*19. Câteva institute.

Ciudat! După doar vreo patru zile de la sosirea lor pe Proxima, exista deja un cuplu, deşi nimic nu l-ar fi anunţat dinainte: Nick Kuny, „extraterestrul” prietenos, cel care-i întâmpinase primul şi Maria, blonda lor cea mărunţică. Cine şi-ar fi putut imagina?! Încercau să se acomodeze cu ideea aceasta, aşa că nu comentară deloc, nici unul, cel puţin nu încă. Mihai se interesă:
- Ce spuneţi? Ce-am putea face acum?
- Să ne distrăm şi să-i sărbătorim pe Nick şi Maria, sau să ne continuăm vizita noastră de interes ştiinţific şi să mai aflăm câteva amănunte importante despre viaţa pe Proxima? întrebă Alex, îngândurat, expunând cele două variante ce puteau fi luate în calcul.
- Voi ce spuneţi, îndrăgostiţilor, ce-ar trebui să facem? li se adresă astfel Lucian.
Nick privi în treacăt spre comandantul misiunii şi-i zâmbi cu simpatie, apoi spuse:
- Cred că ar trebui să rămânem aici, în oraş şi vă asigur că nu vă veţi plictisi. Aici sunt multe lucruri interesante, despre care nu ştiţi prea multe, dar le puteţi afla, iar de asemenea, tot aici putem să ne şi distrăm sau să sărbătorim evenimentul, după cum aţi spus; dacă vreţi, desigur...
- Să ne distrăm, aici?! Şi putem face orice? Adică putem să ţipăm, să strigăm oricât vrem, să dansăm, să jucăm şi în general, să facem gălăgie? întrebă Nistor, entuziasmat.
- Cum?! Nu chiar. Ne putem distra, însă în linişte absolută, preciză Nick.
- Ăăă... Îmi închipuiam eu... făcu Nistor dezamăgit, justificând uimit: Păi atunci ce fel de distracţie mai e şi asta?
- Dacă distracţie înseamnă pentru voi doar a face foarte mult zgomot, atunci greşiţi! zise Nick, uşor ofensat de reacţia lui Nistor la auzul condiţiilor puse pentru o distracţie pe Proxima. Vă înşelaţi! Aici nu puteţi proceda astfel! Ştiţi foarte bine ce înseamnă liniştea pentru locuitorii Proximei, doar v-am explicat. Liniştea e sfântă! Iar voi nu puteţi să încălcaţi acest regulament fundamental, pe care trebuie să-l respectaţi, indiferent ce s-ar întâmpla. Este singurul lucru pe care locuitorii Proximei vi-l cer în schimb; în rest, ei vă oferă totul, în limita posibilităţilor. Şi vă asigur că ei ar dori ca voi să vă simţiţi cât mai bine pe această planetă, să nu vă lipsească nimic, dar asta nu înseamnă că ar trebui să-i deranjaţi sau că v-aţi putea permite să faceţi gălăgie. Iar dacă vă convine sau nu, nu aveţi de ales, trebuie să înţelegeţi de ce vi se cere acest lucru.
- Sunt convins că ai dreptate, Nick. Vom încerca să nu încălcăm acest principiu de bază al planetei voastre, pentru că nu dorim să supărăm pe nimeni şi nu vrem să lăsăm în urma noastră o impresie proastă, de fiinţe necivilizate, spuse Mihai.
- Aş vrea ca şi Nistor să înţeleagă această necesitate a locuitorilor planetei noastre, altminteri s-ar putea să avem mici neplăceri, sau chiar necazuri foarte mari, din cauza lui, îşi exprimă Nick dorinţa, părând foarte tulburat de neînţelegerea de care dăduse dovadă Nistor, acest tânăr înalt, înfierbântat, cu figură atletică.
- Nick, te rog, fii liniştit! încercă Lucian să-l calmeze. Nu-ţi pune mintea cu Nis; el spune de obicei numai prostii, important însă e că nu le şi face, nu e atât de rău sau răzvrătit cum pare, nu-ţi face griji inutile în privinţa lui. Poate că înţelege mai greu nevoia locuitorilor Proximei de a avea linişte, dar nu te preocupa, te asigur că nu va face necazuri, de nici un fel, nimănui. În caz de nevoie, am eu grijă de el, deşi nu cred că va fi necesar. Totuşi, mie-mi va da ascultare, altfel, n-are încotro. Nu-i aşa, Nis?
- Sigur, şefu’. Aşa e, cum zici tu! N-am de ales... Nici nu mă gândesc să mă împotrivesc spuselor tale, şefu’; nici măcar n-am de gând să încerc, pentru că nu vreau să stric prietenia dintre noi, n-am să-mi asum un asemenea risc. Am să încerc însă să înţeleg necesitatea păstrării linişti, care este indispensabilă locuitorilor Proximei şi promit solemn că n-am să mă abat niciodată de la această regulă. De altfel, nici măcar n-aveam de gând să fac gălăgie; zicam şi eu doar aşa, fără un motiv real... Oi fi eu înalt, dar nu şi prost, îi asigură Nistor, în special pe Nick, spre care privi insistent.
- Bravo, Nis, aşa te vreau! îl lăudă Lucian. Eh, vezi, Nick, ce ţi-am spus? Acum eşti convins că nu ne va face nici un fel de probleme? E destul de clar. Ţi-am spus că nu-i chiar atât de rău precum pare; e doar cam distrat uneori şi poate foarte glumeţ, dar demn de toată încrederea, iar pe deasupra mai e şi înţelegător.
- Da, se pare că ai o oarecare influenţă asupra lui, deşi nu eşti deloc autoritar, dar e bine că-ţi dă ascultare.
- Da, Nick, dar eu nu sunt absurd şi nu-i cer să-mi dea ascultare decât atunci când este nevoie, ca în cazul acesta, iar el mă înţelege sau numai mă aprobă, explică Lucian.
- Atunci e totul în ordine, concluzionă Ly, propunând: Iar în cazul acesta sper că ne putem începe mica noastră călătorie.
- Desigur, Ly, o aprobă Mihai fără a sta prea mult pe gânduri.
- S-o începem, adăugă Lia.
- În locul vostru, aş mânca mai înainte o prăjitură sau altceva dulce, pentru că domnul Kuny a spus că se găsesc şi prăjituri şi alte dulciuri pe aici. Se poate, Ly? o întrebă, evident, Nistor, mereu cu gândul la dulciuri.
- Nu, nu se poate. Cel puţin, nu încă! Mai întâi ne ocupăm de treburile importante, după aceea ne va rămâne timp suficient şi pentru prăjituri, dulciuri sau altceva de genul acesta. Iar tu, Nistor, ar trebui să înveţi să ai răbdare, îl sfătui Ly.
- Mie-mi spui să învăţ să am răbdare?! Mai bine spune-i asta fratelui tău; el n-a avut deloc răbdare, mai rău decât mine, deşi, e adevărat, în cu totul altă problemă... se apără lunganul.
- Cum îndrăzneşti să faci o asemenea comparaţie? E absurd! La mine a fost cu totul altceva, nu-i deloc tot una, se simţi de data aceasta Nick nu ofensat, ci chiar jignit de vorbele lunganului.
- Nu te supăra, Nick! În esenţă e cam acelaşi lucru, justifică Nistor. Tu nu ţi-ai găsit liniştea până n-ai obţinut ceea ce ţi-ai dorit, anume mâna colegei noastre, blonda Maria. Tot aşa, nici eu nu pot acum să-mi găsesc liniştea până nu voi avea o prăjitură locală, asta e tot ceea ce-mi doresc cel mai mult în acest moment. Pricepi?
- Nu! Nu e deloc acelaşi lucru, continuă Nick să se împotrivească cu fermitate, neînţelegând atitudinea lunganului, nici comparaţia făcută de acesta între Maria şi o banală prăjitură.
- Mda... Se pare că va trebui totuşi să mai aştept, concluzionă Nistor, cedând. În ordine, fie, treacă de la mine! Unde am aşteptat şase ani, mai merg şi câteva ore în plus; ce contează?!
- Gata, Nis! Încetează odată! Eşti un om matur acum! Ce naiba, nu mai eşti copil, să nu poţi rezista fără dulciuri, îl apostrofă Lucian, cu seriozitate, dar fără răutate.
- Zău, şefu’... Şi tu, acu’... păru Nis nemulţumit de intervenţia „şefului”.
- Zău, Nis... Şi eu; acu’... repetă Lucian, în acelaşi stil.
- Da’; ce? Oare n-am dreptul să mănânc o prăjitură? se „înfierbântă” lunganul.
- Ba da, Nis. N-a spus nimeni că n-ai avea dreptul acesta. Dar te rog doar să nu fii atât de nerăbdător şi cicălitor, îl dojeni Lucian, nu prea sever, pe mult prea pofticiosul atlet, mare amator de dulciuri, punându-l totuşi la punct.
- Bine, bine, şefu’... Renunţ. Tot eu. Mai ales dacă aşa spui tu, cedă Nis definitiv, neavând încotro. Ştii bine, şefu’, că nu vreau să te supăr pentru nimic în lume.
- Hmm... surâse Lucian. Mă rog; să admitem că ar fi aşa. Deşi, drept să-ţi spun, nu se vede, nu se observă. Mereu faci tot posibilul să mă superi totuşi. Poate că până la urmă ai să şi reuşeşti vreodată, prea o cauţi mereu... Iar atunci, te sfătuiesc să te fereşti din calea mea, pentru că nu-ţi garantez că nu se va întâmpla nimic, iar eu nu voi răspunde de ceea ce se va întâmpla. Te-am avertizat! Ai priceput? i se adresă aceluiaşi Nistor.
- Sigur, şefu’. Priceput. Recepţionat mesajul... Nu, şefu’, zău... Aş risca orice, numai asta nu! Preţuiesc prea mult prietenia ta.
- Off, măi, Nis... Oare de ce-mi dai tu mereu bătaie de cap? Chiar crezi că s-ar putea întâmpla vreodată ceva, care să pună sub semnul întrebării prietenia noastră, indiferent ce-ai face, ori ce-ai zice? N-ai înţeles încă nimic? Nu ştii că te consider un bun prieten; prea bun pentru a lăsa asemenea fleacuri să intervină între noi, spuse Lucian calm.
Nistor îşi privi „şeful”, care-i surâdea prieteneşte, cu aceeaşi veşnică admiraţie. După ce se încheiaseră aceste mici discuţii în contradictoriu, care-l avuseseră ca protagonist pe lungan, porniră toţi spre unul dintre institutele de pe Proxima.
Mergeau tăcuţi pe străzile marelui oraş artificial, conduşi de Ly. Fratele ei, ceva mai în urmă, stătea numai lângă Maria, pe care o ţinea mereu de mână; părea absent, doar uneori mai „revenea” cu picioarele pe pământ... pământul Proximei... Lucian îi privi admirativ, cu indulgenţă, găsind momentul potrivit să se apropie de marea sa dilemă, domnişoara consilier Barbie, cu care intră în vorbă:
- Hei, colega... Ce zici de ei doi? întrebă el şoptit, indicând cu privirea pe Nick cu Maria. Ce bine le stă împreună, nu-i aşa?
- Ba da, îl aprobă Lia. Le stă într-adevăr foarte bine... Ei doi se iubesc atât de mult, deşi, totuşi, într-adevăr, atât de repede... Ciudat!
- Aş fi foarte curios să văd cum ţi-ar sta ţie alături de prietenul sau de iubitul tău...
- Din nefericire pentru tine, n-am avut niciodată până acum vreun prieten sau iubit şi nici nu am încă, deci, nu vei avea ocazia să mă vezi alături de el, aşa că vei rămâne curios...
- Serios? Chiar n-ai avut nici un prieten? Nici un iubit? Niciodată până acum? Şi nici n-ai încă?! De ce? Din ce cauză? O domnişoară atât de frumoasă şi de atrăgătoare ca tine? Cum se poate? Presupun că ar fi trebuit să fi fost asaltată de o sumedenie de pretendenţi...
- Nu! Pentru că n-am vrut, nu m-am grăbit în privinţa asta. Nici nu mă grăbesc încă. Am destul timp... La momentul oportun, mi-l voi alege pe cel mai potrivit mie, răspunse ea semeaţă.
- Atunci poate că aş avea vreo şansă să devin chiar eu prietenul, sau şi mai bine, de ce nu, iubitul tău, presupuse el.
- Tu?! Nici gând, Don Juan! Aşa ceva nu se va întâmpla niciodată! afirmă ea, sfidătoare.
- Nu fi atât de sigură! Oricum, eu am să-mi încerc, să-mi forţez norocul... Mă voi strădui; nu strică să încerc terenul, dacă tot e liber...
- Să nici nu te gândeşti la una ca asta! N-ai nici o şansă! Nu cu mine!
- Alta nu vreau... Aşa că, totuşi, am să încerc; cred că merită... Poate că ne-ar sta bine împreună, aşa, alături, ca Nick cu Maria acum, surâse el, visător.
- Hmm... Nu cred! Nu te văd deloc alături de mine, îl contrazise ea pe acelaşi ton sfidător, ironic...
- Nu pari a fi prea convinsă de ceea ce spui. Nu acum... De fapt, nici nu eşti, o întărâtă el.
- Ştii ce?! replică ea grav, oprindu-se puţin din drum. Ia vezi-ţi de treaba ta şi lasă-mă în pace! Pleacă, te rog, de lângă mine! Chiar acum, imediat! Clar, comandante?
- Sigur, şefa! Cum spui tu. Întotdeauna... Nu vreau să te supăr. N-aş risca asta, încercă Lucian să-l imite pe lungan, atunci când acesta îl necăjea pe el cu astfel de cuvinte.
- Ah... Eşti tare obraznic, îndrăzneţ, impertinent şi nu numai, se mânie ea.
- Lasă, mai trece şi tu cu vederea... Mai vorbim noi şi altădată, şefa, încheie el, zâmbind mulţumit că reuşise s-o enerveze, deşi nu acesta-i fusese scopul iniţial, apoi se îndepărtă de ea, lăsând-o să se calmeze.
Conduşi de Ly, se îndreptau spre unul dintre institutele de pe Proxima, anume spre acela de unde se controla şi se dirija clima şi temperaturile din interiorul oraşului artificial, ca şi de sub întreaga cupolă, dar nu şi pe cele din afara cupolei; acolo clima, sub influenţa directă a dantoniului, veşnic neschimbată, iar temperaturile erau mereu aceleaşi, cu foarte mici diferenţe, ziua mai ridicate, iar noaptea puţin scăzute, dar având mereu aceleaşi valori, niciodată altele. Ajunseră la acel institut, iar Ly le explică şi le arătă chiar cum procedează cei din institut pentru a regla clima şi temperaturile, în funcţie de necesităţi sau de bunul plac al locuitorilor Proximei.
Jucându-se parcă pe ceea ce părea a fi tastatura unui computer, inadmisibil celor din echipajul terestru, Ly le arătă o porţiune din ogoarele de la marginea oraşului artificial, unde era necesară o umiditate mai mare, deci o zonă în care cădeau mai multe precipitaţii. Cum însă în acel moment nu ploua nici acolo, ci era foarte cald, Ly decise să le arate cum trebuia procedat pentru ca în acel loc să plouă, încercând în acelaşi timp să le explice cât mai simplu, pe înţelesul lor, ceea ce trebuia făcut.
Introduse deci anumite date în memoria acelui computer, date preluate de către un alt terminal necunoscut pentru componenţii echipajului pământean, despre care Ly spuse că ar fi cel care dirijează ploile în regiunile dorite, în cantităţile, durata şi intensitatea cerută, indicată prin intermediul aparaturii. Întreaga operaţiune dură doar vreo 2-3 minute, iar după acest scurt interval de timp, toţi văzură că într-adevăr, pe acea porţiune din ogoarele de la marginea oraşului, pe care le-o indicase Ly iniţial începuse deja să plouă, potolit, nu torenţial, deşi nu se vedeau norii formaţi.
Apoi Ly le mai dădu şi alte câteva exemple, dar toate acţiunile petrecându-se la marginea oraşului, nu în interiorul lui, fiindcă, spunea Ly, în oraş nu se operau des modificări climatice, decât foarte rar, iar aceste modificări puteau fi efectuate numai dacă erau cerute de localnici, sau dacă erau din timp anunţate, pentru a nu-i surprinde nepregătiţi pe locuitorii oraşului. Cei şapte se arătară mulţumiţi de cele aflate şi părăsiră institutul, alături de fraţii Kuny.
- E nemaipomenit! aprecie Stela uimită. Aveţi o tehnică...
- Nu foarte deosebită, o completă Ly.
- Cred că glumeşti, o contrazise Stela.
- Deloc. De ce-aş glumi?! Şi acum, ce-aţi dori să mai vedeţi? întrebă Ly, schimbând subiectul.
- Un alt institut, propuse Mihai. Unul dintre acelea în care produceţi oxigenul, care vă este atât de necesar, sau unul în care produceţi apa; sau poate şi unul şi celălalt.
- Cred că ar fi posibil, răspunse Ly. Există două institute de acest fel, foarte apropiate unul faţă de celălalt, cât şi de acest loc.
- Atunci să mergem, îi îndemnă Lucian voios şi luând-o înaintea tuturor, o apucă pe Ly de braţ.
Astfel porniră spre acele două institute. Întrucât Ly le spusese că acestea nu erau foarte departe de locul în care se aflau, se hotărâră să parcurgă această distanţă pe jos, pentru a putea admira frumuseţea şi măreţia oraşului artificial.
- Ce linişte deplină... Câtă tăcere zdrobitoare şi neobişnuită pentru un mare oraş, în care forfota, în mod normal, n-ar trebui să înceteze, observă Lia.
- În mod normal?! Poate, pentru voi. Aici, aşa este normal; fără cel mai mic zgomot, spuse Ly.
Ajunseră în sfârşit la unul dintre institutele la care-şi propuseseră să meargă şi anume la acela unde se obţinea oxigenul. Şi aici liniştea era la fel de apăsătoare ca peste tot. Instalaţiile erau aşezate într-o ordine de neînţeles celor din echipajul terestru, totul în jur sclipind de curăţenie. Tehnica înaintată nu lipsea nici de aici, ca de altfel din nici un alt colţişor al Proximei.
Aparent, instalaţia părea simplă, dar după o scurtă cercetare amănunţită, se putea constata că în realitate nu era deloc aşa. De altfel, tot ce părea iniţial a fi simplu pe planeta Proxima, se dovedea în curând a fi foarte complex, complicat.
În acel institut nu lucrau foarte mulţi localnici, dar se descurcau de minune. Ei puteau obţine oxigen practic din orice, orice substanţă sau material nefolositor, ce conţinea acest preţios gaz. Tot ei urmăreau şi reglau toate instalaţiile de ventilat, de filtrat şi purificat aerul din afară, care pătrundea în interior. Toate acele uimitoare instalaţii păreau a funcţiona aproape singure; înţeleseră totuşi că se aflau sub imediata supraveghere a lucrătorilor acelui institut, pentru a nu exista nici cea mai mică eroare, care ar putea fi fatală localnicilor, pentru că orice pătrundere a dantoniului din afară în interiorul lumii artificiale ar fi constituit o adevărată catastrofă, însă locuitorii Proximei erau liniştiţi în această privinţă, ştiindu-se în siguranţă, în afara oricărui pericol, cel puţin deocamdată, fiindcă totul era ţinut sub o supraveghere strictă, riguroasă.
După ce vizitară mai multe saloane şi cabinete ale institutului, iar Ly le explică, pe înţelesul lor, despre funcţionarea aparaturii şi modul în care cei ce lucrau acolo supravegheau în permanenţă buna funcţionare a acestor instalaţii, părăsiră acest institut, îndreptându-se spre celălalt, în care se producea lichidul vital, apa.
Pe scurta distanţă dintre cele două institute învecinate, merseră vorbind despre ceea ce văzuseră şi imaginându-şi cum ar arăta institutul pe care urmau să-l viziteze, la care ajunseră de altfel în scurt timp. Conduşi mai mult de Ly, decât de Nick, care nu se mişca de lângă blondă, părând a fi unul dintre membrii echipajului terestru, nicidecum una dintre gazde, intrară în interiorul clădirii în care se „fabrica” apa.
Şi acest institut era la fel de bine dotat, ca şi celelalte. Instalaţiile computerizate erau înşirate de jur-împrejur, iar o multitudine de conducte confecţionate din acelaşi material strălucitor, dar de culoare sidefie de data aceasta, îi înconjura din toate părţile. De aici traseră concluzia certă că acest material lucios era destul de rezistent şi cu multe alte proprietăţi utile, de moment ce era folosit şi pentru conductele de apă, pe Proxima apa fiind atât de importantă, încât localnicii nu-şi puteau permite să piardă sau să risipească nici măcar o picătură, cât şi, de asemenea, erau obligaţi s-o păstreze cât mai pură, filtrată, nealterată, lipsită de orice impurităţi, microorganisme sau microbi. Ei obţineau apa cu uşurinţă din orice soluţii ce conţineau oxigen şi hidrogen, sau chiar şi din orice altceva ce conţinea aceste două gaze componente ale apei, prin metode ingenioase cunoscute numai de ei. Tehnica înaintată se făcea tot mai mult simţită, era prezentă peste tot, ceea ce-i displăcea comandantului misiunii, Lucian, care avea impresia certă că de fapt instalaţiile acelea moderne funcţionau singure, absolut singure, independent de factorul uman, deci fără intervenţia locuitorilor planetei, ba chiar fără a mai fi necesară nici măcar supravegherea lor de către localnici. Lui i se părea că acele „maşinării inteligente”, cum le zicea el, îi înlocuise în totalitate pe localnici, aceştia practic nemaiavând ce face, decât să stea degeaba şi să se învârtă fără folos pe lângă acele maşinării ce lucrau singure, sub pretextul de a le supraveghea. Maşinăriile acelea afurisite se descurcau de minune singure, făcând nefolositoare prezenţa locuitorilor planetei, deci a lucrătorilor. Mai mult chiar, comandantului i se părea că peste tot pe unde merseseră văzuseră mai multe instalaţii şi maşinării sau alt fel de aparatură electronică modernă avansată, inteligentă, decât persoane care să lucreze efectiv, ceea ce lui i se păru a fi suspect, dar nu spuse nimic în acest sens, ci se mulţumi să meargă tăcut alături de ceilalţi, privind totul cu atenţie, ascultând cu interes explicaţiile ce li se dădeau şi păstrând deocamdată asupra lui observaţiile sale personale, deci fără a comenta pe seama celor văzute. De altfel, toţi mergeau tăcuţi, nu doar din cauza regulei de bază a planetei, liniştea, privind şi ascultând totul cu uimire...
Conductele de apă nu erau aşezate fără noimă, în dezordine, ci dimpotrivă, într-o ordine perfectă, iar formele lor erau bine conturate, cu migală, de o precizie impecabilă. Aici nu exista nimic neprevăzut, totul era bine calculat, controlat, ţinut în permanenţă sub o supraveghere strictă. Nu era nimic imprevizibil, nu putea interveni nici cea mai mică greşeală. Apa obţinută trebuia să fie foarte curată, purificată; nici un microb ori microorganism nu trebuia să pătrundă în compoziţia ei, datorită sensibilităţii locuitorilor Proximei, care nu aveau motive să se teamă în această privinţă, fiindcă apa obţinută în acest institut era într-adevăr foarte curată şi limpede şi nu existau semne că vreodată se va produce vreo schimbare. Apa nu prezenta nici cel mai mic pericol pentru consumatorii ei, era aşa cum nicăieri pe planeta Pământ nu se putea găsi, iar locuitorii Proximei puteau fi mândri de toate aceste minunate lucruri pe care le puteau obţine fără mari eforturi, graţie tehnicii avansate.
Era şi normal să fie aşa, de moment ce trăiau în perfectă înţelegere, în ordine şi în linişte deplină, absolută. Aici nu existau certuri sau neînţelegeri sau alte fapte neplăcute care încă se petreceau destul de des pe Pământ.
După ce se plimbară destul prin institutul în care se „fabrica” apa necesară Proximei, după ce Ly le explică atât cât putea ea de bine cum procedau cei din institut pentru a obţine apa aceea pură şi limpede, înţelegând şi ei cât de cât ceva din întregul proces ce avea loc acolo, hotărâră să părăsească acel institut şi să-şi îndrepte atenţia în altă parte. Rămânea de văzut încotro să pornească...