*25. Bolnavul.

O nouă dimineaţă îşi anunţă sosirea. Era joi, 25 ianuarie 2091, dimineaţa celei de-a cincea zi de când se aflau pe planeta Proxima. Rând pe rând, se treziră toţi, mai puţin blonda Maria, care era foarte obosită. Colegii ei n-o deranjară. Se îmbrăcară şi se pregătiră în linişte să iasă afară, pentru a nu întârzia la întâlnirea lor cu Ly. Fiind gata, ieşiră, primul fiind Lucian. În faţa „Pacifis”-ului, la o distanţă nu prea mare, cineva stătea ghemuit. Era desigur, Nick, după cum bănuia Lucian, care se îndreptă spre el. Nick, auzind paşi, sări imediat în picioare, dornic să vadă cine e; spera că Maria. Dar auzi glasul lui Lucian:
- Bună dimineaţa, Nick.
- Ah, tu erai... Bună dimineaţa, Lucian. Este deja dimineaţă?
- Da, este... Ce ţi s-a întâmplat? Arăţi îngrozitor!
- Acesta este exact şi felul în care mă simt.
- Nu eşti prea bucuros să mă vezi; nu pe mine mă aşteptai... Iar ai stat toată noaptea aici, în faţa navei noastre?
- După cum vezi, da. Iar nopţile sunt atât de lungi, trec atât de greu, de parcă ar fi interminabile, mai ales atunci când nu poţi dormi, stai de unul singur şi aştepţi pe cineva să vină, care nu mai soseşte.
- Ah, Nick... De ce n-ai intrat în nava noastră, să-ţi petreci noaptea înăuntru, te-am fi primit cu plăcere, eşti ca şi unul de-al nostru. Ţi-am spus, sunt rezerve libere. Puteai folosi una dintre ele. De altfel, o puteai vedea şi pe Maria.
- Poate o să ţi se pară straniu... Chiar am vrut să intru în nava voastră, dar n-am putut; ceva m-a reţinut afară. Adică... Nu era acelaşi lucru, deloc; aş fi dorit atât de mult să fi rămas împreună cu Maria în noaptea aceasta, doar noi doi, singuri, însă nu s-a putut, pentru că ea n-a vrut. Crede că-i mai bine aşa, zice că eu mă grăbesc prea mult. Dar poate că nici tu nu mă înţelegi şi poate că te plictisesc cu tâmpeniile mele, pe care ţi le îndrug. Ştii, uneori nici chiar eu nu reuşesc să mă înţeleg.
- Ştiu; mi se îmtâmplă şi mie, destul de des chiar... Şi fii serios, nu mă plictiseşti deloc; nu sunt tâmpenii... Să sperăm totuşi că până la urmă totul se va rezolva cu bine.
- Aşa sper şi eu. Îţi mulţumesc că mă încurajezi. Eşti un prieten adevărat.
- Aş vrea să fie aşa, mi-ar face plăcere. Dacă te-aş putea ajuta cumva, cu ceva, spune-mi, te rog.
- Mersi, dar acum numai Maria m-ar putea ajuta.
- Ah, ea... Priveşte, vine şi sora ta.
- Ly?! Bineînţeles că vine, nu-i place să întârzie.
- Cred că ar trebui s-o trezesc şi pe Maria.
- Nu, las-o! Poate că e obosită, poate că am solicitat-o prea mult, poate i-am cerut prea mult, peste puterile ei... În cele din urmă, totuşi, se va trezi ea...
Ly se apropia, într-adevăr. Ajunse printre cei ce o aşteptau şi se salutară. Apoi se îndreptă spre fratele ei şi-i spuse:
- Ce-ai păţit, Nick? Arăţi groaznic!
- Este pentru a doua oară că mi se spune asta pe ziua de astăzi. De aceeaşi părere este şi Lucian. Cine urmează oare?
- Nu glumi, că nu e cazul. Serios, chiar arăţi groaznic!
- Arăt exact aşa cum mă şi simt, de altfel; asta i-am spus şi lui, îl indică Nick pe Lucian.
- Nu se poate discuta în mod normal cu tine? Unde-i Maria?
- Bună întrebare... Ea a preferat să rămână în interiorul frumoasei lor nave, să doarmă liniştită în rezerva ei, iar pe mine m-a lăsat aici, afară, s-o aştept.
- Eşti nebun?! Chiar ţi-ai pierdut minţile de tot?! Pentru a doua oară ţi-ai petrecut noaptea afară, pe suprafaţa planetei, de unul singur, fără cele necesare înnoptării?
- Da, surioară, tocmai am făcut-o, din nou... Ai ceva împotrivă? Oricum, faptul este deja consumat. Ascultă, Ly, poţi să mă cerţi cât vrei, nu mă împotrivesc, dar zău că nu mă simt bine deloc, zise Nick, palid, clătinându-se uşor.
- Nick, ce s-a întâmplat? Ce ai? îl întrebă Lucian îngrijorat, sprijinindu-l, să nu cadă.
- Nu ştiu, dar... Mi-e rău... Mă doare capul, îngrozitor...
- Mihai, vino, te rog! Repede, îl strigă Lucian pe mai tânărul său coleg, care sosi imediat.
- Ce-i, Luci? păru Mihai nedumerit, apoi privi spre Nick. Ce-i cu el?
- Nu mai tot întreba. Nu vezi cum arată? Ajută-mă să-l ducem în interiorul navei. Şi ar fi bine să vină şi Stela cu noi.
- Păi... Bine, hai, spuse Mihai, sprijinindu-l şi el pe Nick.
- Nick, frăţiorul meu drag, ce ţi s-a întâmplat? se nelinişti Ly.
Lucian şi Mihai îl „transportară” în nava albastră, iar Stela, medicul echipajului, îi urmă degrabă. Nick, plin de sudoare, de abia mai respira, gâfâind şi era foarte palid, galben ca de ceară. Ly, foarte îngrijorată pentru fratele ei, intră în navă, după ei. Rămase însă pe puntea principală, în cabinetul medical intrând, la indicaţia domnişoarei doctor, doar Lucian, Mihai, Nick – pacientul şi evident ea, medicul. Restul n-aveau decât să aştepte afară. Mihai şi Lucian îl întinseră cu grijă pe Nick pe patul existent în cabinet, iar Stela se pregăti rapid să-şi facă datoria. Îmbrăcă halatul alb de medic, însă înainte de a-şi începe consultaţia, le făcu celor doi „intruşi” un singur semn cu mâna; pricepând ce li se cerea şi neavând încotro, cei doi se supuseră voinţei doctoriţei, deci părăsiră încăperea.
- Ce-i cu fratele meu? îi întâmpină Ly pe puntea principală.
- Nu ştim nimic. Stela se ocupă de el acum. Pe noi ne-a gonit, răspunse Mihai.
- Nu-ţi face griji, Ly! Fratele tău e pe mâini bune. Stela ştie ce face, e un medic priceput, o asigură Lucian, încercând s-o liniştească.
- Poate, dar... De ce nu dă voie nimănui acolo?
- Pentru că aşa-i cel mai bine pentru fratele tău, crede-mă, replică Lucian.
- Ah, fie... acceptă Ly în cele din urmă.
Între timp se trezise şi Maria. După ce se echipă, îşi părăsi rezerva, îndreptându-se spre puntea principală. Prima persoană care-i ieşi în cale era tocmai Ly.
- Vai de mine, ce mult am dormit... S-a făcut deja dimineaţă? zise blonda, însă întrucât Ly nu-i răspundea, ci doar stătea posomorâtă, tot ea continuă, bine dispusă: Pe mine mă aşteptaţi cumva, cu toţii? Am întârziat? Ştii, Ly, trebuia să mă întâlnesc cu fratele tău mai devreme, însă nu m-am putut trezi, eram prea obosită. Sper că... se opri blonda încurcată, văzând-o pe Ly atât de neliniştită şi observând că nu-i răspunde; continuă altfel: Ah, Ly... Ce aiurită sunt! Scuză-mă că nu te-am salutat până acum, dar... Ce ai? Ce s-a întâmplat? Eşti cumva supărată pe mine, chiar aşa de rău? Sau de ce eşti atât de tristă? De tăcută? Cu ce-am greşit? Spune-mi, te rog...
- Maria, fratele meu...
- Nick?! Ce-i cu el? tresări blonda îngrijorată.
- Îi este rău. Foarte rău. Mihai şi Lucian l-au adus în navă. Acum e în cabinetul medical, cu Stela, dar ea nu dă voie nimănui acolo.
- Cum? Îi e rău? Vai, e numai vina mea... Dacă aş fi rămas cu el, n-ar fi păţit nimic.
- Nu te învinovăţi, Maria, nu-i vina ta. În primul rând, nu trebuia să rămână singur două nopţi la rând afară, în faţa navei voastre, fără să doarmă. Apoi, sincer vorbind, în aceste ultime zile, nici de mâncat n-a prea mâncat; n-avea chef de nimic. A fost foarte neglijent cu el însuşi, iar el nu-i obişnuit cu aşa ceva, era normal s-o păţească. Trebuia să-şi dea seama. Dar el n-a ţinut cont de nimic, spuse Ly.
Parcă fără a o fi auzit, Maria porni spre cabinetul medical.
- Stela n-o să-ţi permită să intri sau să rămâi acolo, o avertiză Lucian, însă blonda nu luă seama nici la cuvintele comandantului.
Nu se opri decât în cabinetul medical, în dreptul patului în care zăcea întins Nick, mai palid ca înainte de a fi ajuns aici.
- Nick, dragul meu Nick, ce ţi-am făcut? Ce ţi-am făcut? se tângui ea, fără a fi observat prezenţa doctoriţei, însă aceasta o atenţionă de îndată:
- Uşurel, drăguţo! Păstrează, te rog, distanţa faţă de pacientul meu!
- Cum?! nu pricepu Maria şi nu se îndepărtă de bolnav; dimpotrivă, se aplecă deasupra lui şi-i puse mâna pe frunte, constatând: Vai... Are febră mare. Arde aşa de rău...
- Normal. Însă o să-şi revină în curând. Nu-i nimic grav, rosti doctoriţa cu convingere.
- Stela, tu eşti?! o observă Maria de abia în acel moment.
- Evident, eu; cine altcineva?! De abia acum începi să-ţi vii de acasă? Trezeşte-te, drăguţo!
- Ce i-ai făcut? se alertă blonda.
- Eu?! Nimic... Doar o injecţie. Ce altceva? O să treacă vreo câteva ore până-şi va face efectul, apoi îşi va reveni. Iar până atunci, tu, afară de aici! Ieşi, te rog, chiar acum! îi indică Stela uşa cabinetului.
- Ah, nu... protestă blonda, implorând: Îngăduie-mi, te rog, să rămân aici, cu el!
- Hmm... murmură doctoriţa îngândurată. Bine, să zicem că încerc să fiu înţelegătoare. În cazul ăsta, am să ies eu, să nu fie prea multe persoane prin preajmă. Îl poţi supravghea tu. Îmbracă însă halatul alb, strânge-ţi părul şi ia seama: Trebuie să-i schimbi compresa de pe frunte din când în când, în aşa fel încât să fie mereu rece şi umedă. Ai tot ce-ţi trebuie la îndemână, inclusiv alte comprese sterile pe care să le foloseşti.
- Mersi, Stela. Eşti sigură că se va face bine?
- Foarte sigură, întări doctoriţa. Va dormi vreo 3-4, maxim 5 ore; cred că nu s-a odihnit suficient zilele astea, pare tare obosit. Iar tu, nu uita să-i menţii compresa rece şi umedă, îi aminti doctoriţa înainte de a ieşi din cabinetul medical.
- N-am să uit, o asigură Maria, în timp ce îmbrăca un alt halat alb, dar nu pe al Stelei; i-ar fi fost mult prea mare.
Fără a fi câtuşi de puţin îngrijorată în privinţa pacientului ei, rămas în grija Mariei, doctoriţa părăsi foarte liniştită cabinetul medical. De cum o zări apropiindu-se, Ly se „năpusti” asupra ei:
- Şi fratele meu? Unde-i? Ce-i cu el?
- Nu mai trebuie să vă faceţi griji pentru el. N-are nimic. Se va face bine în curând. L-am consultat, cu uneltele noastre medicale, de care dispunem la bordul navei şi i-am făcut o injecţie în braţul stâng.
- Injecţie?! se miră Ly, strâmbându-se a neştiinţă. Ce-i aia?
- Hmmm... surâse doctoriţa îngăduitoare. Nu cred că ai vrea să ştii, dar dacă vreodată te vei îmbolnăvi, ceea ce nu ţi-aş dori, vei avea ocazia să afli ce-i cu injecţiile.
- Şi totuşi, Nick ce are? insistă Ly, renunţând la încercarea de a afla ce-i cu injecţiile.
- Am spus doar: Nimic grav, repetă doctoriţa. Nu va dura mult până când se va simţi chiar cu mult mai bine decât înainte. Va dormi vreo 5-6 ore, timp în care nu trebuie deranjat de nimeni. Trebuie lăsat în linişte. Blonda a rămas cu el, să-l supravegheze.
- Înseamnă că pot intra şi eu, să-l văd? presupuse Ly.
- Ai putea, dar nu ţi-aş recomanda; nu-i bine pentru el, replică doctoriţa.
- Dar... mai încercă Ly să spună ceva, însă Stela o întrerupse:
- Dacă n-ai nimic împotrivă, e suficient ca blonda să rămână să-l îngrijească. Aşa ar fi cel mai bine. Ce zici, de acord?
- Ah, pricep... se dumiri Ly. Sigur, poate rămâne Maria cu el; va fi al ei de acum încolo, ea va trebui să-i fie mai mult alături, nu eu. Va trebui să mă obişnuiesc cu gândul că fratele meu nu va mai fi mereu doar lângă mine; trebuie să accept ideea asta, că l-am pierdut.
- Nu, Ly, greşeşti, o contrazise Mihai. Nu trebuie să gândeşti astfel. Orice s-ar întâmpla, Nick este şi va rămâne mereu fratele tău. Iar tu nu trebuie să te gândeşti că l-ai fi pierdut pe el, ca frate, ci că ai câştigat-o pe Maria, să zicem, ca pe o soră.
- În cazul ăsta, trebuie să fiu mulţumită, surâse Ly.
- Desigur, o aprobă Mihai.
- Iar între timp, fiind vorba de vreo 5-6 ore, cred că noi ar trebui să plecăm de aici, împreună cu tine, să mai vedem câte ceva de pe planeta voastră, Proxima, ce ne interesează. Vom reveni după acest termen, să vedem ce face fratele tău, cum se mai simte, iar dacă-i va fi bine, să-i luăm şi pe ei doi cu noi, propuse Stela. Ce zici, Ly, de acord?
- Să mergem, n-avu Ly nimic de obiectat.
- Nici o grijă. Fratele tău e în afara oricărui pericol, îţi garan-tez. În plus, e pe mâini bune, o asigură Stela.
- Sunt convinsă, rosti Ly, fără a mai avea vreo fărâmă de în-doială.
Apoi domnişoara Kuny, însoţită de cei şase colegi ai Mariei, ieşi, siluetele lor dispând în curând în aerul cel alb şi dens al Proximei, lăsând-o pe frumoasa blondă să-l îngrijească pe Nick, care se îmbolnăvise pe neaşteptate. Maria se aşeză lângă el, privindu-l blând cu ochii ei cei mari şi verzi ca două boabe de smarald şi-i schimbă compresa de pe frunte, după cum îi indicase doctoriţa. Timp de două ore lungi, Maria nu făcu altceva decât să-i schimbe din cinci în cinci minute compresa de pe frunte, să-l privească, să-l şteargă de transpiraţie cu un prosop curat, să-l mângâie cu afecţiune pe obraji din când în când, să-i strângă mâna într-a ei, în timp ce el stătea acolo întins, nemişcat, palid. După cele două ore de îngrijire continuă, Nick dădu semne de revenire. Începu prin a-şi mişca timid mâinile, apoi, după ce clipi ceva mai des, deschise ochii. Privirea fiindu-i încă tulbure, o zări pe blonda lui nu prea clar, ca prin ceaţă, de parcă s-ar fi aflat afară, pe suprafaţa planetei, în aerul cel alb şi dens al Proximei şi i se păru că ar visa. Apoi imaginea îi deveni mai clară, iar de data aceasta fu sigur că Maria, micuţă şi blondă, îngerul lui păzitor, era într-adevăr acolo, lângă el.
- Tu eşti, Maria?
- Da, Nick, eu... Stai liniştit! răspunse ea.
- Ce s-a întâmplat cu mine? Unde mă aflu? întrebă Nick nedumerit, nerecunoscând încăperea.
- Eşti în interiorul „Pacifis”-ului, în cabinetul medical, îl lămuri blonda.
- Şi tu... în alb, remarcă el.
- E doar un halat de medic. Stela mi-a recomandat să-l port.
- Bine, până aici e clar. Dar eu... De ce sunt întins pe pat? păru el nedumerit în privinţa acestui amănunt şi se rezemă în coate, încercând să se ridice, dar nu reuşi, prăbuşindu-se la loc.
- Nu te ridica; stai liniştit! îl sfătui blonda.
- Bine, stau, mi-e clar că nu mă pot ridica, dar de ce?
- Trebuie să stai un timp aşa, întins, pentru că ţi-a fost foarte rău.
- Mie?! se miră el, apoi se dumiri: Ah, da... Acum parcă-mi amintesc ceva. Te aşteptam pe tine, dar nu mai soseai. În cele din urmă a apărut Lucian, apoi Ly, Mihai... Şi după aceea nu mai ştiu nimic, am uitat totul, îmi este foarte neclar; nu-mi amintesc...
- După aceea Mihai şi Luci te-au adus în navă şi te-au întins aici, iar Stela, doctoriţa noastră, te-a examinat cu atenţie şi ţi-a făcut o micuţă injecţie.
- Ce mi-a făcut? Injecţie?! Ce-i aia?! Şi unde sunt cu toţii?
- Au plecat cu sora ta, Ly, spre oraşul artificial, să vadă o parte a oraşului şi să afle câteva noutăţi. Spuneau că după vreo 5-6 ore vor veni să ne ia şi pe noi, dacă tu te vei simţi mai bine, îl lămuri Maria; ea aflase aceste ultime amănunte de la Robby, roboţii fiind cei ce primiseră îndatorirea de a o înştiinţa.
- Vrei să spui că acum, în acest moment, suntem în nava voastră doar noi doi, absolut singuri?
- Nu chiar singuri; ar mai fi doar roboţii... Ceilalţi au plecat.
- Ah, roboţii... Ce situaţie ciudată! Suntem în sfârşit singuri, împreună, însă eu trebuie să stau aici întins, nemişcat... Dar tu de ce n-ai plecat cu colegii tăi? De ce te-au lăsat aici? Sau de ce ai rămas?
- Trebuia să rămân, să am grijă de tine, să-ţi schimb compresa de pe frunte din cinci în cinci minute şi să verific cum te simţi, asta pentru că aveai febră foarte mare; m-ai speriat, nărodule...
- Îmi pare rău că te-am speriat... Febră?! Ce mai e şi aia? se miră el, rămânând ţeapăn, dar nu chiar aşa de palid ca până atunci; febra îi scăzuse considerabil.
- Ardeai ca focul... Cum te simţi acum?
- Mă simt mult mai bine, cred... spuse Nick, ridicându-se uşor.
Îşi dădu jos picioarele şi rămase aşa, şezând pe marginea patului. De alături, Maria îi atrase imediat atenţia:
- Nu te ridica, nărodule, nu ai voie!
- Pe cuvânt că mă simt mult mai bine acum. Şi nu te îngrijora degeaba, n-am să mă ridic mai mult de atât. Mă simt totuşi puţin slăbit şi parcă mi-ar fi foame. Cred că aş mânca puţin, dacă nu te superi. Aveţi ceva de mâncare în nava voastră?
- Bineînţeles că avem, altfel cum?! Avem destulă, cât să ne ajungă pe toată durata misiunii noastre. Să-ţi aduc ceva?
- Dacă nu te superi, da, te-aş ruga...
- Nu mă supăr deloc... Numai să stai liniştit acolo, în locul în care eşti acum.
- Nici o grijă, n-am să mă mişc de aici. Nu plec nicăieri.
- Ce ţi-ar place să-ţi aduc?
- Nu mă pricep. Adu-mi ce crezi; ştii mai bine decât mine.
- Cum vrei. De fapt, nici eu nu mă pricep, însă... Sper să-ţi placă, zise Maria şi plecă.
Nu după mult timp se întoarse cu o frumoasă tavă, încărcată cu tot felul de bunătăţi, chipurile, de pe Terra.
- Produsele voastre sunt toate naturale? întrebă Nick, privind spre tavă.
- Depinde. Sunt preparate din produse naturale. Unele nu mai sunt proaspete, ci conservate, concentrate, sau înlocuitori. Totuşi, sunt foarte bune, îl asigură ea.
- Nimic din ceea ce aveţi voi nu este artificial, obţinut de oameni în mod forţat, artificial?
- Nu. De ce am face ceva artificial, când natura este atât de bogată? Noi doar preparăm ceea ce ea ne oferă. Acum hai să mâncăm, îl îndemnă ea.
- Bine. Să mâncăm. Va fi interesant; cel puţin pentru mine...
Mâncară amândoi în linişte ceea ce adusese Maria: lapte preparat din lapte praf, pâine, roşii, cartofi prăjiţi şi alte câteva preparate, ba chiar şi câteva fructe proaspete, culese din sera de la bordul navei. Cei doi se ospătară pe săturatelea, apoi Maria se ridică pentru a duce tava cu ceea ce mai rămăsese din ospăţul lor. Reveni surâzătoare alături de Nick, care era aşezat în acelaşi loc, pe marginea patului din cabinetul medical de la bordul navei albastre.
- De restul se vor ocupa roboţii, zise ea, referindu-se la cei doi roboţi, Robby şi Felix, care, într-adevăr, de vreo două zile nu-i mai însoţeau pe vizitatorii tereştrii în locurile în care aceştia erau conduşi de Ly şi Nick, ci rămâneau la bordul navei albastre, ei putând înregistra în memorie datele care îi interesau, chiar dacă nu se aflau de faţă (Mihai avusese grijă să le aducă unele îmbunătăţiri).
Astfel se făcea că ei doi rămâneau în navă, ocupându-se de paza şi întreţinerea ei, făcând chiar şi curăţenie, dacă era necesar, sau alte treburi minore, mai mult sau mai puţin importante; după părerea comandantului, foarte importante. Cu asta se ocupau cei doi roboţi în ultimul timp.
- Acum cum te simţi? se interesă Maria.
- Mult mai bine, afirmă Nick. Mulţumesc, mâncarea voastră a fost foarte bună, gustoasă. Nu mă mai simt deloc slăbit.
- Nici nu mai ai febră. Deloc, constată Maria. Mă bucur că te simţi bine. Înseamnă că injecţia Stelei şi-a făcut deja efectul.
- Injecţia?! Asta ce mai înseamnă?
- O mică înţepătură cu un ac şi o seringă, cu ajutorul cărora se introduc în corp substanţe ce ajută la vindecare, explică ea.
- Înţepătură? Cu un ac? Cum?! Vrei să spui că Stela m-a înţepat? Când? Unde? se alertă Nick.
- În vena braţului stâng, se amuză Maria.
Însă Nick nu se amuza deloc. Îşi verifică îngrijorat braţul stâng şi descoperi micuţul semn rămas de pe urma injecţiei. Curios, pipăi uşor locul, dar imediat exclamă surprins:
- Auu... Mă doare! Ciudat... N-am remarcat asta până acum. Şi de ce mi-a făcut Stela această injecţie?
- Cum de ce? Normal, ca să te vindeci, să-ţi revii.
- Straniu mod de a vindeca mai aveţi şi voi, aprecie Nick. În plus, doare cu adevărat!
- Te plângi de o injecţioară banală? surâse blonda. O să-ţi treacă în scurt timp.
- Nu mă îndoiesc de asta, dar mă incomodează. Iar zona în care mi-a făcut injecţia s-a umflat, remarcă Nick o mică umflătură, care se înnegrise puţin între timp.
- Nu-i nimic grav, îl linişti Maria. Aşa se întâmplă de obicei, cu atât mai mult la tine, pentru prima oară. O să dispară în curând.
- Să uităm asta. Fiind lângă tine, nici n-am să simt durerea, spuse el, privind-o cu drag. Spune-mi, Maria, tu... Mă iubeşti?
- Da... şopti ea sfioasă.
- Sigur? se îndoi el de afirmaţia ei.
- Da, întări ea cu mai multă convingere.
- Atunci e bine. Sper că nu trebuie să-ţi amintesc cât de mult te iubesc eu pe tine; ar trebui să-ţi fie destul de clar.
- Desigur, nărodule, zâmbi ea.
- Şi vrei să fii soţia mea?
- Am de ales?
- Bineînţeles. Dacă vrei – da, dacă nu vrei – nu; e alegerea ta. Nu te obligă nimeni să mă accepţi aşa cum sunt, împotriva voinţei tale.
- Vreau! După tot ceea ce s-a întâmplat, nu te-aş mai putea refuza, nu vreau să te văd suferind din cauza mea.
- Şi acesta-i singurul motiv pentru care mă accepţi în viaţa ta? Sincer... N-aş vrea ca acesta să fie motivul.
- Poate că nu-i singurul, dar e unul dintre motivele pentru care te accept acum, atât de repede, după doar câteva zile de când ne-am cunoscut. În mod normal, te-aş fi rugat să amânăm puţin momentul.
- Dar eu m-am îndrăgostit de tine din prima clipă în care te-am văzut.
- Mi-am dat seama. Am observat cât de des mă priveai şi cu câtă insistenţă. Am simţit imediat că trebuie să fie ceva mai puternic decât o simplă admiraţie sau doar atracţie.
- Aşa-i. Iar eu... N-am mai fost îndrăgostit niciodată până acum; e pentru prima oară că mi s-a întâmplat. Şi am crezut că trebuie să-ţi spun imediat. Aşa am simţit. Poate am greşit; poate ar fi fost mai bine să fi aşteptat puţin, ca să nu par prea nerăbdător. Trebuia să găsesc momentul potrivit ca să-ţi vorbesc despre asta. Însă n-am putut aştepta mai mult de atât, oricât m-aş fi străduit. Nu puteam rezista, nu puteam suporta; crede-mă... Ştiu că m-am grăbit, că am fost nerăbdător, că te-am luat mult prea repede, prin surprindere, dar...
- Te înţeleg, îl întrerupse Maria.
- E bine că mă înţelegi, aprecie Nick. Şi ştii ce m-a atras la tine? N-a fost tulburătorul şi superbul tău păr blond, lung, nici minunaţii tăi ochi verzi, cu toate că ar fi putut fi acestea, mai ales că aici nu există fiinţe cu păr blond, ori cu ochi verzi sau albaştri, ci numai bruneţi sau şateni, cu ochii negri sau căprui. Deci tu erai prima fiinţă blondă cu ochii verzi pe care am văzut-o vreodată, dar nu acesta a fost motivul pentru care m-am îndrăgostit rapid de tine. Erai tu însăţi cea care mă atrăgea; nu ştiu cum să-ţi explic, dar puteai arăta oricum altfel şi tot aş fi simţit acelaşi lucru pentru tine, sau cel puţin aşa cred. Nu ştiu dacă înţelegi ce vreau să-ţi spun. N-aş vrea să interpretezi greşit vorbele mele.
- Încerc să te înţeleg, spuse ea.
- Încă ceva, Maria. Ascultă-mă cu atenţie, te rog! Acum, că ai acceptat în cele din urmă să rămâi cu mine, să nu ţi se pară cumva că nu ţi-aş acorda aceeaşi atenţie ca şi până acum, din cauză că ai intrat în viaţa mea. Poate că nu voi mai fi chiar atât de tandru mereu, sau nici măcar nu ştiu cum voi reacţiona, dar dragostea mea pentru tine nu va înceta nici o clipă. Poate că nu-ţi voi spune mereu cât de mult te iubesc, pentru că de obicei nu-mi place să repet la nesfârşit ceea ce simt; faptele vorbesc de la sine mai mult decât orice cuvinte, dar să nu te simţi niciodată neglijată, să nu crezi că m-aş fi plictisit de tine sau că nu te-aş iubi, pentru că nu poate fi vorba despre aşa ceva. Nu voi înceta niciodată să te iubesc, chiar dacă poate nu ţi-o voi spune. Să nu uiţi asta niciodată! Sper că voi fi un bun soţ pentru tine, aşa cum sigur meriţi, sau în orice caz, mă voi strădui să fiu, să mă ridic la nivelul aşteptărilor tale. Şi chiar cu risacul de a repeta mai curând decât aş fi crezut eu că ar fi posibil, îţi spun din nou că te iubesc. Te iubesc, Maria! Atât de mult, încât nu se poate exprima în cuvinte ceea ce simt pentru tine. Te iubesc! Să ţii minte asta întotdeauna, pentru că poate n-am să-ţi spun atât de des cât te-ai aştepta tu acest lucru; ăsta e felul meu de a fi.
- Şi eu te iubesc, Nick. Şi n-am să uit nimic din toate acestea, îl asigură Maria.
- Ţi-am spus ca să ştii la ce să te aştepţi din partea mea, să nu fi surprinsă de comportamentul meu, justifică el.
- Desigur. Mi se pare corect.
- Deci vei rămâne cu mine în noaptea asta?
- N-aş îndrăzni să nu rămân cu tine, n-aş putea să te mai las singur. Bineînţeles, nu doar din acel motiv la care te gândeşti tu acum. Voi rămâne cu tine, în noaptea asta şi-n următoarele; mereu...
- Aşa-i mai bine, surâse Nick. Când spuneai că se întorc ceilalţi?
- Peste vreo 5-6 ore de când au plecat.
- N-au trecut decât vreo 2 ore şi jumătate. A rămas destul de mult până se vor întoarce, constată Nick.
- Asta aşa este, îl aprobă blonda.
- Stela, medicul vostru...
- Ce-i cu ea?
- E tare isteaţă. Sunt sigur că de moment ce e doctorul vostru, ştia bine că-mi voi reveni mult mai curând de acel termen, dar intenţionat a spus că se vor întoarce peste vreo 5-6 ore, ca să ne lase pe noi un timp singuri, împreună.
- Chiar crezi asta?
- Da, întări Nick. Mai ales că-i putea lăsa pe cei doi roboţi să mă îngrijească, nu pe tine, însă mă bucur că n-a procedat astfel. Îi sunt recunoscător.
- Şi eu, şopti Maria.
- Dacă nu te superi, aş mai dormi puţin până vor veni ei, ca să mă simt mai bine când se vor întoarce, să fiu în formă. Ce părere ai?
- Bineînţeles. Odihneşte-te! Mai e destul până vor veni, aşa că ai timp destul.
Nick se întinse din nou, însă înainte de a adormi, o întrebă:
- Şi tu... Ce-o să faci între timp?
- Nimic. O să stau lângă tine, să te îngrijesc până se vor întoarce.
- Nu mai am nevoie de îngrijiri. Mă simt excelent acum. Se pare că injecţia doctoriţei voastre, deşi cam dureroasă, a fost eficientă. În plus, prezenţa ta mi-a fost de mare folos. Aşa că mai bine vino şi întinde-te lângă mine, să dormim împreună până se vor întoarce toţi. Aş fi foarte fericit şi-ţi promit că nu se va întâmpla nimic între noi; sper că ai încredere în mine, în cuvântul meu.
- Dacă asta este ceea ce-ţi doreşti, n-am nimic împotrivă. Bi-neînţeles că am încredere în tine, zise ea şi se întinse pe saltea, alături de Nick, cu faţa spre el, aşezându-şi uşor capul pe braţul lui.
Cu celălalt braţ liber, el o înconjură peste mijloc şi o sărută. Simţi însă cum Maria începea parcă să tremure.
- Ai spus că ai încredere în mine, îi aminti el cu o urmă de reproş în glas.
- Am... şopti ea temătoare.
- Şi atunci de ce tremuri aşa? De frig sau de frică?
- Eu?! Nu tremur deloc. Ţi se pare ţie...
- Nu mă contrazice! Ştiu foarte bine ce simt. Iar acum simt cum tremuri lânga mine.
- Bine. Recunosc. E adevărat. Dar... Nu ştiu de ce.
- Nu cumva ţi-e frică de mine?
- Nu. N-aş avea motive. De ce mi-ar fi?
- Asta mă întrebam şi eu. Ăsta-i oare motivul pentru care n-ai vrut să rămâi cu mine noaptea trecută? Pentru că ţi-era teamă? De mine?
- Nu cred...
- Asta-i bună! Nu mi-aş fi închipuit că s-ar putea să-ţi fie teamă de mine. Nu ţi-aş face nimic rău, niciodată. Nu te-aş face să suferi.
- Ştiu.
- Atunci, dacă ştii şi nu ţi-e teamă de mine, pentru că n-ar trebui să-ţi fie, încetează cu tremurul ăsta! Mai bine ia-mă şi tu în braţe.
Maria nu spuse nimic. În schimb, sfioasă, îl înconjură timid cu braţele-i delicate şi încercă să-şi stăpânească tremurul, să stea liniştită. Nick o privi îngăduitor şi-i spuse zâmbind:
- Ce copilă eşti... Să nu pleci de lângă mine, te rog!
- N-am să plec. Şi chiar dacă aş vrea, n-aş putea.
- De ce?
- Simplu: Pentru că tu mă ţii în braţe. Dacă aş încerca să mă strecor de lângă tine, ai simţi imediat şi te-aş deranja, iar eu n-aş dori să se întâmple astfel.
- Aşa-i... Nu m-am gândit la asta, dar ai dreptate, constată Nick cu zâmbetul pe buze, după care adormi, bucuria luminându-i chipul, strângând-o pe Maria cât mai aproape de el.
Blonda, în braţele lui, mai rămase un timp trează, privindu-l cu atenţie, examinând chipul lui plăcut cu ochii ei cei verzi, admirându-i cu dragoste trăsăturile, iar apoi, într-un târziu, adormi lângă el, fără a-şi da seama...