*15. O scurtă călătorie.

Ajungând destul de repede la acea mini-bază aeriană, se urcară într-un „avion”, care se ridică în linişte deplină şi porni direct, cu o viteză apreciabilă, spre marginea „Oraşului liniştii”, unde ajunseră de altfel destul de repede, în maxim 5 minute, perioadă în care parcursese o distanţă aproape egală cu o întreagă emisferă terestră. Avionul, manevrat cu grijă şi uşurinţă doar de gingaşa Ly, fără ajutorul fratelui ei, se opri liniştit pe suprafaţa de la marginea oraşului, zonă aflată tot sub cupolă. Încet, unul câte unul, coborâră toţi din acest straniu avion. Nick nu se dezlipea de lângă Maria, cu care vorbise neîncetat, în şoaptă însă, ţinând-o mereu de mână, parcă temându-se să nu o piardă. Se părea că în dimineaţa aceea nu se întâlniseră totuşi deloc întâmplător... Nici unul însă nu făcu vreo aluzie răutăcioasă, referitoare la acest fapt. Nici n-ar fi fost frumos din partea lor, după buna purtare a fraţilor Kuny faţă de ei. Ly, care era mai în faţă, spuse:
- Aici suntem la marginea oraşului. Aici se termină clădirile în care se adăpostesc locuitorii planetei. Aici încep ogoarele noastre, aici se află râurile artificiale şi tot ceea ce s-a putut realiza, în mod artificial, bineînţeles. Nimic din ceea ce vedeţi aici nu mai este natural. Totul este creat şi conceput de mâna locuitorilor Proximei. După cum puteţi observa, aici solul nu mai este acoperit cu materialul acela alb şi lucios, cu care poate că v-aţi obişnuit deja. Aici pământul este lăsat liber, pentru ca să poată să crească plantele şi pomii fructiferi de care avem nevoie.
- Da, dar locul acesta se află încă sub cupola lumii voastre artificiale, ori este lăsat la suprafaţa planetei, în aer liber? întrebă Alex, încă nedumerit asupra acestui aspect.
- Nu, bineînţeles că nu este în aer liber, totul se află sub cupolă, totul este protejat de aerul de afară. De altfel, vedeţi voi pe aici ceva alb, asemănător dantoniului? Cu siguranţă că nu şi nici nu veţi vedea! Tot ce există aici trebuie protejat, căci altfel beneficiarii lor ar avea de suferit, adică localnicii. Ei sunt foarte sensibili. Nu ar mai putea folosi nimic, în nici un scop, nimic dintre toate produsele minunate pe care le pot obţine de aici, dacă le-ar lăsa în aer liber şi ar fi cât de puţin contaminate de dantoniu sau de oricare alţi microbi din exterior, explică Ly.
- Bine, dar chiar şi aici, totul dă impresia de pustiu, de locuri părăsite, ca de altfel în orice alt loc al acestei planete, observă Mihai. Pe suprafaţa ei, pe spaţioport, în tunelele subterane, la bazele aeriene, în navele voastre spaţiale, ca de altfel, chiar şi în marele vostru oraş, totul pare pustiu, lipsit de viaţă. Este atât de multă linişte peste tot; prea multă linişte! Peste tot domină tăcerea şi nemişcarea. Chiar şi acolo unde lucrurile se mişcă, chiar şi acolo unde este totuşi cineva, totul pare cuprins de linişte, de tăcere, ba chiar de un fel de spaimă. E... înfiorător de linişte!
- Da, aşa este aici, îl aprobă Ly. Şi peste tot pe această planetă este la fel. Nicăieri nu veţi zări nici o schimbare în decor. Chiar dacă pentru voi pare a fi înfiorător, după cum te-ai exprimat, Mihai, aici este o obişnuinţă, un fel de tradiţie ce nu poate fi încălcată, pentru localnici gălăgia fiind înfiorătoare. Dar să înţeleg că pe planeta voastră nu este la fel?
- Nu, Ly, nici pe departe. În nici un caz, negă Mihai. Acolo nu poţi găsi nici cel mai mic sau mai ferit colţişor, care să fie cuprins de atâta linişte ca aici, nici măcar în puterea nopţii; ziua nu are rost să amintim... Peste tot domină o veşnică hărmălaie, totul este în continuă mişcare, totul este cuprins de viaţă, de animaţie. Oamenii se mişcă de colo-colo zgomotoşi, care mai de care cu treburile sale, producând o gălăgie de nedescris, o larmă continuă... păsările ciripesc, zburând din pom în pom, animalele fug libere prin păduri, scoţând şi ele diferite sunete, mai mult sau mai puţin stridente; câinii latră, pisicile miaună, nimic nu tace... Nici măcar frunzele pomilor nu stau veşnic în loc, se mişcă într-una, în adierea vântului, fie încet, fie mai tare, depinzând de intensitatea vântului şi foşnesc mereu, necontenit. Uneori vânturi puternice şuieră asurzitor, bătând în rafale destul de periculoase. Apele curgătoare susură şi ele în felul lor, iar când plouă, picăturile de apă formează bălţi, clipocind des. În cazul furtunilor, norii bubuie şi întreg cerul tună înspăimântător, brăzdat de fulgere ce se succed la intervale scurte de timp. De asemenea, în oraşe, maşinile, trenurile, avioanele, alte mijloace de transport, fel şi fel de aparate, fiecare face gălăgie în felul ei. Nicăieri nu este o linişte deplină, ca aici; este un vacarm asurzitor, explică Mihai.
- Şi ţie-ţi este dor de forfota continuă de pe Pământ, Mihai? Te plictiseşte sau te îngrozeşte atât de mult liniştea planetei noastre? îl întrebă Ly mirată.
- Nu, Ly, nu tocmai asta voiam să spun. Dar poate că tu n-ai cum să mă-nţelegi, presupuse campionul.
- Poate că într-adevăr, n-am cum să te înţeleg, acceptă Ly.
- Uite... reluă Mihai. Chiar şi aici, în locul acesta, e prea multă linişte, prea multă nemişcare, mult prea multă; totul este atât de întins şi de pustiu... Unde sunt lucrătorii ogoarelor voastre? Unde sunt maşinăriile care în mod normal ar trebui să mişune pe aici? Maşinăriile agricole...
- Maşinăriile?! se miră Ly. Nu, Mihai, cred că nici tu nu înţelegi tocmai bine, îl contrazise ea. Aici nu e nevoie nici de lucrători, nici de maşinării agricole, care să lucreze.
- Cum?! se minună la rândul lui Mihai. N-aveţi fermieri, nici maşini agricole? Şi atunci... Cum e posibil?
- Totul, dar absolut totul este urmărit şi dirijat cu stricteţe din oraşul nostru. Totul, absolut totul se face numai de acolo, de către locuitorii planetei noastre, cu ajutorul tehnologiei înaintate şi a aparaturii de care dispunem. Niciodată nu este necesar ca locuitorii planetei să se deplaseze la faţa locului. Rar, dar foarte rar, mai vine cineva, dar numai pentru a verifica dacă totul este în ordine aici, dar nici atunci nu este necesar. Verificarea se poate face la fel de bine şi din oraş, sau poate chiar cu mult mai bine, cu mai multe date, foarte precise; nimic aproximativ. Nu ştiu dacă mă înţelegeţi, dar eu mă străduiesc să mă exprim cât mai explicit cu putinţă pentru voi, în termeni cât mai accesibili vouă, în limba voastră.
- Încercăm măcar să te înţelegem, Ly, spuse Lucian binevoitor.
- Mai spune-ne, Ly, te rugăm mult, singura modalitate de a ieşi la suprafaţa planetei voastre este călătoria cu cercul acela colorat? Este cercul singura legătură dintre interior şi lumea de afară? întrebă Stela.
- Nu, sigur că nu. Sunt o multitudine de alte modalităţi de a ieşi la suprafaţa planetei, fără a apela la ajutorul cercului colorat, fără pericolul ca atmosfera din afară să pătrundă în interior, ori ca aerul preţios de aici să iasă afară. Sunt multe tunele prin munţii ce delimitează lumea noastră artificială, tunele lungi, care fac legătura cu exteriorul. Unele duc direct la spaţioport, altele la unele minibaze aeriene din afară. Chiar şi de aici, din apropiere, pornesc câteva astfel de tunele prin munţi, care duc afară. Dacă vreţi, putem merge cu avionul pe acolo. Bineînţeles, dacă voi consideraţi că nu mai aveţi nimic de văzut aici, propuse Ly.
- Ly, sunt cu adevărat minunate toate aceste lucruri artificiale făcute de locuitorii planetei voastre; iarba, pomii, plantele, apele, ce să mai vorbim – totul, dar nu cred că ar trebui să întârziem pe aici. Deocamdată, nu mai avem ce vedea. Poate revenim altădată, îşi spuse Lucian părerea, iar colegii îl aprobară tacit.
- Fie, cum doriţi, spuse Ly. Ne vom întoarce deci la avion şi o vom lua printr-unul dintre aceste tunele, care ne va conduce pe suprafaţa planetei Proxima, iar de acolo vom merge cu avionul printr-un alt tunel, care duce direct în oraş şi vom lăsa avionul la locul lui, pentru a nu întârzia prea mult. Asta doar dacă nu aveţi nimic împotrivă.
- Nu cred să fie cineva care să aibă ceva împotrivă, spuse Lucian întrebător, privindu-şi colegii, care se declarară întru totul de acord cu comandantul lor, aşa că tot el zise: Haideţi deci, să pornim, dacă tot nu are nimeni nimic de obiectat.
După ce văzuseră tot ceea ce-i interesa, discutând despre lucruri care de asemenea le stârnea interesul, porniră toţi spre locul unde lăsaseră avionul.
Nick, fiind foarte ocupat cu blonda Maria, îşi lăsase sora să se descurce singură cu ceilalţi membrii ai echipajului terestru; el era deja ca şi inexistent... O ţinea de mână pe Maria, fermecat de chipul ei, de ochii ei cei verzi, de persoana ei... Fiind însă şi foarte neatent la tot ceea ce discutau ceilalţi, nu-şi dădu seama că era vorba de plecare, el şi Maria rămânând în urmă, pe loc, aşa că Lucian se văzu nevoit să strige spre ei, deşi nu foarte tare, pentru a nu deranja liniştea de acolo:
- Hei, prietene, voi doi ce aveţi de gând? Mergeţi cu noi, mai departe, sau rămâneţi să înnoptaţi aici, amândoi?
- Nu... Scuze... Venim imediat! Noi... Nu prea am fost atenţi, tresări Nick, surprins de glasul comandantului.
Când Nick şi Maria îi ajunseră din urmă, se urcară toţi în acel avion şi porniră uşor, la fel de uşor ca de fiecare dată şi în aceeaşi linişte, spre un tunel care să-i scoată la suprafaţa planetei Proxima, după cum stabiliseră, în apropierea spaţioportului, dar nu chiar pe spaţioport. Avionul zbura lin şi la fel de aproape de suprafaţa solului, de s-ar fi zis că-i mai curând maşină decâ avion şi că rulează în mare viteză pe o şosea. Totuşi, zbura, fără a atinge solul; îl „mătura” doar...
Şi de data aceasta avionul era manevrat cu perspicacitate şi cu o uluitoare uşurinţă de Ly, pe care Nick o lăsase să se descurce singură, având deplină încredere în ea, el fiind în continuare mult prea ocupat cu Maria, de care nu se mai putea despărţi nici măcar pentru o secundă, fascinat de frumuseţea ei.
Trecură în plină viteză peste câmpuri întinse şi ogoare imense, întreţinute, deşi de la distanţă, cu atâta grijă de locuitorii Proximei. Văzură râurile artificiale care curgeau în linişte deplină în albiile lor, fără clipocitul lin sau susurul vesel al apelor curgătoare terestre.
Ajungând într-unul din capetele acelor ogoare, zăriră o deschizătură într-un munte uriaş, ca o spărtură cu o formă geometrică bine determinată, care-i anunţa că se apropiau de tunel. Intrară cu avionul prin acel tunel, care nu era prea înalt, după cum s-ar fi aşteptat ei, nici prea lat, suficient însă pentru ca avionul să-l străbată fără probleme. Tot interiorul tunelului, bine finisat, fără denivelări, zgârieturi sau fisuri, era acoperit cu acelaşi material lucios, însă de culoare maronie de data aceasta.
Lumini răzleţe, apărute parcă de nicăieri sau de oriunde, de pretutindeni, făceau ca interiorul tunelului să nu fie foarte întunecos. Merseră destul de mult cu avionul prin acel tunel lung, până când în faţă se „căscă” o deschizătură albă, luminoasă, care anunţa celălalt capăt al tunelului. În curând ieşiră din tunel. Avionul fu brusc înconjurat, din toate părţile, de atmosfera albă şi densă care domnea pe întreg cuprinsul Proximei, cu excepţia oraşului de sub cupolă.
Prin aerul cel alb ca ceaţa distinseră într-adevăr spaţioportul, dar altă parte a acestuia decât cea pe care o vizitaseră ei. Nave de toate formele şi mărimile „zăceau” nemişcate, părând a fi abandonate pe suprafaţa albă şi lucioasă a spaţioportului. Nu se zărea nici o mişcare, nimic care să atragă în mod deosebit atenţia.
Strecurându-se uşor printre navele spaţioportului, avionul părea doar o jucărie silenţioasă, care se mişca subtil, graţios, printre uriaşele nave, fiind de altfel singurul obiect aflat în mişcare pe acolo, restul fiind în întregime cuprins de amorţeală, navele părând a fi mai degrabă nişte ciudate monumente, cu înţeles necunoscut, înălţate pe solul pustiu al planetei.
Trecând apoi de spaţioport, ajunseră la un alt munte, în care deschizătura unui tunel îi îndemna parcă să o ia pe acolo. Tunelul acesta nu era cu nimic diferit faţă de celălalt, numai că el ducea în altă parte şi într-adevăr, câd ajunseră la capătul lui şi ieşiră din el, se aflau deja în oraşul din care plecaseră iniţial, nicidecum pe ogoarele artificiale, ci în apropierea mini-bazei aeriene de unde luaseră avionul, unde Ly îl şi conduse cu grijă. Acolo îl opri, fără cel mai mic zgomot, fără a se simţi nici cea mai mică sau uşoară zguduitură, sau altceva asemănător şi cu toţii coborâră din „simpaticul” avion.
- Am ajuns deci de unde am plecat, constată Nistor cel înalt.
- Da. Şi sper că mica noastră călătorie v-a făcut plăcere, zise Ly. Acum însă va trebui să vă conducem înapoi la nava voastră albastră. Eu cred că pentru astăzi ajunge. Aţi început deja să cunoaşteţi cât de cât micile taine ale Proximei, sau doar unele dintre ele. Mâine veţi afla altele şi apoi altele... Sper că veţi sta destul aici, pentru a putea afla totul. Oricum, cred că am depăşit esenţialul, deci nu mai sunteţi atât de nedumeriţi ca la început. Dacă nu doriţi cu totul altceva, atunci propun să ne îndreptăm spre tunelele subterane, pentru a vă conduce la nava voastră, „Pacifis”.
- Da, Ly. Este suficient pentru astăzi, răspunse Lucian, mulţumit de noutăţile aflate. N-avem cuvinte prin care să ne exprimăm recunoşinţa şi să vă mulţumim îndeajuns pentru informaţiile oferite. Nu vrem să vă obosim prea mult şi mai ales, nu dorim să vă expuneţi nici unui risc din cauza noastră. Nu vrem să aveţi neplăceri, nici cu tatăl vostru, nici cu altcineva. Cât despre perioada pe care o vom petrece aici, pe Proxima, timp de cel puţin un an terestru nici nu se pune problema plecării spre Terra. Mi se pare suficient. Încă o dată, îţi mulţumim din suflet, ţie şi fratelui tău, pentru bunătatea de care daţi dovadă.
- N-aveţi pentru ce mulţumi, Lucian. Ne facem doar datoria de gazde. Şi mă bucur că veţi rămâne cel puţin un an aici, surâse fermecător Ly.
Acestea fiind zise, se îndreptară către scările care duceau spre tunelele subterane. Ajungând aproape de scări, auziră în urma lor nişte paşi mărunţi şi lenţi, care se apropiau de ei, iar o voce binecunoscută lor, rosti:
- Ly, Nick... Staţi numai puţin! Vreau să vorbesc ceva cu voi.
- Tata... şopti Nick, pălind, fără a se întoarce spre cel ce-i strigase; lăsă chiar şi mâna Mariei pentru câteva clipe...