poezii
v3
 

Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission Contact | Înscrie-te
poezii poezii poezii poezii poezii
poezii
armana Poezii, Poezie deutsch Poezii, Poezie english Poezii, Poezie espanol Poezii, Poezie francais Poezii, Poezie italiano Poezii, Poezie japanese Poezii, Poezie portugues Poezii, Poezie romana Poezii, Poezie russkaia Poezii, Poezie

Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara

Poezii Romnesti - Romanian Poetry

poezii


 
Texte de acelaşi autor


Traduceri ale acestui text
0

 Comentariile membrilor


print e-mail
Vizionări: 776 .



Proxima - Partea întâi: „O misiune specială”
proză [ Ştiinţifico-Fantastică ]
- roman -
Colecţia: science fiction

- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -
de [Sagittarius ]

2019-09-24  |     | 



*107. Câteva amănunte.

Obiectivul urmărit – planeta Proxima – era o planetă total necunoscută oamenilor. Nu se ştia decât că ea ar exista undeva, într-o galaxie îndepărtată, într-un anumit sistem planetar Alfa, despre care, de asemenea, nu se ştia mai nimic.
Tot ce se ştia despre această planetă era faptul că se numea sigur Proxima, cine ştie din ce motive şi că făcea parte din acel misterios sistem planetar – sistemul Alfa. Galaxiei din care făcea parte Proxima nu i se dăduse nici măcar un nume, ea fiind înregistrată sub un număr codificat, deoarece nu se cunoşteau toate datele referitoare la ea. Însă se mai ştia exact locul în care se afla acest astru atât de necunoscut, la fel de sigur fiind şi faptul că Proxima era o planetă. Faptul că această planetă era atât de necunoscută avea o explicaţie. Şi anume: nimeni nu se încumetase până atunci să se aventureze într-o asemenea călătorie, care li se părea foarte periculoasă, datorită distanţei enorme dintre cele două planete. De asemenea, după cercetările făcute în ultimul timp, planeta Proxima li se părea un ţinut deloc prietenos şi total inaccesibil. Nimeni nu şi-ar fi putut imagina cum o navă spaţială avea să răzbată până la Proxima, acest lucru părându-li-se de domeniul fantasticului, un lucru practic irealizabil. Nici acum nu erau siguri că nava albastră va reuşi totuşi să străbată cu bine extrem de dificilul drum şi-şi dădeau seama cât de mult riscau. Dar îşi spuneau că trebuie măcar să încerce. Proxima trezise de multă vreme interesul oamenilor de ştiinţă de pe Terra, dar nu avuseseră încă prilejul să o studieze îndeajuns. Orgoliul nu-i lăsa să renunţe şi ca întotdeauna, orgoliul ieşea învingător. Aşa se ajunsese să se organizeze acest zbor spaţial, iar organizatorii lui aveau deplină încredere în cei şapte tineri astronauţi pe care îi aleseseră să facă parte din echipaj, fiind convinşi că vor reuşi să ducă totul cu bine până la capăt, deoarece, după cum s-a văzut, cu toţii erau nişte tineri ambiţioşi, capabili, inteligenţi, cu simţul răspunderii.
Echipamentul celor şapte membri ai echipajului navei „Pacifis” era constituit dintr-un costum albastru şi o cămaşă bleu, toate fiind aproape mulate pe corp. Aceasta era uniforma lor, fiind lejeră, lucrată cu gust, dintr-un material rezistent şi plăcut, care să nu-i incomodeze şi să fie adecvată misiunii lor. Toţi aveau uniformele la fel, dar, bineînţeles, fiecare avea uniforma lui proprie, constituită din cămaşa bleu, haina şi pantalonul albastru. Pe haină, fiecare avea câte o insignă bine prinsă, destul de mărişoară, dar nu foarte, pe care erau însemnate emblema echipajului, denumirea navei, „Pacifis”, sigla Institutului Astronomic, iar dedesubt erau înscrise iniţialele numelui posesorului uniformei, cu litere majuscule. Cam astfel arăta uniforma celor din echipaj.
De asemenea, fiecare dintre ei avea câte 500 de uniforme de rezervă, potrivite pe măsura lor, pentru cei 13 ani ai misiunii, în cazul în care cele ce le purtau se uzau prea mult, să aibă de schimb, câte 20-25 de costume speciale de protecţie, câte 50 de costume de astronauţi, 150-200 de salopete de lucru pentru cazul în care s-ar defecta ceva în sistemul de funcţionare al navei, necesitând reparaţii, halate pentru laboratoarele în care făceau cercetări ştiinţifice, fiecare în domeniul său de specializare, echipament sportiv, cât şi foarte multe haine particulare; băieţii – cămăşi, costume, pantofi, bluze, tricouri, pantaloni şi tot ce le mai era necesar; iar fetele – rochii, fuste, bluze, tricouri, cămăşi, pantaloni, de toate formele şi culorile, cât şi multe alte „mărunţişuri” personale. Fiecare îşi avea un loc anume bine stabilit în care-şi ţinea lucrurile personale, aranjate cu grijă şi atenţie, dar toţi le aveau aşezate în aceeaşi încăpere a navei, cu excepţia celor aflate în rezervele fiecăruia (cele mai des utilizate).
Ei stăteau mai tot timpul îmbrăcaţi în uniformele lor albastre, la care nu renunţau decât în cazuri deosebite, petrecând între ei, când erau anumite evenimente ce trebuiau celebrate, cum ar fi, spre exemplu, Crăciunul sau Anul Nou, ca şi ziua onomastică a vreunuia dintre ei; fiind cu toţii tineri, ştiau să se distreze, meritând clipe de destindere şi repaus, fără a neglija însă zborul spaţial, lăsând în acele clipe totul în seama celor doi roboţi, iar nava pe pilot automat, computerul şi roboţii descurcându-se la fel de bine ca şi ei, iar în caz că se ivea ceva neobişnuit, cei doi roboţi îi anunţau cu siguranţă. Fiecare avea locul în care-şi păstra lucrurile personale însemnat cu iniţialele majuscule ale numelui său, ca să le găsească mai repede în caz de necesitate. În navă existau şi mai multe încăperi cu provizii îndestulate, pentru îndelungata lor călătorie spaţială, alimente bine conservate, preparate, proaspete sau concentrate, în cutii de plastic, de carton sau metal inoxidabil, depozitate în condiţii corespunzătoare, pentru a pu-tea fi păstrate mai multă vreme fără a se altera. Desigur, exista la bordul navei improvizată şi o seră, destul de mare, încăpătoare, imensă chiar, unde lumina soarelui era imitată în mod adecvat, în care existau tot felul de plante, de diverse soiuri, legume, cereale, chiar şi câţiva pomi fructiferi, care să le asigure o alimentaţie sănătoasă pe parcursul celor 13 ani, căci numai cu proviziile conservate n-ar fi făcut faţă atâta timp. Aşa însă, aveau alimente suficiente, cât să le ajungă în toată această lungă perioadă. Desigur, trebuiau să se gospodărească singuri, să îngrijească plantele în mod corespunzător, să le cultive periodic şi să strângă roadele la momentul potrivit pentru a putea beneficia de ele, dar se puteau descurca, doar aveau un biolog priceput la bord, care ştia foarte bine tot ce le trebuia acestor plante pentru o dezvoltare armonioasă, sau măcar normală. Mai dificil era poate cu apa, deşi aveau şi apă suficientă, atât potabilă, cât şi pentru alte nevoi; totuşi, apa pe care nu o foloseau pentru băut era recuperată cu atenţie şi apoi refolosită, după ce era filtrată şi purificată, printr-un mic sistem de purificare, foarte bine pus la punct, aflat la bordul navei. Altfel spus, apa era reciclată periodic.
Mai existau şi săli de sport, în care-şi puteau întreţine forma fizică, practicând diverse exerciţii fizice, fiecare ce dorea. Aveau posibilitatea chiar să joace scurte partide între ei, împărţindu-se în echipe, cum puteau şi cum cădeau de acord, câte trei, unul rămânând pe post de arbitru. Aveau însă posibilitatea de a practica aproape orice fel de sport doreau, iar asta era bine pentru ei. Puteau chiar şi înota din când în când, existând şi câteva piscine, nu foarte mari sau adânci, însă potrivite pentru ei. Puteau chiar şi patina, având şi această posibilitate. Iar în general, puteau face aproape orice doreau, având la dispoziţie tot ceea ce le era necesar: ateliere de pictură, cărţi de joc, dar şi de citit, multă muzică pe gustul lor, videocasete cu filme, videoclipuri, documentare ştiinţifice, CD-uri, DVD-uri, dischete etc. Aveau deci cu ce-şi umple timpul liber, putând desfăşura diverse activităţi distractive, după placul fiecăruia. Cât timp se odihneau, de obicei în rezervele lor, nava rămânea în grija celor doi roboţi şi a pilotului automat, care supravegheau zborul. Roboţii nu-i deranjau din somn decât în caz de strictă necesitate.
Cu starea de imponderabilitate nu aveau probleme, deoarece în navă exista un sistem perfecţionat, care regla în orice moment forţa de acceleraţie gravitaţională din interiorul „Pacifis”-ului, astfel încât gravitaţia să se menţină mereu la aceeaşi valoare, de 1 G, ca pe Terra şi să fie astfel evitată starea de imponderabilitate, ce le-ar fi îngreunat mai mult misiunea, care era oricum destul de dificilă. Temperatura din interiorul navei albastre era şi ea bine reglată şi ţinută sub control, la o valoare acceptabilă, plăcută, între 20º-25ºC, sistemul de aer-condiţionat fiind şi el bine pus la punct. Iar cu oxigenul nu aveau probleme, în general, toate sistemele de menţinere a vieţii la bordul navei funcţionând mereu aşa cum se cuvenea, la parametrii normali.
Să petreacă atâta timp închişi într-o navă spaţială poate părea, la prima vedere, curată nebunie. Chiar şi ei îşi închipuiseră că tot se vor plictisi în cele din urmă. Dar fiecare avea întotdeauna ceva de făcut, fiecare avea o ocupaţie permanentă, aşa că nu le rămânea timp să se mai şi plictisească.
Pe lângă activitatea ştiinţifică pe care o desfăşurau, îşi găseau timp şi pentru recreere, păstrându-şi mereu în formă buna-dispoziţie, ca şi o ambianţă plăcută, o atmosferă netulburată de certuri inutile sau neînţelegeri, o atmosferă pe care Lucian se străduia cum putea mai bine să o păstreze, intervenind împăciuitor ori de câte ori era necesar, oprind cu calmul său orice discuţii contradictorii ivite între colegii săi, evitând el însuşi să pornească sau să întreţină astfel de discuţii. Mihai încercase în câteva rânduri să-i înveţe secretul artelor marţiale pe colegii săi, făcându-le mici demonstraţii, dar nu reuşise, deşi Lucian dovedise a avea puţine cunoştinţe, cât de cât, şi din acest domeniu, dar nu se punea la încercare cu Mihai, ştiind bine că nu avea nici o şansă, cunoscând trecutul sportiv glorios al tânărului informatician, forţa lui, ca şi palmaresul de invidiat realizat de acesta în luptele sportive, în anii în care participase la concursuri şi competiţii de acest gen. Prin urmare, Mihai se văzuse nevoit să renunţe la încercarea de a-i învăţa pe colegii lui câte ceva din experienţa lui de fost campion mondial, căci nici unul nu se punea cu el, nici măcar Nistor, cu toată alura sa atletică, nu-şi măsura însă puterile cu Mihai, spunându-i acestuia că preferă să-şi păstreze toate oasele întregi. Colegii îi spuneau campionului că în caz de necesitate, Mihai însuşi îi va apăra, fiindcă doar era într-un fel răspunzător de soarta echipajului, iar ei îl vor ajuta, fiecare însă în felul său, cu arme, cu pumnii, sau cum se pricepea mai bine. Veseli, voioşi, bine dispuşi, cei şapte îşi petreceau împreună timpul, înţelegându-se destul de bine între ei, în mare parte datorită comandantului lor, chiar dacă Lia continua să-l tachineze, uneori într-un mod destul de agresiv, violent; însă Lucian ştia întotdeauna cum să se descurce, mai ales cu ea. Nu-i câştigase prietenia, nici simpatia, nici nu-şi dezvăluise sentimentele pe care încă le avea pentru ea, în mare parte datorită acelei promisiuni pe care i-o făcuse atât ei, cât şi, mai ales, tatălui ei, promisiune pe care până în acel moment o respectase; cu greu, însă o respectase. Până când oare?! Reuşise însă ceva din ceea ce-şi propusese, poate cel mai important lucru: să păstreze o atmosferă prietenească la bordul navei. În plus, nici după ce anii trecuseră, unul după altul, fără ştire, nu i se urcase şefia la cap, nu se transformase într-un nesuferit; era acelaşi tip simpatic dintotdeauna şi încă ţinea cont de părerile colegilor săi, fără a-şi impune punctul de vedere, aşa cum le promisese de la început. Nu dădea deci ordine, nu era strict, sever, ci doar prietenos. Pe tot parcursul drumului lor spre Proxima nu se iviseră decât probleme minore, pe care cei şapte tineri astronauţi reuşiseră să le soluţioneze rapid, fără prea mare bătaie de cap, fără a apărea complicaţii. De aceea, modul în care decursese călătoria nu interesează foarte mult, fiindcă totul decursese în mod normal, aşa cum fusese planificat iniţial. Interesează însă cum s-au desfăşurat evenimentele din momentul în care începuseră să se apropie de obiectivul misiunii lor. Când se apropiaseră de galaxia din care făcea parte planeta Proxima, trecuseră deja cinci ani şi jumătate, pe Terra fiind luna ianuarie a anului 2091.
Deşi pe parcurs nu făcuseră nici o oprire, neavând nici o defecţiune sau altă problemă de ordin tehnic, iar nava nu necesitase nici un fel de reparaţii, nici măcar cea mai minoră, deşi nu le apăruse nici o piedică în cale, totuşi călătoria lor durase aproape şase ani, după cum bine calculaseră cei din Institut, adică organizatorii misiunii, în frunte cu directorul instituţiei, domnul Traian Simionescu. Cei şapte tineri erau tare emoţionaţi. Dorul de casă, deşi foarte puternic, apăsător, chinuitor, nu-i răpusese încă, nici nu le retezase buna-dispoziţie şi entuziasmul ce-i caracteriza, mai ales acum, când se apropiau de reuşită; erau pe drumul cel bun, atât de aproape de locul în care doreau să ajungă, mai aproape decât ar fi îndrăznit ei să-şi imagineze... Până la Proxima puteau ajunge într-una sau două luni, maxim trei, dar ei deciseseră de comun acord, fără a se învrăjbi, să micşoreze simţitor viteza navei albastre, ceea ce făcea să mai treacă o jumătate de an până a ajunge la planetă, deci să se împlinească sorocul stabilit, adică şase ani fix. Desigur, după această lungă călătorie, pe care am relatat-o pe cât s-a putut de scurt, pasagerii nu mai aveau aceleaşi vârste pe care le avuseseră la plecarea de pe Terra şi pe care le-am redactat iniţial. Fiecare avea cu cinci ani şi jumătate mai mult faţă de atunci şi anume: Lucian, comandantul misiunii, avea aproape 27 de ani, Mihai avea acum 23 de ani şi jumătate, Laura-Lia avea aproape 26 de ani, Stela împlinise de vreo câteva luni 28 de ani, pe care Nistor nu-i împlinise încă (dar se apropia de această vârstă, 28 de ani), Maria avea 24 de ani, iar Alexandru – 30 de ani şi vreo câteva luni, „bătrânul” fiind de altfel singurul dintre ei care depăşise „bariera” vârstei de 30 de ani, la care ceilalţi nu ajunseseră încă. Dar tot tineri erau şi încă singuri, necăsătoriţi, deşi Lucian nu renunţase la marea lui dragoste tainică pentru domnişoara Lia; tot astfel simţea şi ea faţă de el, deşi, în mod sigur, nu asta reieşea spusele sau comportamentul ei.
Să mai adăugăm faptul că pe parcursul călătoriei lor făcuseră o serie de observaţii astronomice, de cercetări ştiinţifice, de lucrări tehnice, fiecare în domeniul în care se pricepea mai mult şi mai bine, efectuând astfel o multitudine de descoperiri, experimente, experienţe şi invenţii de larg interes pur ştiinţific pentru planeta lor cea dragă, pe care o părăsiseră cu aproape şase ani în urmă, Terra cea albastră. Iar undeva, nu foarte departe de ei, îi aştepta, gata să-i „întâmpine”, misterioasa planetă Proxima...

- II -
- sfârşit partea întâi -
„O misiune specială”
PROXIMA
(roman S. F.)

.  | index








 
shim Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. shim
shim
poezii  Căutare  Agonia - Ateliere Artistice  

Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net

E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate

Top Site-uri Cultura - Join the Cultural Topsites!