebă în gând de ce oare robotul aşezase planta pe acea platformă şi nu pornise cu ea spre ieşirea din laborator?
- Să mergem acum, dacă doriţi să plecaţi; vă conduc, îi invită Dick, oferindu-se să-i conducă până la ieşirea din laborator.
Dick porni spre ieşire, iar ceilalţi îl urmară în linişte, fără a se opune. Lucian credea că robotul va lua recipientul cu planta şi se va îndrepta cu el spre ieşire, însă privind din curiozitate în urmă, observă, spre surprinderea lui, că robotul respectiv nici nu mai era pe acolo, plecase, iar în loc ca acesta să transporte recipientul, după cum se aştepta, observă cu uimire cum platforma dreptunghiulară respectivă se desprinsese uşor de suprafaţa solului, ridicându-se la câţiva centimetri deasupra şi pornind lent în urma lor, silenţios, cu recipient şi rezervor cu tot, deşi nu primise nici un fel de comandă de a porni sau de a face altceva, de la nimeni. Ciudatul mijloc de transport îi urma îndeaproape în linişte, cu viteză mică, zburând lent la câţiva centimetri deasupra solului. Lucian nu zise nimic, deşi acest lucru îi stârnise curiozitatea, dar n-avea chef să audă explicaţii în acele momente. Mergeau încet, fără a se grăbi, iar transportorul dreptunghiular îi urma îndeaproape, în linişte. Nick, blonda, Dick, Sim şi Tim erau mai în faţă, discutând; Lucian rămăsese deja în urmă şi nu participa la discuţii.
- Luci, nu vrei să te grăbeşti şi tu puţin? Nu vezi c-ai rămas ultimul? auzi el glasul blondei, care-şi întoarse privirea verde spre el.
Privind în urmă, de abia atunci zări şi ea ciudatul transportor, care aducea planta.
- Hei, dar ce-i chestia aia ciudată care ne urmăreşte? îi întrebă ea distrată pe cei patru de lângă ea.
- Nu-i nici o chestie ciudată, iubito, îi răspunse Nick. E doar un transportor electric, care, după cum vezi, foloseşte la transportul unor încărcături mai grele în interiorul laboratorului, cum ar fi acest recipient greoi, pe care altfel, noi nu l-am fi putut căra.
- Aşa, deci... Şi eu, care credeam că robotul acela mare va duce planta; se pare că m-am înşelat...
- Cam aşa, iubito. După cum ai văzut, robotul doar a ridicat planta şi a aşezat-o pe acest transportor.
- Dar cum se deplasează? N-are nici roţi, nici aripi, nici motoare, nici baterii, ori altceva, iar de altfel, n-a primit nici un fel de comandă de a porni sau de a ne urma, se miră blonda.
- Prea multe vrei să ştii şi tu, curioaso, îi „reproşă” Nick blând. De când ai devenit atât de interesată de aceste amănunte? Şi cum să-ţi explic, ca să mă înţelegi? Sistemul de deplasare al acestui transportor este oarecum asemănător, în mică măsură, cu al cercurilor colorate, „simte”, ca şi cercurile, ceea ce dorim, deci este un transportor electric „inteligent”, cum s-ar spune. Are nişte senzori ultrasensibili, care depistează sau captează anumite semnale imperceptibile pentru noi, de aceea nu are nevoie să primească nici un fel de comenzi pentru a porni, a se opri, sau pe unde să se deplaseze; el „simte” ceea ce dorim, ca să zicem aşa, datorită semnalelor interceptate, aproape la fel ca şi cercurile colorate, numai că, spre deosebire de cercuri, aceste transportoare nu se deplasează pe verticală, în sus sau în jos, ci pe orizontală, la numai câţiva centimetri deasupra solului. Ce zici, iubito, eşti mulţumită?
- N-am înţeles chiar totul, dar sunt mulţumită; explicaţia ta pare completă, însă cred că mă depăşeşte.
- Nu ştiu de ce mă întrebi asemenea lucruri, dacă nu le înţelegi, iubito? Am încercat să-ţi explic cât mai simplu; dacă ar fi fost să-ţi vorbesc în termeni tehnici, chiar n-ai fi priceput nimic. Tot din aceste considerente, am preferat să-ţi explic eu, nu i-am lăsat pe cei din laborator; ţi-ar fi spus totul aşa cum se pricep ei, deci în termeni specifici planetei noastre.
- Bine; să lăsăm asta; am înţeles totuşi ceva, chiar dacă nu în totalitate, răspunse blonda. Haide, Luci, tot nu vrei să ni te alături? i se adresă ea din nou colegului ei, observând că el rămăsese tot în urmă, părând dezinteresat de tot ceea ce-l înconjura.
- Ba da, blondo. Vin imediat, răspunse el într-un târziu, la insistenţele blondei şi se alătură grupului din faţa lui, dar tot nu participa la discuţii, părând a fi în continuare total absent.
Încet, încet, ajunseră şi la ieşirea din laboratoare. Aici transportorul se opri, iar Dick chemă un alt robot, asemănător celui dinainte, pentru a transporta planta, până-n avion. Robotul ridică recipientul, cu rezervor cu tot şi ieşi afară din laborator, transportorul întorcându-se în direcţia încăperii cu plante artificiale. Se îndreptară toţi spre locul locul în care Sim lăsase avionul. Robotul intră în avion şi aşeză cu grijă recipientul într-un colţ, într-un loc sigur, unde să nu deranjeze pe nimeni, apoi porni îndărăt, spre laborator. Înainte de a urca în avion, Nick, Maria şi Lucian îşi luară rămas bun de la Dick, care urma să se întoarcă şi el în laborator. Acesta dădu mâna cu Nick şi o sărută pe-a blondei.
- Mi-a făcut plăcere să te revăd, Lucian, deşi se pare că din anumite motive, eşti foarte indispus, îi spuse Dick, înainte de a se retrage. Cu bine. Sper să ne mai întâlnim.
- Şi eu sper la fel, îi răspunse el scurt, dând mâna cu Dick Torn.
- Însă data viitoare nu vreau să te văd tot aşa, trist, îi atrase atenţia Dick.
- Asta n-aş putea să-ţi spun, dar să sperăm că aşa va fi, rosti Lucian îngândurat.
Dick se retrase spre laborator, în timp ce ei se urcară-n avion, prima fiind blonda; avea prioritate. Ea se opri lângă recipientul cu planta artificială, apoi urcară şi ceilalţi. Sim porni avionul, pe care îl lăsă pe seama computerului de bord, nu-l pilotă el, nici altul dintre cei prezenţi; Lucian cu siguranţă n-ar fi avut chef de pilotaj... Avionul zbură uşor, silenţios, în modul „clasic”, în linie dreaptă şi aproape de sol, spre locul în care se afla nava albastră, unde ajunseră în scurt timp. În acel moment, pentru a putea ieşi şi ei din avion, Sim şi Tim îmbrăcară fiecare câte un costum de protecţie. Opriseră foarte aproape de „Pacifis”, iar cei din interiorul avionului coborâră rând pe rând pe suprafaţa albă a planetei.
- Ce vom face acum cu planta? întrebă Nick. Noi singuri nu vom putea s-o scoatem din avion şi s-o ducem în navă, fără nici un alt ajutor.
- Las’ că se rezolvă, îl linişti Lucian. Aşteptaţi-mă puţin, mă întorc imediat, îi anunţă el, pornind spre navă, în interiorul căreia intră, ieşind peste câteva clipe, însoţit de cei doi roboţi, Robby şi Felix.
- Cu ei vrei să transportăm planta? înţelese blonda intenţia lui.
- Să sperăm că Robby şi Felix vor reuşi, spuse Lucian, ajungând iarăşi lângă avion. Dacă nu, va trebui să-i ajutăm. Haideţi, Robby, Felix, urcaţi în avion! îi îndemnă pe cei doi roboţi, care urcară.
Până în acel moment nu avuseseră ocazia să testeze forţa celor doi roboţi, iar Mihai nu le spusese niciodată cât de „puternici” ar fi Robby şi Felix. Cei doi roboţi intrară în avion, zăriră locul unde se afla planta, se îndreptară într-acolo şi apucând unul dintr-o parte, celălalt din partea opusă, reuşiră să ridice recipientul, cât şi rezervorul cu apă. Porniră spre ieşirea din avion.
- Încet, uşor, nu vă grăbiţi! îi atenţionă Lucian. Sigur puteţi?
- Oho, e cu adevărat greu recipientul acesta, dar nici o grijă, ne descurcăm, îl asigură Robby.
- Atenţie mare! Aveţi grijă! le zise Lucian.
Cei doi roboţi reuşiră să scoată cu bine planta din avion. Ajunşi afară, înainte de a porni spre nava albastră cu planta, o aşezară puţin pe suprafaţa albă a solului. În urma lor mergea Lucian; i se adresă prietenului său:
- Vezi, Nick, am găsit o soluţie pentru transport. Sunt şi roboţii noştri buni la ceva.
- Ai dreptate. Văd că sunt buni, îl aprobă Nick.
Cei doi roboţi ridicară recipientul din nou, după scurta pauză făcută şi se îndreptară spre nava albastră, ceilalţi urmându-i. Roboţii mergeau încet, cu atenţie, cu grijă, ca nu cumva să păţească preţiosul recipient ceva.
- Aveţi grijă să nu vă scape cumva, să-l spargeţi; dacă s-ar întâmpla astfel, s-a zis cu planta noastră artificială, ar dispărea, îi atenţionă din nou Lucian.
- Nici o grijă. Nu ne va scăpa, îl asigură Felix.
- Chiar dacă le-ar scăpa, sigur nu s-ar sparge, spuse Sim. Nici nu s-ar fisura măcar.
- Oare?! se îndoi Lucian de această afirmaţie.
- Sigur, întări Tim. Materialul din care este conceput este foarte rezistent.
- Atunci poate că totuşi s-ar fisura, ceea ce ar avea acelaşi efect asupra plantei noastre, presupuse Lucian.
- Nici gând. Nici recipientul, nici planta, nici suprafaţa solului n-ar păţi absolut nimic, îl contrazise Tim, combătând o asemenea posibilitate.
- În cazul ăsta, e bine, aprecie Lucian mulţumit.
- Totuşi, ar fi mai indicat ca Felix şi Robby să nu-l scape, îl completă blonda.
- Normal, aşa ar fi mult mai bine, aprobă Lucian.
Roboţii nu scăpară deloc recipientul, ajunseră cu bine în navă, oprindu-se cu el pe puntea principală. Ceilalţi intrară în urma roboţilor.
- Acum unde să-l ducem? se intresă Robby, referindu-se la recipient.
- Cum unde? În laboratorul meu, cel plin de plante, îl lămuri blonda.
Roboţii ridicară iarăşi recipientul şi se îndreptară spre laboratorul cu plante al Mariei. În timp ce mergeau spre laborator, blonda îi spuse colegului ei:
- Acum, Luci, voi avea ocazia să văd dacă mi-ai îngrijit plantele aşa cum se cuvine în lipsa mea, sau le-ai abandonat, le-ai lăsat să se ofilească...
- Se poate, blondo?! Eu personal m-am ocupat aproape zilnic de ele, iar când n-am avut timp, Robby şi Felix le-au îngrijit la fel de bine.
- Las’ că voi constata de îndată dacă au fost sau nu bine îngrijite.
Mergeau spre laboratorul Mariei din navă, plin de plante de pe Terra, deşi, ce-i drept, laboratorul nu era de dimensiuni foarte mari; era o încăpere obişnuită din „Pacifis”, însă suficient pentru ca mărunţica blondă să studieze acolo, în linişte, ceea ce o preocupa pe ea cel mai mult, deci nu era nici foarte mic acest laborator; în nici un caz, nu ca rezervele celor şapte. Roboţii intrară în laborator, iar imediat în urma lor, Maria, care porni zglobie înaintea roboţilor, indicându-le acestora pe unde să meargă.
- Atenţie! Uşor, cu grijă! Deocamdată îl vom plasa aici, provizoriu, apoi, mai târziu, vom vedea ce vom face cu el, dacă-l vom lăsa aici sau îl vom muta în alt loc, le indică blonda celor doi roboţi unde să aşeze recipientul cu planta şi rezervorul cu apă. Haideţi, încet! Aşezaţi-l aici.
Roboţii procedară întocmai cum le ceru blonda, aşezând recipientul cu grijă, în locul indicat de ea; alături de acesta, rezervorul cu apă cu care era dotat.
- Aşa... Acum e bine, aprecie ea. Ce ziceţi, băieţi, îi stă bine printre plantele mele? Eu zic că da!
- Sigur îi stă bine, iubito, fu Nick de acord cu ea; altfel nici nu se putea.
- Ce de plante... Toate sunt naturale? se miră Tim, minunându-se de frumuseţea plantelor de pe Terra.
- Evident, răspunse simplu blonda. Dar nu sunt mai multe decât în laboratorul vostru.
- Însă acelea sunt artificiale, toate, fără excepţie, spuse Tim. În afară de cea pe care ne-aţi oferit-o voi.
- Şi acum, Luci, să vedem ce fac dragele mele plante, zise blonda, strecurându-se uşor printre rândurile de plante, trecând de la una la alta, cercetându-le atentă cu privirea ei cea verde ca frunzele protejatelor ei, le investigă cu grijă, să vadă dacă e cumva ceva în neregulă cu vreuna dintre dragele ei plante, însă nu avu ce nereguli să observe, semn că plantele fuseseră bine îngrijite în tot acest timp.
- Ce zici, blondo; mulţumită? o întrebă Lucian, când ea se opri lângă el.
- Sigur, Luci, nimic de reproşat, se pare că v-aţi ţinut de treabă. Le-aţi îngrijit, n-am ce zice, aprecie Maria mulţumită.
- Atunci e bine, spuse Lucian.
- Chiar foarte bine, întări Maria.
- Noi o să ne întoarcem în oraş acum, în laborator, îi anunţă Sim Ox.
- Aţi mai putea rămâne, le sugeră Lucian.
- Nu, mulţumim, îl refuză Tim. Laboratorul domnişoarei blonde e foarte frumos, interesant, e o adevărată desfătare pentru ochii noştri, plantele sunt minunate, dar nu mai putem întârzia aici. Dick ne aşteaptă. Avem de lucru.
- Iar dacă planta artificială a ajuns cu bine, chiar nu avem de ce să rămânem, adăugă Sim.
- Cum doriţi. Nu vă putem reţine, nu insistă Lucian.
Prin urmare, Tim şi Sim deciseră să se întoarcă în laboratorul din oraş. Lucian, Nick şi Maria îi conduseră până la avion, pe care-l lăsaseră afară, lângă nava albastră. Acolo se despărţiră, luându-şi rămas bun de la cei doi.
- Mi-a făcut plăcere să vă cunosc, pe amândoi, spuse Lucian.
- Şi nouă la fel, evident, replică Sim.
- Asta aşa e, îl aprobă Tim. Mie, cel puţin, mi-a făcut o plăcere deosebită, mi s-a părut o adevărată onoare să te cunosc personal.
- Nu-ncepe iar... îi „reproşă” Lucian, cu blândeţe.
- Ah, scuză-mă, dar sincer, aşa este; aşa simt eu, rosti Tim Kent.
- Lasă scuzele, îl sfătui Lucian. Cu bine. Sper să ne mai întâlnim şi cu altă ocazie.
- Şi noi sperăm acelaşi lucru, spuse Sim Ox.
- Nick, eşti foarte norocos! Soţia ta cea blondă e minunată, aprecie Tim admirativ, la adresa blondei.
- Ai grijă de ea, să n-o pierzi, îl povăţui Sim.
- Sigur că voi avea. Altfel, cred că aş înnebuni, dacă aş pierde-o, zise Nick.
Sim şi Tim se urcară în avionul lor, unde evident că renunţară imediat la costumele de protecţie în care erau echipaţi, apoi porniră avionul, care se îndepărtă în linişte absolută, dispărând în aerul alb, în direcţia oraşului artificial de sub cupolă, în timp ce cei trei se întoarseră spre nava albastră...