*17. Nick Kuny şi Maria.

Cercul colorat îi aduse în modul bineştiut de ei acum pe suprafaţa planetei Proxima şi porniră în tăcere spre locul unde-i aştepta „Pacifis”, care de altfel nu era deloc departe. În tot acest timp, Nick Kuny nu-i dăduse drumul Mariei. Tot timpul o ţinuse de mână, cu excepţia clipei în care auzise glasul tatălui său. Nick nu vorbise aproape deloc cu tatăl său, iar de altfel era în continuare tăcut şi îngândurat, dar îi făcuse plăcere ceea ce auzise de la domnul To Kuny.
Ajunseră în dreptul navei. „Pacifis” îi aştepta nemişcată de la locul său. Fiind aproape de ea, Ly o admiră din nou şi o lăudă pentru frumuseţea aspectului ei exterior.
Membrii echipajului îi invitară încă o dată pe cei doi fraţi Kuny în interiorul navei „Pacifis”. Nick, bucuros că mai poate sta pe lângă Maria, acceptă neîntârziat, dar Ly se dovedi mai rezervată. Însă la insistenţele celorlalţi, cărora li se alăturase chiar şi fratele ei, nu avu încotro şi acceptă, numai pentru puţin timp, după cum spunea ea.
Intrând în interiorul navei, se aşezară, fiecare pe unde crezu de cuviinţă. Mihai, informaticianul, apăsă tastele unui computer, iar pe monitorul acestuia apăru imaginea Terrei, văzută din spaţiu; curând, campionul transferă imaginea de pe monitor pe ecranul cel mare al navei, aflat pe puntea principală. Globul albăstrui, învăluit de ceaţa fină, cu forme nedefinite ale norilor şi de stratul atmosferic, era de o frumuseţe rară, de nedescris, ce-ţi încânta privirea.
- Iată pentru ce v-am invitat aici, li se adresă Mihai celor doi fraţi.
- Pământul este minunat! aprecie Ly, emoţionată. Nu ştiu cum aţi acceptat să plecaţi de acolo pentru atâta timp...
- Gândul că ne vom reîntoarce acolo ne susţine. Iar imagini ca acestea ale planetei noastre ne mai alină dorul de acasă. Această imagine am înregistrat-o chiar noi, când ne îndepărtam cu nava noastră de Terra. Este ultima imagine a Terrei pe care am putut-o înregistra, explică Mihai.
- E într-adevăr magnific, spuse şi Nick.
- Îţi place, Nick? îl întrebă Ly.
- Bineînţeles, surioară. Cum s-ar putea să nu-mi placă? E splendid...
- Ne bucurăm că vă place, spuse Lucian, cu nostalgie în glas. Să vă arătăm şi alte imagini pe care le-am înregistrat înainte de plecarea în misiune?
- Nu, mulţumesc, deşi ne-ar face mare plăcere. Dar vom veni altădată şi vom avea timp să studiem planeta voastră, mai ales acum, de moment ce tata ne-a dat voie. Nu cred că o putem studia fugitiv şi nici nu mi-ar plăcea să procedăm aşa; de moment ce noi v-am acordat o mare parte a timpului nostru pentru a vă lămuri, presupun că şi voi ar trebui să ne acordaţi posibilitatea să înţelegem cât mai multe lucruri referitoare la planeta voastră. Acum însă, este prea târziu şi trebuie să ne retragem. Ne vom reîntâlni mâine, tot aici. Vom veni noi să vă luăm în oraş. Hai, Nick, să mergem! zise Ly.
- Da, bine... răspunse acesta şi despărţindu-se cu greu de Maria, ieşi din nava albastră.
În urma lui ieşi Ly, pe care Mihai o conduse cu privirea până dincolo de trapa navei. Nu după mult timp, Ly o luă înaintea fratelui ei, fără a se strădui prea mult să-l depăşească. Văzând că de data aceasta Nick era cel ce rămânea în urmă, îi spuse:
- Hai, să mergem, frăţioare! Ce mai aştepţi?
- Scumpă surioară, eu... Mai rămân puţin pe aici. Dacă nu te superi, te rog să te întorci singură în oraş. Voi veni şi eu, mai târziu.
- Nu înţeleg, ce rost ar avea să mai stai? Sau... Nu cumva te întâlneşti din nou cu domnişoara aceea blondă, Maria? întrebă Ly, privindu-l bănuitoare.
- Hopa... Şi dacă ar fi aşa, ce s-ar întâmpla?
- Nick!!!
- Bine, m-ai prins. N-am să te mint. Da, mă întâlnesc cu ea, recunoscu Nick. Nu facem nimic rău; ne plimbăm, discutăm... atâta tot!
- Nu crezi că ne-am plimbat deja destul pe ziua de azi? Iar de discutat, la fel... De altfel, ce vor crede oare colegii ei? Sau tati? Nu crezi că exagerezi puţin? îl mustră Ly.
- Nu-mi pasă ce vor zice ceilalţi; nici măcar tata! Şi nu exagerez deloc! se impacientă Nick.
- Sărmanul de tine, bietul meu frăţior... Chiar o iubeşti, atât de mult, aşa de repede? Bine, fie, nu mă supăr, am să plec singură spre oraş; te las să te vezi cu Maria. Dar să nu întârzii prea mult! O să te aştept.
- Nu-ţi face griji din pricina mea, o sfătui el. Mă descurc. Serios!
Ly porni singură spre oraşul artificial. Nu după mult timp, din nava „Pacifis” ieşi Maria. Cum până atunci blonda fusese îmbrăcată la fel ca toţi ceilalţi componenţi ai echipajului terestru, adică în uniforma albastră şi cu părul strâns, de data asta ea apăru într-o superbă rochie roşie, strânsă uşor pe trupul ei delicat, mărunţel, o rochie nici prea scurtă, nici prea lungă (puţin deasupra genunchilor), care-i venea teribil de bine. Părul ei cel lung era de data asta desfăcut, pletele blonde căzându-i în valuri pe umerii goi.
Nick îşi ţinu răsuflarea de emoţie, nemaiputându-şi dezlipi ochii de la ea. O privea mut de uimire, mai ales că până în acel moment nu avusese ocazia să vadă o fată îmbrăcată în rochie sau fustă, fie lungă sau scurtă, nici măcar pe sora lui, fiindcă pe Proxima, aceste obiecte vestimentare strict feminine nu existau, aici purtându-se de obicei doar pantaloni, lungi sau scurţi, aproape mulaţi pe corp. Maria se apropia cu paşi lenţi de el. Într-un târziu, Nick îi spuse, admirând-o neîncetat:
- Bună seara, frumoasă domnişoară. Arăţi superb...
- Mersi, surâse blonda, obrajii ei căpătând aproape aceeaşi culoare ca şi rochia pe care o purta.
- Vrei să ne plimbăm? propuse Nick, justificând: Am nişte lucruri foarte interesante să-ţi povestesc.
- Atunci, să ne plimbăm, Nick, acceptă ea simplu, neînţelegând admiraţia şi emoţia ce-l cuprinsese pe Nick văzând-o astfel îmbrăcată.
Ceva mai cu curaj, Nick o luă de mână, pornind amândoi pe suprafaţa albă a Proximei. Colegii Mariei priveau plini de curiozitate pe geamurile „Pacifis”-ului, fiecare pe unde reuşea, mai puţin Lucian, care considera că ar fi o lipsă de tact din partea lui dacă ar proceda astfel. Dar ceilalţi nu se sinchiseau de acest amănunt, iar Lucian nu-i împiedică, nici nu încercă să-i oprească, însă cei doi dispărură în curând în aerul cel alb şi dens al planetei, care nu permitea vederii să observe detalii pe distanţe mari, iar întrucât nu-i mai puteau zări, fiecare se întoarse la locul său, să-şi vadă de treburi. „Şeful” nu le reproşă nimic. Rămaşi singuri, Nick îi povesti Mariei tot ceea ce sora lui, Ly, îi spusese Liei cu o seară în urmă. Maria îl ascultă cu multă atenţie, iar după ce Nick terminase de povestit, se hotărâră să se întoarcă încet spre nava albastră.
- De ce mi-ai povestit toate astea, Nick? întrebă ea, impresionată de tot ceea ce auzise.
- Pentru că am încredere în tine, Maria. Şi simţeam nevoia să spun cuiva; tu mi-ai părut a fi persoana cea mai potrivită pentru o asemenea destăinuire. Sunt sigur că nu le vei spune nimic colegilor tăi, nici măcar fetelor din echipaj; de asemenea, nici surioarei mele, Ly. Te rog... Am încredere în tine. Sunt convins că nu greşesc.
După un timp ajunseră înapoi, în dreptul navei „Pacifis”. Colegii blondei încă mai priveau pe geamuri, din când în când, să vadă când apar, cu excepţia aceluiaşi Lucian, care nici de data aceasta nu li se alătură celorlalţi „indiscreţi”. Ajungând în apropierea navei albastre, Maria spuse:
- Mi-a făcut plăcere să mă plimb cu tine, Nick. Şi mă bucur că mi-ai povestit ceea ce te frământă. Să fii sigur că n-am să le povestesc nimic colegilor mei, pentru că ai avut încredere în mine... Sunt sigură că şi tu eşti de pe Terra. Numele surorii tale seamănă atât de mult cu al lui Lucian...
- Asta aşa este, aprobă Nick îngândurat.
- Iar asta presupune nu doar că sunteţi amândoi de pe Terra, ci chiar mai mult; că sunteţi din aceeaşi ţară cu noi. Sunteţi români, Nick, adăugă blonda cu convingere.
- Posibil; n-am să te contrazic...
- Nici nu poţi, întări Maria, apoi continuă: Acum cred că trebuie să mă întorc în nava mea. Iar tu trebuie să te întorci în „Oraşul liniştii”. Atât sora ta, cât şi tatăl tău te aşteaptă... Cu bine! Ne vedem mâine, încheie blonda, intenţionând să plece.
- Nu, aşteaptă! spuse Nick, prinzând-o de mână. Nu te grăbi aşa, te rog, insistă el, privind-o intens.
- De ce? Ce este? Ce s-a întâmplat? îl întrebă ea mirată.
- Vrei să dispari aşa, deodată, brusc... Nu pleca, nu încă! rosti el cu glas rugător, implorând parcă şi din priviri.
- Nick, sora ta te aşteaptă, repetă Maria.
- Ce dacă... Las-o să aştepte, rosti Nick nepăsător, adăugând: Nu pleca încă, nu înainte de a-ţi spune ceva, pentru că mai am un lucru să-ţi spun, o altă destăinuire, deşi mi-e atât de greu... E ceva ce am tot vrut să-ţi spun, din prima clipă în care te-am zărit, însă n-am reuşit până acum, am amânat mereu; dar nu se mai poate! Trebuie să-ţi vorbesc deschis; n-am încotro...
- Ce anume trebuie să-mi spui? Ce poate fi atât de important şi de urgent? păru ea dornică să afle.
Nick se apropie de ea, cuprinzând-o în braţe, pe după mijlocul subţirel. Privind-o fix, insistent, admirativ, neîncetat, încântat, pe neaşteptate îi spuse, după un timp de tăcere, cu multă sinceritate:
- Maria... Eu... Te iubesc!
Zicând aceste câteva cuvinte, a căror semnificaţie îi era foarte cunoscută blondei, o sărută prelung, cu pasiune. Maria rămase interzisă. Deşi sesizase faptul că el o admira, fără a se feri, nu se aşteptase la această declaraţie atât de curând. Îl privi oarecum temătoare, speriată şi zise:
- Nick... Nu cred că ar fi bine ceea ce facem acum.
- De ce nu? Nu e nimic rău! Doar te iubesc... Ce-i rău în a-mi arăta sentimentele faţă de tine? Ce-i rău în faptul că sunt sincer cu tine? Ce-ar putea fi rău, dacă te iubesc?
- Nu ştiu. Mai bine lasă-mă să plec. E mult prea devreme pentru asemenea afirmaţii; mă cunoşti de prea puţin timp, ca să poţi spune aşa ceva. Dă-mi drumul, te rog!
- Nu fi supărată pe mine, Maria, rosti el cu glas rugător.
- Supărată?! Nu. N-aş avea de ce. Dar e o nebunie, Nick! E mult prea curând... Sunt numai trei zile de când am sosit aici, e mult prea devreme pentru aşa ceva. Nici măcar nu ne cunoaştem prea bine, zise ea.
- Dar... Ce să ne cunoaştem? Mai mult de atât? rosti el nedumerit, cu glasul său blând, calm. Mă vezi cum sunt, te văd cum eşti; vom avea destul timp de acum înainte să ne tot cunoaştem unul pe celălalt. Acum singurul lucru important, din punctul meu de vedere, e faptul că te iubesc, nespus de mult, iar asta-i tot ceea ce ştiu şi contează pentru mine enorm, în momentul acesta.
- Nu, Nick, te rog... Eşti mult prea insistent! Mai dă-mi puţin timp, nu te grăbi atât de mult. Mai lasă-mi un răgaz, ca să-mi limpezesc gândurile. Acum nu mi-e nimic clar; sunt derutată. Pe moment, declaraţiile tale sincere mă... mă zăpăcesc, mă sperie chiar! Te rog, dă-mi drumul, lasă-mă să intru în navă! Te rog, Nick... îl imploră ea.
- Bine, dar... Nu ştii cât de mult însemni pentru mine, Maria! Chiar dacă ţie ţi se pare mult prea devreme, prea curând; chiar dacă ai impresia că aş fi prea grăbit, prea insistent... N-am mai fost îndrăgostit până acum şi nici nu credeam că voi fi vreodată, asta doar până ai apărut tu. Din clipa în care te-am zărit, totul s-a schimbat brusc pentru mine. Dar fie, hai; să încerc să fiu puţin mai înţelegător. Uite... Ne întâlnim de dimineaţă, tot aici, în acelaşi loc, înainte de a veni Ly şi de a se trezi colegii tăi. E de ajuns acest răgaz?
- Ah... Nu ştiu. Nu sunt aşa de sigură. Aşa că nu-ţi promit nimic, se codi Maria, tare nehotărâtă. E... tot prea curând.
- Nu vorbi prostii! se împotrivi Nick. Nu mă face să te aştept prea mult, n-aş suporta... Oricum, eu te voi aştepta, asta să-ţi fie foarte clar. Doar să nu te aştept degeaba, te rog!
Şi Nick o sărută din nou. De abia după aceea se desprinse de lângă ea, spunând:
- Cu bine, Maria. Nu uita, te aştept! Ne vedem deci de dimineaţă.
- Cu bine, Nick, replică ea, fără a-i promite că va veni sau nu de dimineaţă, cum îi ceruse el, după care porni rapid spre „Pacifis”, în care intră la fel de repede.
Nick rămase un timp uitându-se după ea, până ce ea intră în nava albastră, apoi porni încet, încet, îndreptându-se cu paşi mărunţi spre „Oraşul liniştii”...
Între timp, pe planeta Proxima se lăsase noaptea, cea de-a treia noapte pe care cei şapte tineri o petreceau pe suprafaţa acestei ciudate planete. O noapte frumoasă, cu cerul senin.
Toţi cei din echipajul terestru dormeau în frumoasa lor navă, „Pacifis”, fiecare cu gândurile sale, în rezerva sa... Erau foarte obosiţi. Avuseseră mult de lucru în zilele acestea. Introduseseră în memoria unui computer de la bordul „Pacifis”-ului toate datele pe care reuşiseră să le adune despre planeta Proxima până în acel moment şi erau destul de multe, sau în orice caz, deloc puţine. Aceleaşi importante date le înregistraseră în memoria lor şi roboţii Robby şi Felix M-51, care înregistraseră de altfel toate datele referitoare la modul în care decursese călătoria lor de la Pământ până la Proxima, cât şi straniul mod în care ajunseseră pe Proxima, ca de altfel şi toate descoperirile făcute în cursul călătoriei. Aceste informaţii mai erau înregistrate şi în memoria unui alt computer de pe puntea principală, pentru ca cei şapte membrii ai echipajului să fie siguri că nu se va pierde nici un amănunt, oricât de mic ar fi el. De altfel, comandantul misiunii, Lucian, consemnase pe scurt, zilnic, cu mâna lui, după cum îi era obiceiul, toate aceste date în jurnalul de bord al navei, jurnal completat mai mult de el până în acel moment; colegii săi nu se înghesuiau să-l ajute în această activitate, dar nici el nu le reproşa ceva vreodată...
În noaptea aceea, Lucian nu putea să doarmă. Gândurile nu-i dădeau deloc pace. Se tot gândea la această civilizaţie îndepărtată, atât de liniştită, la toate datele şi amănuntele pe care le putuseră afla despre strania planetă Proxima. El stătea întins pe saltea în rezerva lui, cu ochii deschişi, privind în gol, spre nicăieri, în semiîntunericul din navă. Nemaiputând sta aşa, negăsindu-şi sub nici o formă liniştea mult dorită, se hotărî să iasă puţin afară, să ia o gură de aer curat şi să vadă atmosfera Proximei în puterea nopţii. Zis şi făcut! Se echipă rapid, din obişnuinţă, în uniforma-i albastră şi ieşi afară.
Deşi suprafaţa albă a imensei planete era pustie, peisajul nocturn era feeric. Cerul era de un negru foarte întunecat, dar plin de stele luminoase, iar suprafaţa planetei părea cuprinsă de lumina zilei. Aerul alb şi dens, deşi opac la suprafaţă, cât şi materialul alb şi lucios, ce strălucea mereu, reflectând luminile răzleţe, blajine, palide şi plăcute aproape în toate direcţiile, dădeau impresia că te-ai afla în miezul zilei, nu în toiul nopţii.
Lucian coborâse încet treptele navei, în linişte deplină. Prin aerul dens ce-l înconjura, în apropierea navei, i se păru că distinge cu greu silueta unui om, ce stătea nemişcat, ghemuit, pe solul alb al planetei, părând o ciudată statuie, senzaţie întărită de aburul alb al atmosferei. Lucian se hotărî să se îndrepte într-acolo, să vadă dacă este sau nu cineva. Făcu vreo câţiva paşi în acea direcţie, paşii săi răsunând surd, melodios, în acea linişte deplină, deşi comandantul se străduise pe cât posibil să nu provoace „zgomote”. Când ajunse aproape de ceea ce crezuse că ar fi zărit, observă că era într-adevăr cineva. Anume, Nick Kuny, care şedea ghemuit pe suprafaţa albă a planetei, cu capul între genunchi, părând a dormi. Iată deci că tânărul Kuny nu ajunsese deloc în „Oraşul liniştii”. Uimit de prezenţa prietenului său în acel loc, la acea oră, în acea poziţie, deloc confortabilă, deşi bănuia care ar fi motivul pentru care Nick Kuny s-ar afla acolo, anume o simpatică domnişoară blondă cu ochii verzi, colega lui, Lucian nu vru totuşi să-l „deranjeze” pe fiul conducătorului local. Intenţionă să se retragă spre „Pacifis”, dar probabil că Nick auzise sunetul paşilor săi, căci tresărise:
- Maria...
- Regret, nu. Sunt doar eu, Lucian, răspunse acesta şoptit.
Nick ridică mai întâi capul, privind nedumerit spre prietenul său de pe Terra, comandantul misiunii, apoi se ridică în picioare, spre a se dezmorţi.
- Lucian?! Ce-i cu tine aici, la ora asta?
- Acelaşi lucru aş putea să întreb şi eu despre tine, păru Lucian la fel de nedumerit.
- Nu-i deloc tot una. Adică, vreau să spun că... Eu... De fapt, o aşteptam pe Maria, confirmă Nick bănuiala comandantului, deşi o confirmase deja, încă de la primul cuvânt rostit.
- O aştepţi? În puterea nopţii? se miră Lucian.
- Da... Poate că tu nu poţi să mă înţelegi, dar nu puteam sta liniştit acolo, în oraş. De fapt, nici n-am ajuns deloc în oraş. Am preferat să rămân aici, s-o aştept, chiar şi în puterea nopţii, recunoscu Nick.
- Ai dreptate, nu pot să te-nţeleg, replică Lucian sec, gândul zburându-i rapid la Lia, domnişoara consilier, veşnica sa dilemă, înţelegând deci frământările lui Nick, căci de când o cunoscuse pe Lia, nici el nu-şi mai găsea obişnuita linişte...
- Dar tu? Ce-i cu tine aici? îl întrerupse Nick din gândurile sale.
- Hmm?! Ah, eu... Pur şi simplu nu puteam dormi, deci, am decis să iau puţin aer, gândindu-mă că-mi va face bine, dar te-am găsit pe tine ghemuit aici. La început am crezut că mi se pare, de aceea am venit să văd dacă mă înşel sau nu.
- Şi te-ai convins că nu ţi s-a părut deloc. Poate că ţie ţi se pare ciudat ceea ce se petrece cu mine, dar crede-mă că nu pot să-mi găsesc liniştea de când am zărit-o pe Maria, deşi sunt doar două, trei zile... Veţi spune că e prea curând, prea repede, prea devreme, dar... Nu pot sta o secundă fără să mă gândesc la ea, mai ales acum, după ce m-am destăinuit, mi-am deschis sufletul faţă de ea; tocmai i-am spus mai înainte că o iubesc. Crede-mă, Lucian, o iubesc, nespus de mult... Nu e doar un capriciu trecător; mereu îmi doresc s-o văd, să o aud, să stau cu ea, sau măcar s-o ştiu pe aproape... Poate că ţie ţi se pare o nebunie din partea mea, dar... Nu pot schimba ceea ce simt. Când nu e lângă mine, e îngrozitor! Nu mi-am închipuit niciodată că ar putea fi ceva atât de greu... Fereşte-te să te îndrăgosteşti, Lucian, pentru că e foarte, foarte greu.
Lucian îl ascultă tăcut. Să se ferească?! De parcă mai putea... Auzind cuvintele lui Nick, ochii căprui ai comandantului străluciră într-un mod bizar; şi el simţise de mult fiorul dragostei, dar... afurisită promisiune absurdă, făcută, mai ales domnului Stancu! Oare chiar nu şi-o putea încălca?! Înghiţi în sec, neputând spune nimic în acest sens, ca să nu se dea de gol.
- Mda... Am să ţin cont de sfatul tău, mormăi după un timp Lucian, ca pentru sine, încercând să nu-i dea lui Nick de înţeles că de fapt cunoscuse şi el, de mult, acest straniu sentiment; întrebă: Dar ce ai de gând? Cât vrei să stai aici? Vino cu mine în nava noastră până se trezeşte ea. Cel puţin acolo vei fi mai aproape de ea, chiar dacă ea doarme... Te conduc într-o rezervă liberă, să te poţi odihni, sau măcar să stai întins pe saltea.
- Nu, mulţumesc. Nu cred că aş putea. Mai bine stau aici până vine ea. Oricum, îţi mulţumesc încă o dată pentru propunere.
- Nu cred că-i cea mai bună alegere; s-ar putea să dureze până se va trezi. Dar... Cum doreşti. În cazul ăsta, scuză-mă că te-am deranjat; n-am vrut...
- Nu face nimic. Nici nu m-ai deranjat, deloc. Ştii... Te rog să n-o trezeşti când te întorci în navă. E încă mult prea devreme. Las-o să doarmă.
- Sigur, dacă aşa spui...
Lucian se îndepărtă de Nick, intrând înapoi în navă. Aerul curat de afară îi făcuse bine, îl calmase... Privi pe geam şi-l zări pe Nick plimbându-se agitat de colo-colo, apoi aşezându-se ghemuit pe suprafaţa albă a Proximei, aşa cum îl găsise şi el. Noaptea, afară, pe suprafaţa Proximei, chiar dacă nu se putea spune că ar fi fost frig, aerul era mai răcoros decât în cursul zilei, aşa că, în cele din urmă, Lucian se hotărî s-o trezească pe Maria, cu toate că n-ar fi dorit să procedeze astfel. Dar, înţelegând perfect starea de agitaţie a tânărului Kuny, parcă-i era milă să-l vadă cum se chinuie. Discret, intră deci în rezerva în care dormea blonda, se apropie încetişor de salteaua ei, o mişcă uşor cu mâna, spunându-i şoptit, de vreo câteva ori:
- Maria... Blondo...
- Cine-i?! se sperie ea, trezită din somn, frecându-şi uşor ochii.
- Ssst... Uşor... Dorm cu toţii... încercă Lucian s-o liniştească.
- Luci?! Ce cauţi aici? Ce s-a întâmplat? se interesă blonda, recunoscându-şi colegul.
- Practic, nimic, numai că... Vezi tu, Nick e afară şi te aşteaptă, cred că... de foarte mult timp; n-a mai ajuns în oraş. N-aş fi vrut să te trezesc, dar cred că e mai bine aşa. Eu... Nu puteam dormi, iar când am ieşit afară să iau puţin aer, l-am zărit acolo. Stătea ghemuit pe suprafaţa albă a planetei şi-ar trebui să ştii că afară e totuşi cam răcoare la ora asta. Era amorţit de tot când am vorbit cu el...
- Oh, nu... Vai, nebunul! Ce-a făcut?! Mersi mult, Luci!
- Pentru nimic, blondo. Ascultă... Te rog să nu-i spui că te-aş fi trezit sau să-i dai de înţeles că te-aş fi anunţat că te aşteaptă. Nu vreau să afle. I-am promis că n-am să te trezesc.
- În ordine. N-am să-i spun, nu-ţi fie teamă!
- Bine, blondo. Scuză-mă că te-am deranjat. Îmi pare rău, dar nu ştiam cum să procedez, ca să fie mai bine. Nu-l puteam lăsa să te aştepte acolo, până dimineaţă. Ar fi înlemnit de tot.
- Nu te mai tot scuza, Luci. Ai făcut bine că mi-ai spus. Nărodul ăla chiar era în stare să mă aştepte acolo până dimineaţă.
- Sigur era dispus să aştepte; oricât. Exact aşa mi-a spus şi el...
- Vezi?! Numai prostii face... Mă duc imediat la el.
- Bine, blondo. Acum te las, surâse comandantul şi se retrase spre rezerva lui, mulţumit că rezolvase problema tânărului său prieten, Nick.
După plecarea lui Lucian, Maria se trezi de-a binelea, îşi pieptenă părul lung şi galben, ieşind afară în uniforma albastră, în care se echipă rapid. Neluând seama la aspectul nocturn de pe suprafaţa Proximei, îl zări pe Nick prin vălul alb al atmosferei. Se îndreptă grabnic spre el, iar ajungând în dreptul lui, îi puse mâna pe umăr. Fără a-şi ridica privirea spre ea, îi prinse mâna într-a lui şi spuse, sperând ca de data asta să fie chiar ea:
- Maria...
- Da, eu... De cât timp eşti aici?
- Ce contează? surâse el nepăsător, ridicându-se în picioare.
- Contează... Pentru că eşti rece, ca gheaţa, îl certă ea.
- Acum, că te văd pe tine aici, lângă mine, mă-ncălzesc şi mă topesc, exact ca gheaţa.
- Off... Lasă cuvintele mari!
- Te-a trezit el cumva? bănui Nick.
- Cine? se prefăcu blonda a nu şti despre ce era vorba. Care el?
- Lucian. A fost aici mai înainte şi a vorbit cu mine. Te-a trezit el cumva? repetă Nick întrebarea.
- Nu. Nu m-a trezit deloc, nimeni. Luci dormea dus, ca şi ceilalţi, când m-am trezit eu; nu mai puteam dormi şi am ieşit afară, dar nu mă aşteptam să te găsesc aici, la ora asta, în plină noapte; nici măcar nu se apropie de dimineaţă...
- Dacă vrei să ştii, nici n-am ajuns în oraşul artificial. Am mers doar puţin, nici măcar până în apropierea cercului colorat, după care m-am întors aici.
- Vrei să spui că ai stat aici tot timpul? Toată noaptea? Dar ce-i cu tine? Ai înnebunit cumva?
- Da, am înnebunit! Am înnebunit de tot, Maria! Sunt nebun, dar nebun după tine. Te iubesc! Te iubesc, ca un nebun, spuse el şoptit, apropiindu-se de ea; o îmbrăţişă cu tandreţe, apoi îşi continuă ideea: Exact ca un nebun!
- Nick, mă sperii... Cuvintele tale... Adică... Şi eu te iubesc, dar nu chiar aşa, ca tine!
- Ce-ai spus? tresări el. Eşti sigură? Eşti sigură că mă iubeşti?
- Da, nebunule, sigur! Te iubesc, spuse ea, zâmbindu-i.
- Ah... Nici nu ştii cât de fericit pot fi acum, după ce am auzit aceste cuvinte de la tine. Niciodată nu m-am simţit atât de straniu, însă în acelaşi timp, atât de bine, zise el, strângând-o şi mai tare-n braţe, sărutând-o din nou şi apoi din nou...
- Nu, Nick... Nu sunt sigură că ar fi bine ceea ce facem. Nu sunt deloc sigură, încercă ea să se desprindă din braţele lui.
- Nu mă-ndepărta de tine, Maria. N-aş putea suporta să stau nici măcar o secundă departe de tine, zise el, acoperind-o din nou cu săruturile sale.
- Dar, Nick, în curând se va lumina, se vor trezi ceilalţi şi va sosi şi Ly, sora ta. Ne vor găsi aici, împreună... Ce vor crede despre noi?
- Nu-mi pasă ce vor crede! N-au decât să creadă orice doresc. Pot să se trezească toţi, iar Ly poate veni oricând. Le voi spune tuturor, să ştie: Te iubesc, te iubesc, te iubesc... Şi vreau să fii a mea, pentru totdeauna. Am să strig în gura mare, să afle...
- Nick, n-are rost să ne grăbim astfel. Mă sperii...
- Nu-ţi fie teamă, Maria. Nu ţi-aş face nici cel mai mic rău.
- Ştiu, dar insistenţele tale mă sperie.
- N-ar trebui. Doar te iubesc... Astăzi vom merge la tatăl meu, să-i spunem...
- Ce să-i spunem? întrebă ea mirată.
- Că vreau să fii a mea, pentru totdeauna. Să-i cerem consimţământul.
- Cum?!
- Altfel spus, vreau să ne căsătorim, o lămuri el.
- Să ne căsătorim? repetă Maria uimită.
- Da, de ce nu? răspunse Nick foarte firesc, încercând să-i explice: Să ne căsătorim, adică... Atunci când două persoane se întâlnesc şi se iubesc, îşi unesc destinele, pentru tot restul vieţii. Sper că şi pe planeta ta se obişnuieşte...
- Desigur, se obişnuieşte, murmură blonda încurcată.
- Atunci ştii despre ce este vorba, presupuse Nick, temător.
- Bineînţeles că ştiu, replică Maria. Dar e prea curând. Vrei totul prea repede. Mai lasă să treacă puţin timp.
- Să treacă? Pentru ce?
- Să ne cunoaştem mai bine, pentru asta. Acum e mult prea repede, prea devreme. Să mai aşteptăm. De altfel, parcă ai spus că dânsul nu este tatăl tău, îi aminti ea.
- N-are importanţă. M-a crescut ca pe un fiu, m-a iubit ca pe propriul său fiu, iar eu l-am iubit şi l-am respectat ca pe propriul meu tată. Îşi poate da cuvântul; e unicul tată pe care mi-l amintesc.
- N-are rost, Nick! Repet, e mult prea devreme. Să mai aşteptăm.
- Nu mă refuza, Maria, te rog! Pur şi simplu n-aş putea suporta, n-aş putea îndura; n-aş putea... Ţi-ar plăcea să ştii că sufăr din cauza ta, exact ca în noaptea asta, sau ar putea fi chiar mai rău decât acum... Nu ştiu cum ai putut tu să adormi, pentru că mie mi-a fost imposibil. Nu-mi pot găsi liniştea decât lângă tine, alături de tine. Aşa că nu mă refuza, te rog...
- Nu ştiu cum ar fi mai bine. Nu ştiu ce să fac, se frământă ea.
- Dacă m-ai iubi cu adevărat şi tu, aşa cum te iubesc eu, ai şti ce trebuie să faci, spuse el.
- Te iubesc, Nick. Dar asta nu înseamnă că ar trebui să ne grăbim.
- Ce „dar”? Nu trebuie să existe nici un „dar”... Şi ce tot spui că ne grăbim? Eu nu pot rezista nici măcar o secundă fără tine, iar tu spui să nu ne grăbim, vrei să amânăm momentul, îi „reproşă” el.
- Bine, atunci, fie; m-ai convins în cele din urmă. Accept, cedă ea.
- Cum?! Chiar accepţi? tresări el, strigând încântat: Te iubesc! Nici nu ştii cât sunt de fericit!
- Nu ţipa aşa de tare, tulburi liniştea de neclintit a Proximei, îl atenţionă ea.
- Păi... Nu-i nimeni aici, care să mă audă... strigă el din nou, continuând: Iar dacă ar fi, să mă asculte: Te iubesc! Te iubesc! Te iubesc...
- Off... Eşti incorigibil, surâse ea, adăugând: În ordine; vom merge astăzi la domnul Kuny şi n-ai decât să-i spui tot ceea ce doreşti. Mă las pe mâinile tale.
- Eşti pe mâini bune, scumpa şi frumoasa mea doamnă, o asigură el.
- Hei, nu sunt încă doamna ta! îl corectă ea, încruntându-se.
- Aşa-i. Scuze, domnişoară... Dar vei fi în curând doamna mea. N-o să-mi scapi, spuse el, sărutând-o din nou.
Se luminase de ziuă de-a binelea. Era miercuri, 24 ianuarie 2091, cea de-a patra zi de când tinerii de pe Terra veniseră pe planeta Proxima, ca vizitatori, sau exploratori, sau ambele laolaltă... Prin aerul alb, dens ca o ceaţă, îşi făcu apariţia Ly Kuny, găsindu-l pe fratele ei, Nick, încă ţinând-o pe Maria în braţe...