poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ LaraicaElbaSavașiDrina
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-10-01 | |
*21. Cum se poate distra pe planeta Proxima?
Ajunseră, în sfârşit, la acel loc de distracţie de pe planeta Proxima. Pentru cei de pe Terra totul era foarte ciudat, iar denumirea de „loc de distracţie” pentru ceea ce se afla acolo, deşi se găseau aproape de toate, li se părea impropie, pentru că şi aici domnea liniştea deplină, tăcerea adâncă. Chiar şi copiii care se jucau pe acolo, dacă se putea spune că se jucau, găsindu-şi care mai de care câte o ocupaţie, păstrau liniştea aceea de nepătruns care domnea pe întreaga planetă, lipsind cu desăvârşire larma voioasă pe care o fac copiii de pe Pământ cu gingaşele lor glasuri în momentele în care se joacă. Aici era frumos, ca de altfel peste tot pe planeta Proxima, dar exista aceeaşi linişte apăsătoare, netulburată nici măcar de cel mai mic zgomot. Vizitatorii de pe Terra văzură bazine pline cu apă limpede ca roua ori cristalul, în care se „bălăceau” silenţios copii sau locuitori ai planetei, de diferite vârste, văzură chiar şi ceea ce pentru ei puteau fi considerate legănuşe, tobogane, tiribombe mai mici sau mai mari, care se învârteau, se roteau, se răsuceau, se rostogoleau care mai de care în fel şi chip, unele mai încet, altele mai repede, dar absolut nici una nu scotea nici un fel de sunete. Însă cu toată monotonia existentă peste tot, copiii şi persoanele care se aflau acolo erau fericiţi sau păreau a fi fericiţi în felul lor, greu de înţeles pentru oaspeţii veniţi de pe Terra; totuşi, pe feţele tuturor celor aflaţi acolo se putea citi în mod cert mulţumirea sau bucuria care le lumina chipurile. Nimeni nu era trist sau posomorât, ci toţi erau bucuroşi, deşi această bucurie părea de neînţeles pentru cei de pe Pământ, cum de altfel aproape tot ce se petrecea pe această misterioasă planetă era foarte dificil de înţeles pentru cei şapte tineri de pe Terra. Totuşi se străduiau şi ei să păstreze acea linişte profundă, pentru a nu deranja pe nimeni, încercau să se comporte ca orice locuitor al planetei Proxima, aşa cum se considera aici normal ca oricine să se comporte. Cei şapte văzură numeroşi localnici întinşi pe pături, pe nisipul artificial care era presărat de jur împrejurul piscinelor cu apă; probabil că aceştia făceau plajă sau ceva asemănător, expunându-şi trupurile razelor stelei Alfa, care pătrundeau prin uriaşa cupolă transparentă a lumii artificiale. Cei şapte tineri treceau nestingheriţi printre localnici, deşi nu fără a se face remarcaţi, nu treceau neobservaţi, locuitorii Proximei privindu-i cu blândeţe, plini de curiozitate, în linişte, iar cei şapte vizitatori nu auzeau în urma lor tot felul de vorbe, de comentarii pe seama lor, de bârfe sau altceva de acest gen, localnicii urmărindu-i numai cu privirile, într-o linişte perfectă. Ly şi Nick (care era tot lângă Maria) îi conduceau şi le explicau şoptit tot ceea ce ei doreau să ştie despre acele locuri, fără a deranja pe nimeni. Ici şi colo se zăreau câteva clădiri frumoase, cu diferite forme geometrice neobişnuite, despre care Ly le spuse că ar fi un fel de restaurante, cofetării sau patiserii, cum ar veni tradus în limba celor şapte, localuri în care locuitorii Proximei puteau servi orice doreau. Se îndreptară spre una dintre acele clădiri, unde se părea că Nistor îşi va vedea în sfârşit visul cu ochii, adică va avea posibilitatea să servească mult râvnita lui prăjitură autohtonă. Ajunseră la acea clădire şi intrară rând pe rând, fără a face zgomot. Spre surprinderea lor, aici auziră pentru prima oară de când sosiseră pe planeta Proxima un fel de muzică, o melodie lentă, care abia se auzea încet, în surdină, o melodie suavă, plăcută auzului. Cu siguranţă că nu aparţinea nici unuia dintre genurile muzicale întâlnite pe Pământ, dar parcă aducea puţin cu fiecare dintre ele. Dacă s-ar fi cântat aici aşa cum se obişnuia pe Terra, ar fi fost o adevărată catastrofă pentru sensibilii locuitori ai Proximei, sunetele acelea intense ar fi făcut ravagii printre ei. Însă muzica aceasta era de o sonoritate deosebită, înceată şi suavă, respectând liniştea planetei; totuşi, se auzea... - N-aş fi crezut să existe muzică pe planeta voastră, remarcă şoptit Lucian, constatând plăcut surprins prezenţa muzicii. - De ce nu? Atâta timp cât nu este zgomotoasă, ci dimpotrivă, foarte plăcută auzului, nu deranjează pe nimeni, explică scurt Ly. Cei şapte priviră atunci interiorul localului în care se aflau, constatând că era foarte spaţios, modern, plăcut. Ordinea şi curăţenia exemplară nu lipseau, totul în jur sclipind parcă; de altfel, cei şapte tineri nu zăriseră până în acel moment nici măcar cel mai mic firicel de praf, nici chiar pe solul planetei, în afara lumii artificiale, ca să nu mai amintim de interiorul ei, unde totul părea lustruit cu grijă, pe fiecare milimetru. Încăperea în care se aflau semăna într-un fel, cât de puţin, cu interioarele restaurantelor terestre. Existau acolo foarte multe mese şi scaune, frumos aranjate şi nu erau toate ocupate. Încăperea avea o formă destul de neobişnuită pentru cei şapte vizitatori, era mare, pentru a putea adăposti în interiorul ei cât mai mulţi consumatori; totuşi, acolo nu era deloc aglomerat. Cei de pe Terra, conduşi mai mult de Ly, decât de Nick (care nu se despărţea sub nici un chip de Maria), se aşezară la o masă mai retrasă, la care aveau loc toţi. Se aşezaseră într-un loc discret, deşi aici nu trebuiau să se ferească de priviri iscoditoare, răutăcioase sau invidioase, nu trebuiau să se ascundă pentru a nu auzi comentarii indiscrete sau batjocoritoare la adresa lor, inofensivii localnici neavând în caracter astfel de manifestări. Aşezaţi fiind la masă, Ly îi învăţă cum ar putea să obţină ceea ce doresc să servească, utilizând aparatura existentă. Domnişoara Kuny apăsă pe un buton, iar în dreptul fiecăruia apăru o listă virtuală cu produsele care se puteau găsi în acest restaurant, ca o imagine holografică bine conturată. Listele erau lungi şi scrise în limba celor şapte, deci pe înţelesul lor. Ei trebuiau doar să decidă ce ar dori să servească şi să-i comunice gazdei lor, Ly Kuny, care să preia întreaga comandă. Bineînţeles că Nistor căută mult timp prin lista cu dulciuri, până să decidă ce să-şi aleagă de acolo. După ce şi el hotărî ce fel de dulciuri ar dori să primească, fiecare fu servit de către un fel de robot, care adusese tot ceea ce se comandase la masa lor, pe un – ceea ce s-ar numi „cărucior etajat” – în limbajul celor şapte. Robotul nu încurcă deloc comenzile, aşezând în dreptul fiecăruia ceea ce-şi alesese. Apoi mâncară liniştiţi, în compania acelei muzici foarte plăcute auzului. La un moment dat, începuse o melodie care dădea impresia că locul s-ar afla undeva, în mijlocul naturii, unde nu se aud decât sunetele tandre ale vântului care adie printre ramuri, cântecul lin şi duios al păsărelelor, susurul suav al izvoarelor. Părea a fi un cântec al naturii, al naturii care lipsea de pe Proxima. După ce terminară de mâncat, Nick îi întrebă: - Deci, v-a plăcut? - Sincer să fiu, da. Totul a avut un gust deosebit, îşi dădu părerea Lucian. - Dar tu, Nistor, cum ţi s-au părut dulciurile noastre? întrebă tot Nick. - Excelente. Dacă reţin locul, cred că o să trec pe aici şi-n alte seri, poate chiar mai des, să servesc ceva dulce, spuse lunganul entuziasmat. - Ai grijă! Excesul nu face bine. Deci, nu exagera, îl povăţui Nick. - Voi ţine cont de sfatul tău, îl aprobă, pe jumătate, Nistor. - Aşa să faci. Dacă mai doriţi ceva, spuneţi, vă rog, îi invită Nick, amabil. - Da... Păi... Eu aş mai dori să beau ceva, în afară de foarte curata şi purificata voastră apă. Ce altceva mai aveţi pe aici? întrebă Lucian. - Depinde ce anume doreşti, zise Nick. - Mi-ar place ceva, aşa... natural, îşi exprimă „şeful” dorinţa. - Natural, Lucian?! Glumeşti, cred... Mă uimeşti! Sau poate ai uitat că pe planeta asta nu există aproape nimic natural, îi aminti Nick. - Chiar nimic? Cum?! Nu este nimic natural? Şi atunci vrei cumva să spui că totul ar fi fost... - Artificial. Da, Lucian, artificial, îl completă Nick. Produse şi obţinute de locuitorii planetei noastre prin metode foarte bine puse la punct. - Nu s-ar fi spus că totul era artificial. Adică... Nu s-a simţiti nimic. Totul părea pregătit proaspăt, din produse naturale, bine preparate. N-am sesizat nici o diferenţă. Au fost foarte gustoase, aprecie Lucian. - Da. Asta pentru că toate produsele din care au fost preparate aceste bucate au devenit aproape naturale, sau cam aşa... explică Nick. - Mă tem că nu prea înţeleg, se arătă Lucian nedumerit, rezervat. - Bineînţeles că nu înţelegi, zâmbi Nick. Într-o zi vă vom explica mai amănunţit cum stă treaba. Acum însă, spuneţi dacă mai doriţi ceva. Tu, Lucian, parcă doreai să bei ceva, cu excepţia apei. Cred că avem ceva, cum ar fi sucurile sau siropurile voastre naturale, sau cum altfel le spuneţi voi, băuturi răcoritoare parcă; în plus, avem ceva cum ar fi ceaiurile, sau chiar ceva asemănător cu cafeaua, cacaoa, laptele, ori altceva... - Nu, mulţumesc. M-am răzgândit. Nu mai vreau nimic, renunţă Lucian. - De ce? Oare doar pentru că totuşi nu sunt naturale? presupuse Nick. - Nu. Nu doar din cauza asta, însă m-am răzgândit, deşi sunt sigur că sunt foarte bune, găsi Lucian o scuză. - Bine. Fie cum vrei. Tu pierzi. Altcineva mai doreşte ceva? se interesă acelaşi Nick. - Da, eu. Aş dori să beau ceva, o tărie... Un pahar nu prea mare, nu cu foarte multă băutură, numai puţină, să mă mai dumiresc niţeluş şi să înţeleg ce se întâmplă pe aici, pe la voi, zise Alex. - Ce fel de băutură? păru Nick derutat de cerere. - Ceva tare. Alcool, desigur, îl lămuri Alex. - „Alcool”... Mă tem că nu cunosc termenul. Ce înseamnă asta? - Nu cunoşti termenul? se miră Alex. Vrei să spui că pe planeta voastră nu se consumă deloc alcool? - Nu, nu vreau să spun nimic altceva decât că nu cunosc termenul şi semnificaţia lui, repetă Nick. Deci, nu ştiu dacă pe planeta noastră se consumă sau nu alcool, pentru că nu ştiu ce înseamnă, de fapt asta. Dacă mi-aţi explica mai bine ce anume înseamnă, poate că v-aş putea da un răspuns mai clar. - Nu, mai bine s-o lăsăm baltă! Uită de asta, propuse Alex. De fapt, nu e nimic chiar atât de bun, încât să merite atâta atenţie sau osteneală. - Dar dacă tu vrei, poate că vom rezolva într-un fel, insistă Nick. - Nu, nu vreau atât de mult, încât să nu mă pot abţine. De fapt, nu sunt un mare consumator de alcool; voiam numai să aflu ce gust ar avea alcoolul vostru artificial, dar dacă spui că nu există deloc aşa ceva, hai să uităm discuţia asta. - N-am spus că n-ar exista deloc, pentru că nu ştiu dacă există sau nu, însă fie cum vrei tu. Deci, renunţi şi tu. Mai doreşte careva ceva? - Nu, Nick, îţi mulţumim. Eu nu mai vreau nimic şi sunt sigură că nici ceilalţi nu mai doresc altceva, îl refuză chiar blonda de lângă el, adăugând o apreciere: Iar după părerea mea, totul a fost foarte bun, delicios, chiar dacă a fost artificial. - În cazul ăsta, cred că putem pleca în altă parte, propuse Nick. - Desigur, îl aprobă Lucian. Asta-i o idee bună. Cu toţii se ridicară de pe confortabilele scaune, pregătindu-se de plecare, Nick luând-o pe Maria de mână. - Ia staţi puţin! îi opri Nistor, amintindu-şi ceva. - De ce? Ce s-a întâmplat? întrebă Mihai, foarte mirat. - Nimic deosebit, răspunse lunganul îngândurat. Dar... - Ai uitat ceva, Nis? i se adresă Lucian, privindu-l cu severitate. - Nu eu, şefu’; eu n-am uitat nimic. Dar tocmai mi-am amintit că nici Ly, nici Nick n-au dat banii pentru consumaţia noastră, dezvălui lunganul motivul pentru care-i oprise din drum. Deci, ei au uitat ceva, pentru că n-au plătit. - Ce n-am dat?! „Banii”?! Ce „banii”? se miră Nick. - Cum adică, „ce bani”? Banii, se miră, la rândul lui, Nistor. - Nu înţeleg... Ce sunt ăia, „banii”? Nu ştiu ce înseamnă, nu cunosc termenul. Ce înţelegeţi voi prin „banii” şi la ce vă folosesc? se interesă Nick. - Dar mă uimeşti! îi răspunse acelaşi Nistor. Banii sunt folosiţi pentru a plăti obligaţiile şi datoriile. Dacă voi nu folosiţi bani, atunci cum sau cu ce veţi plăti acum consumaţia noastră? - Să plătim?! se miră din nou Nick. Şi asta ce mai înseamnă? - Ce vrei să spui? Cum să nu ştii ce înseamnă să plăteşti? zise Nistor, din ce în ce mai nedumerit. - Păi... Serios că nu ştiu! Altfel, aş fi „plătit” consumaţia, cu „banii”, cum spuneţi voi, îl asigură Nick. - Să plăteşti înseamnă să dai ceva în schimb, să achiţi consumaţia. Iar noi am primit multe bunătăţi, dar nimeni n-a dat nimic în schimb, ceea ce înseamnă că n-am plătit, explică Nistor. - Aha, înţeleg... Dar de ce să dăm ceva în schimb? murmură Nick, tare curios. - Pentru că aşa se procedează de obicei, aşa e corect. Nu poţi primi ceva, fără a da altceva în schimb, altfel rămâi dator, explică din nou Nistor. - Ah, deci, voi daţi în schimbul a ceea ce primiţi „banii”, păru a pricepe Nick. - Da, noi dăm bani, căci ei sunt făcuţi pentru aşa ceva, spuse Nistor. - Aha; deci „bani”. Şi de fapt, ce sunt aceşti „bani”? se interesă Nick. - Nişte hârtii dreptunghiulare mai mici sau mai mari, denumite bancnote, sau nişte monede rotunde confecţionate din diverse aliaje metalice, având fiecare o anumită valoare; de obicei hârtiile şi monedele de dimensiuni mai mici au o valoare mai mică, iar cele mai mari au o valoare mai mare. Şi tot de obicei, în general, bancnotele au o valoare mai mare decât monedele. Iar când cineva ia ceva de o anumită valoare, trebuie să dea atâţia bani cât sunt necesari pentru a achita acea valoare. Asta înseamnă a plăti. Iar cel care cere şi primeşte obiectul dorit se numeşte client, consumator sau cumpărător şi se spune că el cumpără cu ajutorul banilor ceea ce-şi doreşte, în timp ce cel care dă obiectul solicitat de cumpărător, primind de la acesta suma de bani aferentă, se numeşte vânzător şi se spune că el vinde ceea ce-i interesează pe oamenii care cumpără, produsele fiind cunoscute sub denumirea de „marfă”. Pe Terra, aproape totul se bazează pe sistemul de vânzare-cumpărare prin intermediul banilor. Este ceea ce s-ar denumi „comerţ”, explică lunganul cât mai scurt. - Mda... răspunse Nick gânditor. Interesant! Dar şi foarte amuzant. - Amuzant?! Găseşti asta amuzant? se miră sincer Alex. - Păi... aşa este. E chiar foarte nostim, aprecie Nick. - Şi voi chiar nu plătiţi? Nimic? întrebă Alex. - Bineînţeles că nu! De ce ne-am complica atât? zâmbi Nick nedumerit, propunând: Să ieşim, să continuăm discuţia asta afară. Mi se pare interesant. Părăsiră ospitalierul restaurant şi se aşezară pe o bancă, în faţa căreia se întindea, după cum le spuseseră cei doi fraţi, un fel de imens complex sportiv, unde copii sau localnici maturi practicau diverse sporturi cu sau fără minge, sporturi mai mult sau mai puţin cunoscute celor de pe Terra, sau poate chiar necunoscute. Aici, pe această bancă, se hotărâră să reia discuţia despre bani, subiect care părea să-l intereseze în mod deosebit pe tânărul Kuny. - Şi de unde luaţi aceşti bani? întrebă Nick, destul de curios. - Fiecare om care munceşte primeşte lunar, într-o anumită zi a fiecărei luni, o anumită sumă de bani sub formă de salariu, cu o valoare mai mare sau mai mică, depinzând de anumite criterii, cum ar fi funcţia, vechimea în muncă, vârsta sau chiar munca pe care fiecare persoană o prestează. Iar pentru copii, unul dintre părinţi primeşte lunar o anumită sumă de bani pentru fiecare copil în parte, sumă denumită alocaţie de sprijin pentru creşterea copiilor, sumă pe care la o anumită vârstă şi-o pot lua chiar copiii, iar această sumă, nu foarte mare, este alocată până ce copiii devin majori sau nu mai urmează cursurile la o formă de învăţământ preuniversitar, explică de data aceasta Alex. - Deci, să înţeleg că nu toţi oamenii primesc lunar aceeaşi sumă de bani, deduse Nick. - Nu, deloc. Sumele diferă, iar uneori chiar foarte mult. Unii au prea mulţi bani, sunt foarte bogaţi şi de aceea îşi cumpără foarte multe lucruri, chiar dacă uneori nici măcar nu au nevoie de ele, în timp ce alţii au puţini bani, sunt tare săraci, suferă de lipsuri provocate din cauza banilor, de abia reuşind să-şi cumpere sau să-şi asigure strictul necesar traiului zilnic, adică mâncarea şi ce ar mai avea nevoie, zise Alex. Însă, de obicei, cei mai mulţi se află undeva la mijloc, adică n-au nici prea mult, nici prea puţin şi o duc destul de bine, acceptabil, la limita bunului simţ. - Dar asta nu mi se pare a fi foarte corect, constată Nick, uşor indignat de cele auzite. - Poate, însă aşa se întâmplă. Aşa este pe Terra. Acolo nu se poate achiziţiona nimic fără a da bani în schimb, spuse Lia. Iar cei care nu au bani mulţi sau alte posibilităţi materiale, într-adevăr se descurcă foarte greu. - Ştiţi... reluă Nick. Cred că voi, oamenii, ar trebui să învăţaţi câte ceva de la natură, care este atât de darnică acolo, pe Pământ. Ea vă oferă foarte multe daruri minunate, fără a vă cere nimic în schimb, iar oricum, din câte am înţeles, chiar nu-i daţi nimic în schimb, ba nici măcar nu o protejaţi aşa cum ar merita, deşi luaţi totul de la ea, vă folosiţi de tot ceea ce vă oferă. - Ai dreptate. Ar trebui să învăţăm de la ea; şi de la voi, aprobă Stela îngândurată, întrebând curioasă: Totuşi, voi chiar nu daţi nimic în schimb? - Nu, răspunse Nick foarte firesc. De ce am proceda astfel? E lipsit de orice sens, iar mie mi se pare chiar ridicol şi total nefolositor. Aici, pe Proxima, ştim că fiecare locuitor matur munceşte, iar munca lui este foarte importantă şi folositoare pentru planeta noastră şi pentru noi înşine, indiferent ce anume ar face sau ce este. Nu contează că ar fi un mare conducător sau doar un simplu cetăţean de rând. Toţi sunt egali, au drepturi egale şi posibilităţi egale. Nici unul nu este mai important ca altul, mai presus. Nu există mai săraci sau mai bogaţi... Deci, fiecare locuitor are dreptul să-şi ia acasă orice doreşte, dacă el crede că-i este necesar, fără a fi obligat să dea altceva în schimb. Şi cred că aşa-i mai corect. - Poate este corect. Dar nu ia nimeni prea mult, chiar dacă nu-i trebuie? întrebă Mihai. - Nu. Fiecare îşi ia doar strictul necesar, explică acelaşi Nick. Şi de ce ar lua mai mult decât le-ar trebui? Ar fi un nonsens. În plus, noi nu ne permitem să facem risipă. Lăcomia nu este una dintre caracteristicile noastre. De aceea, nu veţi vedea niciodată pe nimeni de pe această planetă să-şi însuşească mai mult decât îi trebuie, deşi, practic, oricine ar avea dreptul să ia totul, dacă ar dori, dar n-ar avea rost, iar după părerea mea, aşa este normal şi corect; tot aşa consideră şi ceilalţi locuitori ai planetei, poate că tocmai de aceea nici nu procedează altfel. Dar voi, acolo, pe Terra, probabil că sunteţi prea mulţi şi n-aveţi ce face, nu vă găsiţi suficiente ocupaţii, deşi ar fi destule... Poate de aceea aţi introdus acest ciudat sistem de vânzare-cumpărare a orice există, prin intermediul banilor; v-aţi dat singuri de lucru... În ceea ce mă priveşte, deşi nu vreau şi nici nu pot să vă judec, chiar dacă greşesc sau nu, cred, după părerea mea, că este incorect ceea ce faceţi. Incorect faţă de voi înşivă. Greşiţi! - Poate că ai dreptate, Nick. Dar, din nefericire, asta nu poate schimba nimic din sistemul care funcţionează pe Terra, din mentalitatea oamenilor şi modul lor de a vedea sau judeca lucrurile. Din punctul lor de vedere, aşa este foarte corect, spuse Maria. - Aşa-i; şi sunt foarte confuz din această cauză. Asta schimbă mult imaginea perfectă a Terrei, pe care mi-o formasem. - Nu-i vina Terrei, ci doar a oamenilor ce locuiesc acolo, îl contrazise Maria. - Ştiu... Însă eu aveam deja formată o impresie clară şi în privinţa oamenilor de pe Terra. Acum nu mai sunt deloc atât de sigur, de nimic. Totul a devenit brusc atât de confuz, de schimbat... Am aflat multe lucruri nu tocmai bune, spuse chiar de voi, cei ce aţi venit de acolo, de pe Terra, iar voi ştiţi mult mai bine decât mine ce este acolo. - Nick, nici un computer, oricât ar fi el de perfect şi nici unul dintre noi, oricât de documentaţi am fi, nu-ţi poate furniza toate datele referitoare la Terra sau la oameni, deci nu te grăbi să-ţi formezi încă o părere bine definită, până nu vei vedea totul cu proprii tăi ochi, pentru că rişti să greşeşti, spuse Mihai. - Ai dreptate... îl aprobă tânărul Kuny, îngândurat. - Ascultă, Nick... interveni Alex, întrerupându-l din gândurile sale, oricum confuze: Referitor la planeta voastră, aici totul fiind liber... Nu se produce niciodată înghesuială, ori nu se întâmplă ca locuitorii planetei să se certe pe anumite produse, sau chiar să se bată? - Nu, niciodată! exclamă Nick, neplăcut surprins de o asemenea presupunere. Auzi, să se certe, ori să se bată?! Ce idee stupidă! - Dar pe Pământ asta se întâmplă destul de des. Dacă totul ar fi liber, fără bani, ca aici, ar fi o harababură totală. Oamenii s-ar bătea între ei ca nişte nebuni. Ba chiar şi aşa, cu sistemul ăsta de vânzare-cumpărare prin intermediul banilor şi tot se întâmplă frecvent chestii din astea. Mereu se produc aglomeraţii, care se soldează adesea cu certuri sau bătăi; şi încă bătăi serioase, nu glumă! Acolo e bine ca oricine să ştie să se lupte sau să se bată, pentru că nu se ştie niciodată când va fi nevoit să procedeze astfel, chiar dacă, de fapt, nu va dori, spuse Alex (el ştiind deja, din proprie experienţă, acest lucru). - Nu-mi vine să cred una ca asta! zise Nick. - Ba ai face bine să crezi, îl sfătui Nistor, adăugând: Asta în cazul în care, după toate cele aflate, încă mai vrei să ne urmezi pe Terra. Nu ştiu dacă vei reuşi să te adaptezi acolo; nu-i un mediu tocmai potrivit unuia ca tine, obişnuit cu traiul de aici. Aici totul e minunat, corect, frumos, aproape utopic; adică, e ca-ntr-un vis, care aproape că pare ireal, pe când acolo, când vei ajunge, va fi pentru tine ca şi cum te-ai fi trezit din acest vis frumos şi ai fi nimerit brusc într-un coşmar îngrozitor, din care nu vei avea scăpare. - Ce urmăreşti? Vrei să mă înspăimânţi? Să mă determini să renunţ la a merge cu voi? îl întrebă Nick, privindu-l nedumerit. Află că nu-i necesar! Oricum ar fi, orice ar fi, m-am hotărât: Am să plec cu voi pe Terra, indiferent ce s-ar întâmpla! Nimic nu mă mai poate determina să-mi modific această decizie, odată luată. Asta este situaţia. Mă voi descurca totuşi cumva... Însă nu mă voi opri din drum. N-am să dau înapoi. Şi nici nu regret această decizie! - E bine că ştii ce vrei, dar e bine să ştii şi ce te aşteaptă, aprecie lunganul. - Dacă atât de controversata voastră discuţie a luat sfârşit, atunci vă sugerez să plecăm în altă parte, le propuse Ly. - Desigur, Ly, putem pleca, o aprobă Nick, ridicându-se de pe bancă, fără să uite de Maria. Iar după ce şi Ly se ridică, la fel procedară toţi ceilalţi, pornind mai departe în cercetarea locului de agrement. Vizitară şi acel complex sportiv care se afla în faţa lor, discutând despre sporturile ce se practicau acolo, cât şi despre sporturile de pe Terra, văzură apoi câteva parcuri foarte frumoase, dar, desigur, cu plante artificiale, adică iarbă, pomi, flori, care nu se ofileau niciodată şi care nu se mişcau niciodată în bătaia vântului, foşnind frunzele, pentru că pe acolo nu existau vânturi. Iar aşa, nemişcate, păreau a fi mai degrabă un decor desprins dintr-un tablou cu natură statică. Văzură aproape tot ce se putea vedea în acel loc de agrement de „vară” şi fiind toţi de acord, se îndreptară spre cel de „iarnă”, aflat în apropiere, unde ajunseră în curând. Aici era multă zăpadă, care, desigur, era artificială, dar avea aceleaşi proprietăţi cu zăpada naturală, adică era albă şi rece, iar când era atinsă de ceva cald, se topea. Deoarece aici, la baza de agrement de iarnă era cam frig, aşa cum era normal să fie iarna, intrară toţi într-un fel de magazin, situat într-o frumoasă clădire de acolo, de unde-şi procurară haine adecvate sezonului rece şi se îmbrăcară cu ele, fără a le plăti, căci nu trebuiau plătite. Astfel echipaţi, ieşiră afară şi se simţeau într-adevăr cu mult mai bine, deşi nu era exagerat de frig; totuşi, cu siguranţă era sub 0ºC, pentru a nu se topi zăpada. Aici văzură cum se distrau locuitorii Proximei într-un decor rece, de iarnă. Erau copii care alergau bucuroşi prin zăpadă şi aruncau, fără a face deloc gălăgie, cu bulgări unul în celălalt, erau dealuri înzăpezite, pe care se puteau da cu săniile (sau un fel de – ceea ce s-ar denumi – sănii), iar în mijloc trona un munte, nu prea înalt, cu mai multe piscuri înzăpezite. Printre brazii verzi cu ramurile încărcate de zăpadă artificială (dar nu de plastic sau alt material cunoscut celor de pe Terra), coborau mai multe văi frumoase, acoperite şi acelea de un strat gros de zăpadă, pe care amatorii sporturilor de iarnă îşi puteau satisface pe deplin voile, deci puteau chiar schia. Jos, la poalele nu foarte înaltului munte se afla o porţiune mare acoperită cu gheaţă, o gheaţă fără denivelări, ca o oglindă, mai lucioasă chiar şi decât materialul preferat al locuitorilor Proximei, unde localnicii puteau patina. Mai văzură aici câteva restaurante şi cofetării în care se găsea orice şi-ar putea dori, orice le-ar pofti inima, cât şi mai multe magazine în care se aflau haine, încălţăminte sau diverse alte articole de iarnă, sportive sau de altă provenienţă, pentru cei ce veneau să se distreze aici. Echipamente adecvate se puteau găsi fără nici o problemă, chiar şi potrivite lunganului, deşi acelea erau mai rare. Discutară despre sporturile şi obiceiurile de iarnă de pe Pământ, iar Ly şi Nick le vorbiră despre sporturile şi obiceiurile de iarnă de pe planeta Proxima, dintre care unele se asemănau foarte mult cu cele de pe Terra, iar altele difereau complet, neavând absolut nimic în comun. După ce văzură aproape tot ce se putea vedea în acel loc de agrement de iarnă, plecară toţi în oraş, deşi, de fapt, nici nu ieşiseră deloc, căci toate locurile vizitate se aflau sub cupolă şi nu pe lângă ogoarele artificiale, deci făcând implicit parte din oraş. Înainte de a părăsi baza de agrement de iarnă, lăsaseră hainele groase în locul de unde le luaseră, pentru că nu mai aveau deloc nevoie de ele, în nici o altă parte a Proximei nefiind atât de frig ca acolo. În magazine, sau aşa-zisele magazine, absolut oricine putea lua tot ce şi-ar fi dorit, fără a fi nevoit să plătească în vreun fel. Vânzători nu existau, pentru că nu erau necesari. Cei ce doreau să-şi procure câte ceva, puteau să se servească singuri. Cei şapte tineri îşi luară şi ei câteva mărunţişuri ca amintire de prin acele magazine, deşi, pentru a nu aglomera nava albastră, care şi aşa, fără toate acestea, era destul de încărcată, nu luară prea multe „lucruşoare”. După ce se săturară de atâtea plimbări şi de altfel, deja înserându-se, se hotărâră să se întoarcă la nava lor „Pacifis”, conduşi de Ly, fără Nick, care se vedea nevoit să se despartă pe moment de Maria, fiindcă trebuia să treacă pe la tatăl său, după cum se înţelesese cu dânsul. Aşa că toţi ceilalţi porniră spre tunelele subterane, în timp ce Nick se îndreptă spre biroul domnului To Kuny, nu înainte de a-i spune Mariei că după ce va termina de discutat cu tatăl său, va veni negreşit în nava albastră, „Pacifis”, pentru ca după aceea, ei doi să rămână singuri... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate