*56. Lecţia de zbor cu Nick.

Ajunşi afară, se îndreptară spre locul în care Nick „parcase” avionul.
- Deci, Lucian, am înţeles că ţi-ai făcut deja un program pentru ziua de astăzi, spuse Nick.
- Da, aşa este, pentru că-mi place să fiu ordonat, mi-am făcut deja programul zilei de azi. Mă voi întâlni cu Sid, fratele Sonyei, dar asta pe la ora 14.00.
- Ah, deci l-ai cunoscut deja pe fratele Sonyei? replică Nick.
- Da. Drăguţ băiat. Ca şi sora lui. Dar până atunci, la ora 14.00, mai este destul, iar dacă n-ai nimic împotrivă, Nick, te-aş ruga ceva.
- Sigur. Spune-mi, îl îndemnă Nick, semn că n-avea nimic împotrivă.
- Ascultă, ştiu că ieri a fost ultima zi pe care ne-am petrecut-o exclusiv împreună, iar de azi fiecare va trebui să se descurce pe cont propriu, dar, fără să abuzez de amabilitatea ta, te-aş ruga să mă înveţi, dacă se poate, să conduc aparatele astea de zbor ale voastre, avioane sau ce-or fi ele... Planeta voastră e destul de mare, adică e enormă şi presupun că uneori voi avea nevoie de aceste avioane pentru deplasare, iar în acele cazuri, prefer să mă descurc singur, adică să nu am nevoie de altcineva care să piloteze în locul meu. Şi cred că până la ora 14.00 e destul timp, pot învăţa cât de cât...
- Desigur, Lucian. Nici o problemă, din partea mea. Adică... Dacă şi Maria e de acord.
- Ah, iubitule, fiind vorba despre Luci, cum crezi că aş putea avea ceva împotrivă?
- Atunci s-a făcut, Lucian; am să te învăţ. Iar cum tu prinzi repede, cred că ai să te descurci în curând.
- Ştii, aş fi putut să-l rog pe Sid să-mi arate, fiindcă presupun că ştie şi el să piloteze, însă prefer să învăţ de la tine.
- Mda... Mă flatezi! Bineînţeles că şi Sid ştie să piloteze, ba chiar şi sora lui, Sonya, ca de altfel oricare alt locuitor al planetei noastre, dar dacă vrei ca eu să te iniţiez, nu mă împotrivesc deloc; dimpotrivă, îmi face plăcere. Deci, ce fel de manevre vrei să te învăţ?
- Ah, Nick... Să ştii că n-am de gând să încerc să fac acrobaţii aeriene pe o planetă necunoscută, cu un aparat de zbor care depăşeşte cu mult nivelul meu de cunoştinţe; îmi cunosc limitele şi nu voi încerca să mi le depăşesc. Va fi suficient să mă înveţi metoda clasică, simplă, de zbor, stil maşină, la mică distanţă faţă de sol, în linie dreaptă.
- Dar asta-i prea simplu pentru tine, Lucian. Până la ora 14.00 v-aş putea învăţa pe amândoi, adică nu doar pe tine, ci şi pe Maria; nu e mare lucru. De fapt, dacă n-ar avea cine să-ţi explice ce să faci, ai putea învăţa foarte bine şi de la computerul care se află la bordul avionului. El îţi poate explica totul, îţi poate oferi multe detalii.
- Nu, Nick, n-am de gând să învăţ de la un computer, prefer să învăţ de la o persoană, iar acea persoană aş dori să fii chiar tu, deci prefer să-mi arăţi şi să-mi explici tu.
- Ah, deci e adevărat că nu-ţi plac computerele, constată Nick. Maria mi-a spus ceva în acest sens despre tine, dar parcă nu-mi venea să cred.
- Hmm, e adevărat... Blonda nu te-a minţit. Nu-mi plac computerele. Prefer să mă descurc singur, fără ajutorul lor, cu mintea şi mâinile mele; doar în cazurile în care situaţia mă depăşeşte, n-am încotro, le folosesc, altfel nu, mă lipsesc de ele şi de ajutorul lor.
- Pricep. E bine să ştii să te descurci şi singur, mai ales în anumite împrejurări. Atunci, hai, urcă, eşti invitatul meu, îl pofti Nick.
- Cred că blonda are prioritate în faţa mea, spuse Lucian şi-i făcu loc Mariei. Te rog, blondo!
- Mersi, cavalere, zâmbi Maria şi intră prima, urmată îndeaproape de Lucian şi de Nick. Cavalerul acela...
- Nici un cuvânt în plus, blondo! îi atrase Lucian de îndată atenţia, întrerupând-o, înainte ca ea să apuce să spună ceva despre „Don Juan”.
Nick se instală comod în faţa pupitrului de comandă.
- Hai, Lucian, ia loc alături de mine şi urmăreşte-mă cu atenţie, dacă vrei să înveţi să pilotezi, fără ajutorul computerului. Am să încerc să-ţi explic tot ce-i mai important, pe înţelesul tău. Unde ai nelămuriri, întreabă-mă!
- Sigur. Am să mă străduiesc să înţeleg. Oricum, sunt convins că vei încerca să-mi explici totul cât mai clar. Deci, pentru început, cum porneşti jucăria asta?
- De aici, spuse Nick, indicându-i un mic butonaş roşu, pe care-l atinse uşor.
- Asta-i tot? se miră Lucian.
- Da, sigur, întări Nick.
- Deci, acum a pornit. Până aici, foarte simplu, zâmbi comandantul. Şi a pornit în linişte, fără nici un zgomot, desigur.
- Da, bineînţeles. Dacă nu-i schimbă nimeni direcţia, va porni în direcţia în care era îndreptat în timpul opririi, iar dacă nu-i cere nimeni o altă viteză, va porni cu viteza sa minimă, 40km/h.
- Şi cum faci să-i modifici direcţia şi viteza?
- Nimic mai simplu. Îi spui doar computerului şi acesta...
- Fără computer! îl întrerupse Lucian.
- Ah, da, uitasem... În cazul tău, trebuie să-ţi explic cum se lucrează cu avionul acesta, pe coamandă manuală, dar tot simplu e, că dacă ar fi fost complicat, mă lăsam păgubaş, nu-ţi mai explicam nimic, continuă Nick cu explicaţiile, indicându-i cum să procedeze pentru a modifica viteza şi direcţia avionului. În interiorul oraşului de sub cupolă nu este permis să se circule cu mai mult de 1500 km/h, deci, cam 0,5 m/s – aceasta este limita de viteză admisă în oraş; cu mai puţin de atât, da, se poate, dacă distanţele alese, ce trebuie parcurse, sunt scurte. Pe suprafaţa planetei, practic nu există restricţii sau limite de viteză. Poate fi înconjurată întreaga planetă, de mai multe ori chiar, în mai puţin de o secundă.
- Dar care-i viteza maximă cu care poate zbura avionul?
- Greu de precizat. Nu există o viteză maximă. Teoretic, nu există limite; practic, sincer nu ştiu. Viteza poate lua orice valoare, după dorinţa pilotului.
- Nu se poate, se împotrivi Lucian. Trebuie să existe o limită. Nu se poate parcurge o distanţă infinită într-o singură secundă, sau în mai puţin de atât. Nu cred că am putea ajunge de aici până pe Terra, în mai puţin de o secundă. E imposibil!
- Da, poate că ai dreptate. Poate că totuşi există o limită de viteză, dar nu ştiu care ar fi aceasta. Nici măcar n-am încercat să aflu vreodată care ar fi viteza maximă, pentru că n-am avut nevoie de viteze exagerat de mari până acum; deci, nu i-am testat limitele avionului, ci m-am limitat la ceva mai accesibil. O să mă interesez, să aflu care ar fi viteza maximă a acestui aparat de zbor.
- Pare uşor de manevrat, aprecie Lucian. Dar nu ştiu dacă este aşa cum pare.
- Este, Lucian. Mai ales pentru unul ca tine. Am să-l mai pilotez eu puţin, ca tu să mă urmăreşti cu atenţie, după aceea te las pe tine. Iar pentru început, am să te ţin sub observaţie, să văd cum te descurci. Numai că aici, pe suprafaţa planetei, e mult prea uşor să conduci un asemenea avion, pentru că nu există obstacole care să-ţi îngreuneze înaintarea, în orice direcţie ai porni; orice începător s-ar descurca. Deci, ar fi poate mai bine să intrăm în oraş. Nu? Ce zici? îi ceru Nick părerea.
- Nu ştiu. Mi-e indiferent. Facem cum crezi că ar fi mai bine.
- Bine, Lucian. Atunci, pregăteşte-te! Vom intra în oraş. Dar te avertizez că pentru asta va fi nevoie de computerul de bord, care facilitează zborul.
- Nu se poate fără el?
- Nu, prietene. Încă trăim în era computerelor.
- Mie mi-ar conveni mai mult fără ele.
- Nu ştiu ce ai împotriva computerelor, însă orice ar fi, nu te înţeleg. Iar oricât mi-a spus Maria despre asta, n-a fost de ajuns.
- Eh, da; maşinării inteligente... Nu-mi plac! În general, îmi crează impresia că sunt menite să înlocuiască oamenii, cam peste tot şi mai neplăcut e faptul că şi reuşesc cu bine acest lucru. Poate că e doar o impresie a mea; nu ştiu dacă e greşită sau nu, replică Lucian, îngândurat. Deci, dacă voi dori să intru în oraş, va trebui să folosesc computerul de bord. E obligatoriu?
- Mă tem că da. Va trebui să utilizezi computerul de bord, nu ai altă alternativă. În caz contrar, nu-ţi este permisă intrarea în oraş. De fapt, dacă totuşi reuşeşti să intri în oraş fără să porneşti computerul, acesta se va cupla singur, în mod automat, pentru că aşa este setat. În afara oraşului, te poţi lipsi de serviciile computerului, dar în interior nu este permis accesul avioanelor ce nu folosesc indicaţiile acestuia, îi răspunse Nick.
- De ce? se interesă Lucian.
- Nu ştiu sigur. Probabil e doar o măsură de precauţie. Pentru a se evita producerea de accidente sau alte evenimente neplăcute de genul acesta. Aici nu au loc niciodată accidente. Asta pentru că, în cazul unei manevre greşite a pilotului, computerul de bord preia automat controlul zborului, pentru că are capacitatea de a regla şi corecta direcţia de zbor, poziţia avionului şi viteza, sau orice altă eroare umană, în funcţie de situaţie, deci după împrejurări. Astfel, un avion nu se va ciocni niciodată de un altul sau de vreun alt obstacol ivit în calea lui, oricât de mic sau de mare ar fi, indiferent că ar fi static sau mobil, viu sau nu. Deci avionul nu se va izbi niciodată de nimic, pentru că are această posibilitate de a se autoregla şi autocorecta, iar după corectarea manevrei greşite, comanda poate fi preluată fără probleme de către pilot, fiindu-i redată de către computer. Se poate întâmpla chiar ca pilotul să nici nu observe intervenţia computerului de bord.
- Deci, aşa. Înţeleg. Nu voi avea de ales. Dacă voi dori să intru cu un astfel de avion în oraş, voi fi nevoit să utilizez computerul de bord, indiferent dacă vreau sau nu acest lucru, constată Lucian, cu nemulţumire.
- Exact. Cam aşa. Altfel, îţi este interzisă intrarea în oraş cu avionul. Va trebui să cobori şi să mergi pe jos.
- Bine. Am priceput.
Nick Kuny intră totuşi cu avionul în oraş, cuplând computerul de bord, zburând uşor, puţin deasupra străzii, fără o ţintă precisă anume, doar pentru a-i arăta comandantului misiunii cum se pilotează un asemenea aparat de zbor, chiar dacă, fiind în oraş, Nick nu avea totuşi controlul absolut asupra avionului; dar el nu făcea greşeli, cel puţin aşa spera.
Evident că Lucian înţelese repede cum trebuie procedat, privind cu atenţie manevrele făcute de Nick. Apoi, după un timp, în care execută un scurt tur al oraşului, Nick îl pofti pe Lucian la conducerea avionului, însă la cererea acestuia din urmă, Nick ieşi afară din oraş, printr-un tunel, oprind apoi computerul de bord, pentru că Lucian dorea să piloteze singur, fără intervenţia computerului, dorea să deţină controlul total asupra avionului.
- Acum, Lucian, te rog, treci în locul meu. Să văd cum te descurci.
- Sigur, prietene, îl aprobă scurt „şeful” şi îşi schimbară locurile. Spune-mi, Nick, reluă Lucian, instalat la pupitrul de comandă. Pe spaţioport este obligatorie utilizarea computerului de bord pentru zbor?
- Nu, evident că nu. Spaţioportul este pe suprafaţa planetei, în aer liber, în afara oraşului, deci nu este obligatorie utilizarea computerului de bord, însă cred că este necesară.
- Bine. Atunci, vom porni într-acolo. Asta pentru că aici drumul e liber, nu-i nici un obstacol în cale. Acolo, cel puţin, sunt navele acelea, iar noi va trebui să ne strecurăm printre ele, fără să ne izbim de nici una. Şi nu voi folosi deloc computerul, deci nu-l vom porni, pentru că altfel nu voi reuşi să învăţ nimic. Spune-mi doar unde este spaţioportul, deci încotro trebuie să îndrept avionul acum, îi ceru Lucian indicaţiile necesare pentru a porni spre spaţioport.
- Ai putea afla de pe computer, dacă ai verifica informaţiile pe care ţi le oferă.
- Auzi, nu-mi mai tot vorbi mie despre computer! zise Lucian, oprind în acelaşi timp computerul de bord. Te-am întrebat pe tine, deci spune-mi, te rog, încotro să pornesc.
- Întoarce avionul în direcţie opusă celei în care ne deplasăm acum şi vom ajunge în scurt timp, îi oferi Nick informaţiile necesare.
- Bine. Mulţumesc, răspunse Lucian, procedând întocmai cum îi spusese Nick, deci întorcând avionul în direcţie opusă. Vezi, nu era foarte greu să-mi spui chiar tu.
- Aşa-i... Te întreb doar un singur lucru înainte de a ajunge pe spaţioport, i se adresă Nick. Eşti sigur că te poţi descurca?
- Tu ce crezi?! îi răspunse Lucian tot printr-o întrebare, privindu-l mândru, serios, nu cu superioritate, ci cu un aer ce inspira multă încredere şi siguranţă.
- Da, e clar. Te vei descurca, desigur. Ştiu asta. Am încredere în tine. Deşi, cel mai important obstacol este, să ştii, nu navele de acolo, ci aerul acesta dens, alb, care împiedică vizibilitatea, de aceea este indicată folosirea computerului, mai ales în cazul tău, fiind începător. Şi uite, astfel, ţi-am vândut un pont, de care ar fi bine să ţii cont, pentru a nu da greş.
- N-am să dau greş; am să mă descurc şi fără computer. Altfel, ar însemna că n-am învăţat nimic. Doar ai spus că el preia controlul avionului în mod automat, în cazul unei manevre greşite şi corectează totul, fără ca eu să-mi dau seama, deci, de fapt, el pilotează, nu eu. Însă eu doresc să pilotez eu însumi, fără computer. Doar aşa voi vedea dacă am învăţat cu adevărat ceva sau nu.
- Bine. Numai să fii foarte atent. Riscul e mare. Prea mare, zise Nick.
- Nu-ţi face griji inutile. Voi fi foarte atent. Cu mine, nu eşti în pericol, îl asigură Lucian.
- Nu mă-nţelege greşit. Nu-mi fac griji pentru mine, cât pentru Maria, preciză Nick.
- Ah, da, sigur; asta era... păru Lucian amuzat, fiind însă foarte atent la tot ceea ce făcea. L-ai auzit, blondo? i se adresă el colegei sale. E îngrijorat pentru tine.
- Da, l-am auzit, Luci, îi răspunse Maria. Nu-i aşa că-i tare drăguţ? Mă iubeşte!
- Desigur. Are şi motive, o aprobă Lucian zâmbind. Atunci, blondo, ai curaj să rămâi cu noi în avion, cât timp îl pilotez eu, sau opresc şi cobori pe aici, pe undeva şi vom reveni mai târziu să te luăm, când va prelua Nick controlul avionului?
- Ce tot vorbeşti? păru blonda foarte nemulţumită. N-am de gând să cobor deloc, nicăieri! Am să rămân în avion.
- Zău, iubito, ar fi mai bine dacă ai face aşa cum ţi-a propus Lucian, îi spuse Nick blând, apropiindu-se de ea. Aş sta mult mai liniştit, pentru că te-aş şti în siguranţă, în afara oricărui pericol.
- Nu, iubitule, se împotrivi Maria categoric. Cu Luci oricine e în siguranţă, oricând, oriunde, inclusiv eu sau tu. Am încredere deplină în el, doar e comandantul nostru; în plus, nu e deloc un nepriceput, care să facă gafe. Timp de cel puţin şase ani am fost în siguranţă alături de el, atât eu, cât şi ceilalţi colegi ai noştri; nici unul n-a păţit nimic. Deci n-am motive să cred că tocmai acum voi înceta să fiu în siguranţă în preajma lui. Vreau să rămân să văd cum se descurcă, fiindcă de descurcat, se va descurca, ba chiar admirabil, ca întotdeauna, nu încape îndoială.
- Bine... Gata, m-ai convins! Rămâi şi tu cu noi. Vezi, Lucian, e de partea ta, îţi ţine apărarea.
- Da, Nick, e normal să fie aşa. Poate că e acum soţia ta, nu zic că n-ar fi, dar nu uita că rămâne în continuare colega mea. Iar noi toţi şapte suntem încă împreună, uniţi, atât la bine, cât şi la rău, după cum le-am cerut la scurt timp după plecarea de pe Terra, deci e normal ca ea să fie de partea mea acum.
- E bine pentru tine să ştii că ai nişte colegi care-ţi vor acorda mereu sprijinul lor, la nevoie, e bine că ai nişte prieteni pe care te poţi baza oricând, care să fie mereu de partea ta.
- Ah, dragul meu, dar cine şi cum ar putea oare să nu-i acorde sprijinul său lui Luci? Unul ca el, mai rar! Ba chiar unic. E mereu alături de noi, mai mult prietenul, decât comandantul nostru, spuse Maria admirativ la adresa lui Luci, deci, în favoarea acestuia. E poate cel mai bun comandant din câţi au existat vreodată pe Terra. În plus, uită-te la el, e şi foarte drăguţ, afurisitul! completă Maria, îndreptându-se prieteneşte spre „cel mai bun comandant de pe Terra”.
Ajunsă lângă el, îl înconjură de la spate cu braţele pe după gât, fără a-i distrage atenţia de la comenzile pe care i le dădea avionului.
- Hei, blondo, nu exagera, te rog! îi răspunse Lucian, privind în treacăt către ea, galeş.
- Nu exagerez deloc. E adevărat, întări Maria şi-l sărută discret pe obraz.
Nick îi privi liniştit, fără a spune nimic. Altul în locul lui s-ar fi înfuriat, ar fi turbat de gelozie, însă el nu, rămase calm, nepăsător, având încredere deplină în blonda lui. Ea se retrase încet, desfăcându-şi braţele din jurul gâtului comandantului misiunii.
- Priveşte, Nick! Spaţioportul, spuse Lucian, indicând siluetele navelor ce se distingeau cu greu prin aburul dens al atmosferei exterioare.
- Da. Până aici ai ajuns cu bine. Acum să te văd, spuse Nick, venind lângă comandant. Cum ai să te strecori printre ele?
- Am să mă descurc.
- Ai mare grijă! Nu-i chiar atât de uşor. Încă poţi folosi computerul, dacă-l porneşti acum.
- Nu-mi mai tot aminti de el!
Descurcăreţ cum era, Lucian reuşi să stăpânească avionul cu bine, dovedindu-se un bun pilot, cu multă stăpânire de sine, ca şi încredere în propriile sale puteri. Prin aerul ca laptele, micul aparat de zbor se strecura cu graţie şi uşurinţă printre corpurile de diferite forme şi dimensiuni ale navelor ce staţionau acolo. Avionul trecea printre ele, ca o umbră, ce abia putea fi zărită, iar mişcările îi erau atât de bine coordonate, încât părea a fi pilotat chiar de către Nick. În curând, se săturară de „dansul” acesta printre nave şi se îndepărtară de spaţioport, lăsând în urmă navele, ale căror siluete dispăreau una câte una, înghiţite cu lăcomie de aburul alb al atmosferei Proximei.
- Ai fost chiar foarte bun, aprecie Nick, uşor surprins de modul în care se descurcase Lucian. Eşti grozav! Într-un fel, mă aşteptam să te descurci, dar nici chiar aşa de bine. N-am ce-ţi reproşa.
- Mulţumesc, Nick, rosti Lucian, satisfăcut de rezultat şi de aprecierea prietenului său.
- Vezi, Nick?! Ai fi vrut să cobor mai devreme şi să fi pierdut tot spectacolul ăsta? Ţi-am spus doar că Luci se va descurca şi că vom fi în siguranţă cu el. Nu m-am înşelat deloc. Te-ai convins? i se adresă blonda pe un ton oarecum acuzator, pentru lipsa de încredere de care Nick dăduse dovadă la început.
- Ai avut mereu dreptate, iubito, o aprobă Nick. Acum m-am convins. N-am să mă mai îndoiesc de abilităţile comandantului vostru niciodată.
- Nick, spune-mi, te rog, încotro e nava noastră, „Pacifis”, interveni Lucian, proaspătul pilot.
- De ce nu verifici informaţia asta pe computer? zise Nick, foarte firesc.
- Nick, te rog... Nu mă-nnebuni cu computerele astea afurisite! De ele se ocupă Mihai, nu eu!
- Ah, da, scuză-mă. Iar am uitat că nu eşti un iubitor al computerelor, sau un adept al utilizării lor, replică Nick. Nu trebuie să modifici nimic. Menţine direcţia asta şi-n curând vom ajunge la nava voastră, îi oferi el indicaţia cerută.
Nick spusese că vor ajunge în curând, iar acest lucru se şi întâmplă. Albastrul „Pacifis”-ului, cel atât de familiar lor, se ivi în depărtare, înconjurat de aburul alb, neuniform răspândit, al atmosferei planetei. Lucian opri avionul aproape de corpul metalic al navei albastre şi coborî pe suprafaţa albă a Proximei:
- Mulţumesc pentru lecţia de zbor, profesore. Aveam nevoie să învăţ... Îmi va prinde bine.
- Pentru nimic, Lucian. Pentru tine a fost, se pare, foarte uşor; poate prea uşor... Mai e încă destul timp până când trebuie să te întâlneşti cu Sid. Dacă vrei, am să-ţi arăt şi manevre mai complicate, mai potrivite pentru tine. Asta a fost prea simplă, îi propuse Nick.
- Mersi, Nick, dar nu-i necesar. Nu acum. Poate cu altă ocazie. Deocamdată e suficient, îl refuză Lucian.
- Cum doreşti. Mie mi-a făcut plăcere să te învăţ, recunoscu „profesorul de ocazie”, apoi îl anunţă: Atunci, noi plecăm.
- Poftim?! Nu mai intraţi puţin în navă? îi invită „elevul”, privind sugestiv spre albastrul „Pacifis”-ului.
- Nu cred, păru indecis Nick; o întrebă pe Maria: Tu ce spui?
- Cu bine, Luci! Pa, zise blonda, în loc de vreun alt răspuns. Poate o să ne mai revedem între timp.
- Nu-i exclus. Iar dacă nu, atunci rămâne peste două săptămâni... Deci, nu vreţi să intraţi cu mine; atunci, cu bine!
Îşi luară „rămas bun”, Nick şi Maria urcându-se din nou în avionul din care de abia coborâseră, care dispăru de îndată din raza vizuală a ochilor comandantului, înghiţit parcă de aburul cel alb, încărcat de dantoniu.
Lucian se îndreptă spre frumoasa navă albastră, intrând îngândurat în interiorul ei. Ajuns aici, constată că Alex şi Nis nu mai erau la bord, deci, evident, plecaseră între timp. Pentru că încă era devreme, Lucian decise să mănânce înainte de a pleca şi el; nu-i surâdea ideea de a servi din mâncarea artificială a restaurantelor Proximei, nu pentru că n-ar fi fost gustoasă, însă numai gândul că nu era pregătită din produse naturale, îl determina să renunţe la mâncarea artificială a gazdelor sale.
Deci mâncă repede ceva, dar încă era prea devreme pentru a pleca spre locul de întâlnire cu Sid, iar cum Lucian nu era obişnuit să piardă timpul de pomană, se aşeză şi începu să noteze conştiincios în jurnalul de bord al navei, ultimele evenimente importante, aşa cum ştia el, extrăgând esenţialul. Scrise atât cât i se păru a fi necesar, apoi puse jurnalul la locul său; lăsă şi stiloul în locul de unde-l luase şi observând că se făcuse ora de plecare, sau doar că nu mai era prea devreme, decise să plece, fiindcă mergea pe jos, nu folosea avionul local, nici alt mijloc de transport şi avea totuşi de străbătut o cale destul de lungă, indiferent care ar fi fost traseul pe care l-ar fi ales pentru a ajunge în oraş.
Cum între timp nu apăruse nici Alex, nici Nistor, nu avea motive să întârzie pe acolo, deci plecă, preferând totuşi drumul spre cercul colorat care ducea în lumea subterană, iar de acolo, pe scări, la intrarea în oraş.
Ieşind din navă, aerul cel alb şi dens nu întârzie să-l înconjoare din toate părţile, dar el îl străpunse neîntârziat în direcţia cercului colorat. Străbătu drumul fără a zăbovi nici o clipă, iar în scurt timp ajunse în locul în care stabilise să-l întâlnească pe Sid. Ajunse destul de repede şi era încă devreme, iar Sid nu se vedea de fel, deci Lucian era nevoit să aştepte puţin, până ce Sid va apărea...