*12. Convorbire între prieteni.

Dimineaţa următoare, când se treziră, constatară lipsa Mariei de la bordul navei, dar nu intrară în panică, închipuindu-şi că aceasta se trezise înaintea lor şi ieşise afară, la aer curat, aşa că nu-şi făcură probleme în privinţa ei, mai ales că roboţii le confirmară bănuiala: Maria ieşise într-adevăr mai devreme. Avea dreptul acesta, nu-i putea impune nimeni să nu se plimbe pe suprafaţa planetei, deşi de una singură...
După câtva timp, ieşiră şi ei afară din „Pacifis”, hotărând s-o aştepte pe Maria, cât şi pe Ly cu fratele ei, Nick. Profitând de întârziere, Lucian se apropie, evident, de colega lui, Lia, cu intenţia de a intra în vorbă cu ea:
- Domnişoara Lia... Cum te simţi în dimineaţa asta?
- Foarte bine, mersi, răspunse ea cu indiferenţă, întorcând capul în altă parte, pentru a-i evita privirea.
Încercă să nu-l ia în seamă; încă îşi simţea obrajii arzând, iar inima ei o lua razna în preajma lui, fără voia ei...
- Cum ai dormit în noaptea asta, după mica noastră discuţie de aseară? continuă el, încercând s-o privească.
- Minunat, răspunse ea simplu, evitându-l.
- Serios?! Eu, nu prea... recunoscu el cu sinceritate.
- Sincer, nu mă interesează! Iar acum, te rog, lasă-mă-n pace! Nu te învârti prin preajma mea! Pleacă! Scuteşte-mă de prezenţa ta!
- Cum doreşti... replică el sec şi se retrase, alături de ceilalţi colegi.
După câteva clipe, în depărtare îşi făcu apariţia o umbră mişcătoare, abia vizibilă prin aburul cel alb, care se îndrepta însă în mod sigur spre ei. Dacă mai toţi îşi închipuiau că ar putea fi Maria, Mihai o recunoscu de îndată pe cea care era într-adevăr Ly Kuny, care ajunse în scurt timp lângă ei. După ce-şi dădură „bună dimineaţa” şi se bucurară de revedere în egală măsură, Lucian spuse:
- Fratele tău unde este? De ce n-a venit cu tine?
- Nu ştiu. A plecat înaintea mea şi mi-a spus că vine aici, la voi. Cum, n-a sosit încă?
- Noi nu l-am văzut până acum, îi răspunse Alex.
- Mă miră faptul că n-a sosit. A plecat foarte devreme, cu mult înaintea mea şi mi-a spus că vine la voi; doar nu m-a minţit... Cum ar putea? Fratele meu nu mă minte niciodată. Dar Maria unde este? N-o văd aici, cu voi, observă Ly.
- Aha... Cred că ea este cu fratele tău, presupuse Stela.
- Cum? De unde ştii? tresări Ly.
- Nu ştiu, însă aşa presupun, recunoscu Stela. Dacă tu zici că Nick a plecat cu mult înaintea ta şi ţi-a spus că vine aici... Noi, când ne-am trezit, n-am găsit-o pe Maria. Poate că ea s-a trezit mai devreme, iar când a sosit Nick, poate că l-a văzut şi s-a dus afară, la el, fără să ne deranjeze şi pe noi. Însă asta e o simplă presupunere, dar eu aşa cred că s-ar fi întâmplat.
- S-ar putea să ai dreptate, Stela, o aprobă Ly îngândurată. Iar în cazul acesta, va trebui să-i aşteptăm. Ştiţi, cred că fratelui meu îi place de colega voastră, Maria.
- Aha, asta-i evident, spuse Nistor. Dar ce, ţie nu-ţi place de ea?
- Ba da. Şi mie-mi place de ea. Nici n-am spus că nu mi-ar plăcea de Maria, replică Ly.
- Mă bucur pentru tine. Dar sincer, mie nu-mi prea place de blonda asta mititică, recunoscu lunganul.
- Nis! îl atenţionă de îndată Lucian.
- N-am spus nimic rău, şefu’... Decât adevărul.
- Nu ştiu de ce nu ţi-ar place de ea. E tare simpatică, zise Ly.
- Şi tare enervantă, o completă Nistor.
- Mie-mi place de ea, susţinu în continuare Ly.
- Minţi! o contrazise Alex zâmbind, fără răutate. Ştim noi de cine-ţi place ţie mai mult, dintre noi.
- Poftim?! Ce vreţi să spuneţi cu asta? păru Ly nedumerită.
- Lasă, că ştii tu mai bine... Nu te preface, surâse Alex.
- Alex are dreptate. Ştim noi de cine-ţi place ţie cel mai mult, îl aprobă Nistor, intrând în jocul colegului său.
- Ce tot vorbiţi?! se miră Ly. De cine credeţi voi că mi-ar plăcea mie? De voi toţi, la fel de mult! De cine ar putea să-mi placă mai mult dintre voi?
- Spre exemplu... de Mihai, afirmă Alex, în care se retrezise spiritul năstruşnicului Cupidon. Ce, nu-i aşa? Hai, spune că n-am dreptate! Poţi să mă contrazici? Ce crezi, că n-am obsevat? Am văzut noi că de el îţi place cel mai mult. Oricine-şi poate da sema cu uşurinţă de asta.
Auzind aceste vorbe, campionul, emoţionat, îşi lăsă privirea albastră în jos, însă nu spuse nimic; nu avea cuvinte, de parcă îi pierise graiul.
- Şi lui îi place de tine, desigur... Ia uite-l, se dă singur de gol, remarcă lunganul.
- Alex, Nis, încetaţi, interveni Lucian. Nu fiţi răi!
- Dar am spus adevărul, se apără Alex. N-am greşit nimic...
- Nu-i frumos să vorbiţi aşa, chiar dacă spuneţi adevărul. Nu înţeleg ce v-a apucat? Vedeţi-vă de treaba voastră, îi dojeni comandantul.
- Mii de scuze! N-am avut intenţia să supărăm pe nimeni. Îmi pare rău dacă s-a întâmplat aşa, spuse Alex.
- Altădată n-o să se mai întâmple, adăugă Nistor.
- Ar fi bine dacă aţi avea grijă ca într-adevăr să nu se repete, le atrase atenţia Lucian, cu seriozitate în glas.
- Mihai este un băiat finuţ, tare sensibil. Sper că nu s-a supărat pe mine din cauza asta. Ce zici, puştiule? întrebă Alex.
- E-n ordine, Alex. Nu m-am supărat deloc.
- Dar pe mine? se interesă lunganul.
- Nici pe tine, evident, îl asigură Mihai.
- Mersi, campionule, zise Nis.
- Eşti un tip de treabă, adăugă Alex.
- Alex, cu altă ocazie te-aş ruga să-ţi controlezi vorbele. Se pare că ai limba cam ascuţită, spuse Lucian.
- Zău aşa, Luci! Îmi dai mie lecţii? Uiţi care dintre noi doi e mai mare ca vârstă? Sau îi iei apărarea lui Mihai? Ce, eşti avocatul lui? De când te-a angajat?
- Bătrâne, ar fi cazul să fii mai serios! Te rog, încearcă măcar. Chiar dacă eşti cel mai mare dintre noi toţi, ca vârstă; n-am uitat asta niciodată, să ştii! Nici n-am să uit vreodată. Dar asta nu înseamnă că poţi să ne tratezi pe noi, toţi ceilalţi, cum crezi tu de cuviinţă. Te rog, să nu se mai repete, îi atrase Lucian din nou atenţia.
- Lasă-l, Luci, n-a făcut nimic rău, interveni Mihai în favoarea geneticianului.
- Dar chiar, că tot veni vorba, cum e cu tine, Luci? nu cedă Alex.
- Cu mine? Ce anume să fie cu mine? nu pricepu Lucian.
- Las’ că ştii tu, zise Alex. Cum e cu tine şi cu Lia? Te tot ţii după ea, din câte se vede. Ce crezi, că noi am fi orbi? Că n-am observat? Ţi-a picat cu tronc domnişoara consilier...
Lia ar fi vrut să nu fi fost de faţă în acele momente, iar Lucian se încruntă de îndată, semn că nu-i convenea deloc ceea ce auzise.
- Ce vrei să insinuezi? De ce nu-ţi vezi deloc de treaba ta? O iei pe urma lui Nis?
- Hai, Luci, nu te supăra! îl rugă Alex. Te puneam la încercare, doar suntem prieteni vechi... Sper că n-ai de gând să te superi doar din atâta.
- Te-aş ruga să renunţi definitiv la acest subiect! Clar?! spuse Lucian grav, cu o figură severă, fiind mai serios ca oricând, privind spre Alex dojenitor; era comandantul misiunii, omul serios, calm, calculat, cu care ei erau deja obişnuiţi, cel atât de sigur pe sine...
- Sigur; cum spui tu... replică geneticianul.
Expresia feţei lui Lucian, ca şi tonul cu care i se adresase, nu-i lăsă lui Alex posibilitatea de a nu-i da ascultare, aşa că, deocamdată, geneticianul se potoli. În acel moment apărură Nick, cu Maria. Se salutară reciproc între ei. Începuse cea de-a treia zi de când cei şapte sosiseră pe Proxima.
- Nick, pe unde ai tot umblat până acum? îl întâmpină Ly.
- Scuze, surioară. Am întârziat? Ne-am plimbat şi noi puţin.
- Puţin?! Asta numeşti tu puţin? Aproape că s-a făcut miezul zilei, îl dojeni Ly.
- Îmi pare rău. N-am vrut să întârziem, insistă Nick.
- Bine... cedă sora lui.
- Deci, Maria, dispari dis de dimineaţă, fără să ne laşi vreo veste... zise Stela.
- Regret, n-am ştiut cum altfel să procedez... M-am trezit mai devreme, înaintea voastră şi n-am vrut să vă deranjez, aşa că am ieşit afară, gândindu-mă să aştept acolo până vă veţi trezi şi voi. În momentul acela a apărut Nick, singur... L-am întrebat unde-i sora lui şi mi-a răspuns că a venit înaintea ei, dar trebuie să apară şi ea, în curând. Apoi mi-a propus să ne plimbăm puţin, iar eu am acceptat.
- Aha, am înţeles... Mersi pentru explicaţii, zise Lia.
- Mă întreb însă dacă chiar v-aţi întâlnit întâmplător, ori eraţi vorbiţi dinainte, totul era aranjat aşa? presupuse Alex.
- Iar începi? îl atenţionă Lucian, încercând să-l determine să renunţe la o nouă discuţie cu acelaşi subiect, dar cu alţi protagonişti.
- Dar n-am făcut nimic, se apără Alex.
- Aşa-i. Deocamdată, nu încă, dar n-am de gând să aştept să faci ceva. Aşa că mai bine taci, înainte de a spune iar vreo prostie, pe care apoi s-o regreţi. Te rog, nu începe din nou, insistă Lucian.
- Bine, bine... Uite, tac, acceptă cu greu Alex. E mai bine aşa?
- Da, e cu mult mai bine, să fii sigur de asta, răspunse Lucian.
- Hei, ne explică şi nouă cineva despre ce este vorba aici; nu înţeleg deloc... Cum adică să nu înceapă iar? Şi ce să nu înceapă? se interesă Maria, curioasă să afle.
- Ah, nu-i nimic important, crede-mă, blondo, răspunse Lucian, încercând s-o convingă că-i aşa cum spune el; totuşi, justifică: Alex a avut mai înainte câteva discuţii cu noi, până a sosi voi doi, dar nu e nimic interesant, n-ai avea ce să afli.
- Aţi putea măcar să mă lămuriţi puţin, stărui blonda. Ce se petrece de fapt, aici?
- Nu, Maria, te rog, nu insista! Ţi-am spus doar că nu-i nimic interesant sau important şi crede-mă, te rog! Ai cuvântul meu în acest sens şi sper că ştii ce înseamnă cuvântul meu. Doar nu crezi că am avea ceva de ascuns faţă de tine sau de Nick, după cum am dori ca nici voi doi să nu aveţi nimic de ascuns faţă de noi. Dar n-are rost să mai vorbim despre asta.
- Bine, Luci, te cred; altfel nici nu s-ar putea, renunţă Maria.
- Ce-i drept, şefului nu-i convine faptul că Alex s-a legat şi de el. Cam asta ar fi, blondo, încercă lunganul să-i explice pe scurt despre ce se discutase mai înainte.
- Nis, nu te-a întrebat nimeni nimic! De ce te amesteci? interveni Lucian.
- Păi, aşa este, şefule... Nu-ţi convine ce-a spus Alex mai înainte despre tine şi despre domnişoara consilier...
- Nu-mi prea convine nici ce spui tu acum! Aşa că gata, terminaţi! Nu vreau să mai aud nimic în acest sens. Clar?
- Sigur. Clar, şefu’. Cum zici tu, aşa e.
Lucian îi aruncă imediat, în treacăt, o privire dezaprobatoare, apoi schimbă subiectul:
- Ly, Nick, colega mea, Lia, a observat lipsa unui satelit natural al Proximei, cum ar fi Luna pentru Pământ. Ea a pus problema asta. De aceea, vă întreb, planeta voastră are sau nu unul sau mai mulţi sateliţi naturali? Iar dacă-l are, ori îi are, e atât de mic, sau sunt atât de mici, încât nu poate fi zărit, ori nu pot fi zăriţi cu ochiul liber, ori este atât de îndepărtat, sau sunt atât de îndepărtaţi, ori din care altă cauză existenţa lui, sau după caz, a lor, nu poate fi observată?
- Mda... Observaţia este corectă, răspunse Ly. N-aţi văzut un satelit natural al Proximei cu ochiul liber, cum ar fi Luna pentru Terra, pentru că el nu există. Deci, din nefericire, Proxima nu are nici un satelit natural, ca planeta voastră, nu are nici măcar unul singur, deci n-are rost să amintim de mai mulţi. Planeta noastră e singură, nu e însoţită de sateliţi naturali în evoluţia ei pe traseul orbital în jurul stelei centrale Alfa a sistemului nostru planetar, deşi judecând după mărimea Proximei, ar fi fost poate normal ca planeta noastră să aibă mai mulţi sateliţi naturali, să fie însoţită de un adevărat sistem în miniatură de sateliţi, căci Proxima este ceva mai mare chiar decât Jupiter, gigantul gazos al sistemului vostru solar, doar că Proxima are suprafaţă solidă. Dar asta-i situaţia... Proxima nu are şi nici n-a avut niciodată vreun satelit natural, a fost de când se ştie singură pe orbită, ultima planetă a sistemului Alfa.
- Aha... Acum e limpede, se lămuri Lucian.
- Vezi că am avut dreptate?! se mândri Lia.
- Da, ai ghicit în privinţa asta, o aprobă Lucian. Iar eu n-am uitat să întreb despre această problemă. Dar, după cum prea bine vezi, Lia, am fost foarte corect şi am recunoscut că observaţia cu pricina îţi aparţine ţie, nu mi-am însuşit-o, deşi aş fi putut foarte bine să fi procedat astfel, nimic nu m-ar fi împiedicat... Aş fi putut susţine că mie mi-a aparţinut obsevaţia respectivă, iar tu n-ai fi putut dovedi contrariul, căci n-aveai martori; n-a asistat nimeni la discuţia noastră. Dar eu sunt corect întotdeauna. Reţine, te rog, acest lucru! Să nu mă acuzi vreodată pe nedrept.
- Mda, am să reţin... Deci, tu eşti Lucian cel corect, comandantul nostru, matematicianul nostru, omul care nu face greşeli, iar dacă le face totuşi, e atât de corect încât şi le recunoaşte. Ce să spun?! Nu rămâne nimic de adăugat, domnule Perfect, îl ironiză Lia, de faţă cu toţi.
- Lia, ce înseamnă toate astea? Te rog, nu vorbi urât cu şeful sau despre el! Cum îţi permiţi? păru Nistor indignat de atitudinea Liei faţă de Lucian, de îndrăzneala ei.
- Nis, nu te amesteca! Nu e deloc problema ta, interveni Lucian zâmbind, întrerupându-l pe lungan, care se înflăcărase. Eu nu i-am făcut nici un fel de observaţie Liei, aşa că nu-i face nici tu... Las-o să-şi spună părerea, e liberă, ca oricare altul.
- Da, şefule, e liberă, dar n-are dreptate, insistă lunganul.
- Aşa crezi tu. Ea însă crede altfel. Aşa că... las-o, îl sfătui „şeful”.
- Bine, şefu’... cedă Nistor. Cum zici tu. Întotdeauna! Dar dacă aş fi vorbit eu aşa despre tine, în mod sigur te-ai fi supărat.
- De ce spui prostii?! Ţi-am interzis eu vreodată ceva, ţie sau oricui altcuiva? Chiar crezi că m-aş supăra pe tine? Aş avea oare motive? N-ai înţeles încă până acum că poţi să crezi sau să spui orice vrei despre mine, tu sau oricare altul dintre voi şi puteţi fi siguri că n-am să mă supăr. Aşa că, te rog, de acum încolo, înainte de a spune ceva, opreşte-te să te şi gândeşti, puţin mai bine. Gândeşte-te de două ori înainte de a spune ceva, că n-ai nimic de pierdut. În orice caz, e mult mai bine decât să spui o prostie, fără să te gândeşti deloc. Deci... Reflectează, apoi o să vorbim noi altădată, să-mi spui dacă am avut sau nu dreptate.
- Bine, şefu’, aşa am să fac, aprobă Nistor.
- De ce-i tot spui „şefu’ ”? Sună ciudat! Mai ales pentru unul ca Lucian, aprecie Ly, nedumerită.
- Eh, aşa m-am obişnuit, iar acu’ mi-e greu să mă dezvăţ. Da’ şefu’ nu se supără pe mine nici pentru asta. Oricum, sunt singurul care-i spune aşa.
- Zău, Ly, nu-i aşa că nu-ţi place cum sună? întrebă Lucian. Nu mi se potriveşte. Află că nici mie nu-mi place, dar n-am încotro, am fost nevoit să admit ca Nis să mi se adreseze astfel, pentru că niciodată n-am reuşit să-l înduplec să renunţe la cuvântul acesta, deşi am încercat de nenumărate ori, în fel şi chip, să-l conving, dar Nis e de-a dreptul imposibil. Oricum, m-am obişnuit deja cu el, nu mi se mai pare chiar aşa de ciudat ca Nis să mi se adreseze astfel. Totuşi, mi-e un foarte bun prieten, deci, îl accept aşa cum e.
- Eşti tare îngăduitor, nu numai cu el, după câte se pare, aprecie Ly, privind sugestiv spre Lia.
- Ăsta-i şeful meu, îl lăudă Nistor. Aşa a fost întotdeauna şi mereu mi-a fost cel mai bun prieten, cel mai apropiat, el şi cu Alex. Întotdeauna am format un trio de nedespărţit.
- Aha... încuviinţă „şeful” scurt, fără nici un alt comentariu.
- Înainte de a pleca spre oraş, pentru că tot n-am plecat încă de aici, aş mai avea o întrebare, din alt domeniu, interveni Stela.
- Desigur, Stela. Întreabă-ne orice doreşti, iar noi îţi vom răspunde, în limita posibilităţilor, adică aşa cum ne vom pricepe, încercând cât mai mult cu putinţă să ne facem înţeleşi, spuse Nick.
- Este ceva în legătură cu atmosfera planetei voastre, vreau să spun atmosfera de afară. Am o nelămurire cu privire la această stranie atmosferă şi tare mult aş dori să mă lămuresc şi în privinţa asta, pentru ca totul să se limpezească, să se clarifice, să devină sigur.
- Da, spune, te ascultăm, o invită Ly.
- Aerul planetei voastre este alb şi dens datorită prezenţei dantoniului. Asta am înţeles. Nu pot însă pricepe cum se poate explica faptul că aerul acesta alb şi dens este opac, deoarece nu se poate vedea clar pe o distanţă prea mare de jur împrejur, oricâtă lumină ar fi, indiferent că e dimineaţă, ziuă, seară sau noapte, dar în acelaşi timp, acelaşi aer alb şi dens este şi transparent, deoarece de pe suprafaţa planetei pot fi văzute fără probleme stelele în timpul nopţii, iar ziua cerul senin şi steaua Alfa. E ceva în neregulă aici; adică, în sensul că sunt două noţiuni contradictorii, care se resping categoric, dar care convieţuiesc, în acelaşi timp. Cum se poate explica acest straniu fenomen? Mă tot frământ, dar nu reuşesc să înţeleg care ar putea fi explicaţia acestui fapt, spuse doctoriţa.
- Da... Este ceva care poate să vă dea mult de gândit, dar la care aţi fi găsit răspunsul foarte uşor, dacă v-aţi fi străduit puţin mai mult, începu Nick explicaţia. Adică nu e foarte complicat; dimpotrivă, este destul de simplu. Iar de fapt, este normal şi firesc să fie aşa, dar bineînţeles că voi n-aţi avea de unde să ştiţi. Aţi fi putut însă să vă imaginaţi cum ar fi. Deoarece dantoniul este un gaz mai greu decât oxigenul şi implicit decât aerul planetei noastre, cea mai mare parte a lui se află înghesuită jos, la suprafaţa planetei, în stratul inferior al atmosferei, până la 1000-1500 m înălţime. De aici şi până la 2500 m altitudine, densitatea dantoniului scade simţitor, aerul nemaifiind atât de alb, sau de opac. Iar de la 2500 m în sus, dantoniul lipseşte cu desăvârşire, la acea altitudine făcându-şi simţită prezenţa alte gaze cu greutatea mai mică decât a oxigenului, deci cu mult mai uşoare. Prin urmare, e normal ca la baza planetei aerul să fie destul de opac, căci acolo se află concentrată cea mai mare parte a dantoniului, colorând aerul în alb destul de puternic, pentru a nu permite vederii să aibă o imagină clară pe distanţe mari. Şi este normal să poată fi zărite stelele noaptea, cerul senin sau astrul zilei, deoarece cu cât înaintăm în înălţime, influenţa dantoniului este din ce în ce mai slabă, aerul nemaifiind chiar atât de colorat, ci foarte vag, iar de la 2500 m în sus aerul este absolut incolor şi transparent, deoarece mai sus de această ştachetă dantoniul nu poate pătrunde. Aceasta este distanţa limită în altitudine, până unde el poate fi prezent, iar la baza planetei, până la 1500 m înălţime, el domină aerul, prezenţa lui făcându-se foarte simţită. Cam asta ar fi, încheie Nick.
- Acum totul este clar în privinţa atmosferei Proximei? se interesă Ly.
- Da, Ly. Acum am înţeles totul. Vă mulţumesc pentru informaţii. Deşi era atât de simplu... şi totuşi suficient de complicat, zise Stela.
- Dacă te-ai lămurit asupra acestei probleme, atât tu, cât şi colegii tăi, sper că putem porni, în sfârşit, propuse Ly.
- Bineînţeles, Ly. Putem porni, o aprobă Lia, apoi interveni Lucian:
- Ly, ieri am înţeles de la tine că au mai rămas de spus destul de multe lucruri despre planeta voastră. Parcă să zic că ne-ai promis că le veţi povesti în cursul zilei de azi, iar dacă nu mă înşel, tot tu ai spus că ne veţi arăta şi oraşul, sau măcar o mică parte din el. Eu, unul, aşa-mi aduc aminte. Este sau nu aşa?
- Ba da, Lucian. Aşa este. Şi ne vom ţine de promisiunea dată. Vom începe însă cu spaţioportul. Iar pentru ca să ne înţelegeţi mai bine, vă vom duce până acolo, să-i facem o vizită. Pe la tata n-are rost să trecem. Vom merge însă şi prin oraş, după ce vom termina cu spaţioportul şi vă vom arăta o parte a oraşului. Între timp, vom continua să vă povestim despre planeta noastră. Sper că vom avea suficient timp. Dacă nu, vom continua mâine şi în zilele următoare, zise Ly.
- E departe spaţioportul? se interesă Alex.
- Da, e foarte departe, îi răspunse Nick. Dar nu vom merge pe jos, pentru că nu ne-ar ajunge nici toată ziua de azi şi zilele următoare pentru a ajunge până acolo. Vom folosi ceea ce pentru voi cred că s-ar numi un... „avion”. Pe aici, prin apropiere se află o bază în care există mai multe asemenea avioane. Vă rugăm să ne urmaţi!
Nick Kuny porni înainte, urmat de sora lui, Ly şi de cei şapte tineri de pe Terra, împreună cu cei doi roboţi ai lor...