*100. Terra şi personificările-i divine.

Nava albastră trecuse de sistemul solar, lăsase-n urmă cometele din Norul Oort; îşi continua drumul spre Proxima, pe traseul stabilit, pe pilot automat. Deocamdată, cu toată viteza navei, se aflau de abia la începutul începutului călătoriei, distanţa parcursă până în acel moment, oricât de mare părea, exprimată în km, UA sau orice alte unităţi de măsură astronomice cunoscute, era foarte mică în comparaţia cu cât mai aveau de parcurs până a ajunge în preajma Proximei.
01.00... Cei şapte tineri erau încă pe puntea principală, nu se retrăseseră-n rezervele lor, să se odihnească; deocamdată, nu se simţeau obosiţi. Ceasurile de la bord, reglate cu exactitate, arătau ora României, nu a meridianului 0 din Greenwich, deşi aici, în spaţiu, orele astea nu prea contau...
Totuşi, nu renunţau la măsurarea timpului, după sistemul terestru, adică o zi – 24 de ore, o săptămână – 7 zile, un an – 365 de zile, din patru în patru ani – 366 de zile, 12 luni, 4 anotimpuri... Care anotimpuri, în „Pacifis”?! Eh; ce conta?!
Era ora 01.00 a zilei de joi, 28 iunie 2085. Cu excepţia lui Mercur şi a lui Venus, „Pacifis” trecuse pe lângă fiecare planetă a sistemului solar, fusese atât de aproape de ele, fiecare îşi etalase frumuseţea, se înfăţişaseră în toată splendoarea lor, dar nici una nu se putea compara cu Terra, n-o putea egala, nu putea concura cu ea, această planetă albăstruie, minunată, unică în felul ei; leagănul civilizaţiei umane... Era oare nevoie să vadă cu ochii lor celelalte planete ale sistemului solar, pentru a-şi da seama că nu exista alta care să concureze cu inconfundabila Terra? Probabil că nu. Ştiau dinainte că nu vor găsi un alt loc care să li se pară mai frumos. La ora 01.10, Lucian întrebă:
- Nu vă retrageţi în rezervele voastre? Nu vă e somn?
- Încă nu, murmură Alex.
- Tu de ce nu te retragi? i-o întoarse Lia. Ţie nu ţi-e somn?
- Încă nu, utiliză el formularea lui Alex de mai înainte.
- Şi atunci pe noi de ce ne goneşti? întrebă Lia.
- Nu vă goneşte nimeni, se apără el. Dacă vreţi, puteţi rămâne. Mă gândeam doar că poate... De fapt, treaba voastră, faceţi cum vreţi, zise Lucian, dorind să pară indiferent.
- Dacă tot nu dormim, mai povesteşte-ne câteva legende din mitologia popoarelor antice. Dintre planete a rămas chiar Terra, cu Luna. Spune-ne despre acestea, propuse, bineînţeles, Mihai.
- Dacă nu vă e somn şi sunteţi dispuşi să mă ascultaţi în continuare, am să vă povestesc, deşi va fi cam greu... De-a lungul timpului, în mitologia antică, au existat foarte multe divinităţi care personificau planeta noastră şi satelitul ei natural. Practic, nici nu ştiu cu care să încep... La vechii greci, pentru planeta noastră, cea mai reprezentativă era Geea, denumită de romani Gaia; tot la greci, divinităţi ce întruchipau Pământul erau Cibele (devenită mai târziu Rheea) şi Demetra. La romani, exista mai întâi Terra, denumită de asemenea Tellure sau Tellus, în acelaşi timp cu Tellurus, apoi au fost Rheea şi Ceres. Deci zeiţa cu numele iniţial Terra, apoi Tellure, Tellus sau Tellurus, era o zeiţă arhaică a gliei în mitologia romană, identificată ulterior cu Gaia, personificând Pământul şi fertilitatea lui, ideea de glie hrănitoare. În invocaţiile romane, Terra era de obicei asociată cu Ceres, iar în fiecare primăvară i se sacrifica o vacă gonită. În anul 270 î.Hr. a fost inaugurat un somptuos templu al zeiţei la Roma, pe Esquilin. Cu timpul, Tellure (Terra) a ajuns să fie considerată zeiţa fertilităţii terestre integrale. Tot în mitologia romană, cam în aceeaşi perioadă, mai exista un alt zeu patronal al pământului roditor, numit Tellurus. La greci, cea mai reprezentativă personificare a Pământului se numea Geea sau Geia, uneori chiar Gaia, ca la romani, mamă a tuturor celor însufleţiţi, divinitate primordială din prima generaţie de zeităţi, cea mai veche divinitate, apărută din Haos (Chaos); ea a conceput Cerul (Uranos), Marea (Pontos) şi munţii, a dat naştere întregii vieţi şi totul se întoarce, conform legendei, după moarte, în sânul ei. Ea s-a născut a doua, imediat după Chaos. Primii ei fii au fost cei şase Titani: Oceanos, Coeos, Crios, Hyperion, Iapet şi Cronos; apoi cele şase Titanide: Theia, Rheea, Themis, Mnemosine, Phoebe şi Thetys. Cronos era cel mai tânăr dintre fraţi. Mai târziu, Geea a fost identificată cu Demetra sau cu Cibele; romanii o numeau Ceres. Tot ei au mai identificat-o cu Terra, Tellus, Tellure sau Tellurus. Atributele ei (ale Geei) erau şarpele, Cornul Abundenţei, florile şi fructele. Despre Demetra şi Ceres v-am vorbit deja pe larg, deci n-are rost să reiau legendele lor. Cât despre Gaia, evident, ea era Pământul, conceput ca element primordial, din care au ieşit toate neamurile divine, dar şi cele omeneşti. Ea juca un rol foarte important în Teogonia lui Hesiod, dar nu apare deloc în poemele homerice. În poemul lui Hesiod, Gaia este cea care s-a născut a doua, imediat după Chaos şi puţin înaintea lui Eros (Iubirea). În mitologia romană, mitul ei este destul de obscur, legenda ei fiind...
- ... Mult mai bine redată în mitologia greacă, de unde a fost preluată, o întrerupseră colegii, completând-o.
- Exact, îi aprobă Lia. Văd că aţi reţinut amănunte.
- Asta era foarte uşor de reţinut, justifică Alex.
- Vorbeşte-ne despre Gaia, insistă geograful.
- La greci se numea mai des Geea şi personifica Pământul, planeta noastră, repetă Lia. Uneori i se mai spunea Geia sau chiar Gaia.
- Nu înţeleg; grecii o numeau Gaia, sau romanii? păru nedumerit Mihai.
- Atât grecii, cât şi romanii din antichitate o numeau uneori Gaia. La romani îi corespundea Terra (Tellure sau Tellus, sau chiar Tellurus), devenită mai târziu Rheea sau chiar Ceres. Însă, desigur, fie că i se spunea Geea, Geia ori Gaia, tot în mitologia greacă legenda ei era mult mai amplă. Aceste denumiri s-au succedat de-a lungul timpului. Se spunea, în unele versiuni, că ea ar fi conceput singură, fără contribuţia nici unui element masculin, Cerul (adică pe Uranus sau Uranos), care o acoperea în totalitate; mai apoi munţii; precum şi personificarea masculină a elementului marin, acvatic, Pontos. După apariţia Cerului, Gaia s-a căsătorit cu acesta, iar copiii pe care i-au avut împreună n-au mai fost simple puteri elementare, ci chiar zei propriu-zişi. Mai întâi au fost cei şase Titani: Oceanos, Ceos (Coeos), Crios, Hyperion, Iapet şi Cronos; apoi cele şase Titanide: Theia, Rheea, Themis, Mnemosine, Phoebe şi Thetys, care erau divinităţi feminine. Apoi au urmat Ciclopii: Arges, Steropes şi Brontes, care erau divinităţi legate de fulgere, trăsnete şi tunete. În sfârşit, din iubirea cu Uranos, Gaia a dat naştere Hecatonhirilor, fiinţe monstruoase, gigantice şi violente, cu o sută de braţe, care se numeau: Cottos, Briareu şi Giges. Toţi aceşti copii nu erau deloc iubiţi de către tatăl lor, Uranos, care nu le permitea să vadă lumina zilei, obligându-i să rămână ascunşi în profunzimile mamei lor, Gaia, deci în adâncimile Pământului. Dar aceasta s-a hotărât să-şi elibereze copiii şi le-a cerut acestora s-o răzbune, pedepsindu-l astfel pe Uranos pentru tirania lui. Însă nici unul dintre copii nu a fost de acord cu planul ei, în afara celui mai tânăr, Cronos (Saturn), care a acceptat, din ură faţă de tatăl său. Gaia i-a încredinţat atunci o seceră de oţel foarte ascuţită, iar când, o dată cu sosirea nopţii, Uranos s-a apropiat de Gaia, înconjurând-o din toate părţile, Cronos a tăiat cu o lovitură de seceră organele masculine ale tatălui său şi le-a aruncat în spatele lui. Sângele din rana făcută a curs peste Gaia, iar astfel au apărut pe lume Eriniile, Giganţii şi Nimfele frasinilor, sau, în general, divinităţile copacilor. După mutilarea lui Uranos, Gaia s-a căsătorit cu Pontos (Valul), dând naştere unui grup de cinci divinităţi marine: Nereu (tatăl Nereidelor), Taumas, Forcis, Ceto şi Euriba. Fiul ei, Cronos, a preluat tronul, domnind peste întreaga lume, însă nici el nu a întârziat să se dovedească a fi un mare tiran, la fel de brutal ca şi tatăl său. Mai întâi, Cronos şi-a închis fraţii, fiii Gaiei, în Tartar, astfel încât mama lui, Gaia, a fost nevoită să pregătească o a doua revoltă sau revoluţie în lumea zeităţilor. Atunci când Rheea, soţia lui Cronos, care-şi văzuse toţi copiii devoraţi pe rând, unul după altul, de către Cronos, fiind însărcinată cu Zeus, s-a dus să discute cu Gaia şi cu Uranos, pentru a le cere un mijloc de a salva copilul pe care urma să-l aducă pe lume, Gaia şi Uranos, prezicători de excepţie prin excelenţă, i-au dezvăluit atunci secretul Sorţilor şi au învăţat-o cum să-l înşele pe Cronos. În acest fel, Zeus a putut creşte mare şi mai apoi a reuşit să scape de lăcomia tatălui său. Într-adevăr, se povestea că Gaia-l ascunsese pe micul Zeus după naştere într-o peşteră adâncă, iar în locul copilului, o învăţase pe Rheea să-i prezinte lui Cronos o piatră bine înfăşurată în pânza scutecelor, pe care zeul a înghiţit-o fără a-şi da seama de vicleşugul folosit. Mai târziu, atunci când Zeus a început lupta împotriva lui Cronos, Gaia a fost cea care i-a dezvăluit viitorului rege al zeilor că numai Titanii îi puteau aduce victoria, dacă i-ar fi avut ca aliaţi. Atunci Zeus s-a dus să-i elibereze şi aceştia i-au dat armele lor: fulgerul, trăsnetul şi tunetul, iar cu ajutorul lor, Zeus a reuşit să-l detroneze pe Cronos. Cu toate acestea, Gaia nu s-a raliat în întregime lui Zeus. Nemulţumită de înfrângerea Hecatonhirilor, copiii săi, ea şi-a unit forţele cu Tartar împotriva lui Zeus, Tartar fiind zeul care personifica abisul Infernului şi a dat naştere unui monstru cu o forţă deosebită, Tifon, care a pornit un nou război împotriva zeilor din Olimp, luptele durând mult timp. Tot cu Tartar, Gaia a mai avut un copil, Ehidna (sau Echidna), care avea tot înfăţişarea şi comportamentul unui monstru, care mai târziu s-a căsătorit cu Tifon, având împreună mai mulţi copii monstruoşi care le-au pricinuit multe necazuri oamenilor, popoarelor, eroilor, cât şi zeilor din antichitate; mulţi dintre aceşti copii au fost ucişi de Heracles (leul din Nemeea, Hidra din Lerna, Vulturul lui Prometeu etc.) Alte teogonii decât cea a lui Hesiod o consideră pe Gaia drept mama lui Triptolem, pe care ea l-ar fi avut cu Oceanos, propriul ei fiu, unul dintre Titani, zeitate a mărilor şi oceanelor din prima generaţie divină. De asemenea, Gigantul Anteu, care a fost adversarul lui Heracles, trecea drept fiul Gaiei şi al lui Poseidon, zeul olimpian al mărilor. În general, nu exista monstru care să nu fi fost considerat, cel puţin de un mitograf, drept fiul Gaiei: Charidba; Harpiile; Piton, dragonul care păzea lâna de aur în ţinutul lui Eetes; şi chiar Renumele, monstrul pe care Vergiliu îl descria sub numele de Fama, adică Vocea Publică. Încetul cu încetul, Gaia, puterea şi rezerva inepuizabilă, a ajuns să fie considerată Mama Universală şi Mama Zeilor. Odată cu trecerea timpului, pe măsură ce gândirea elenică îşi „personifica” zeii, Gaia s-a întruchipat în alte divinităţi, cum ar fi fost Demetra sau Cibele, ale căror mituri, mai omeneşti, se adresau mai ales imaginaţiei, în timp ce speculaţiile privind Pământul ca element păreau să părăsească domeniul mitologiei pentru a trece în cel al filozofiei. Gaia trecea deseori drept inspiratoare a numeroase oracole. Ea deţinea secretele Sorţilor şi oracolele sale erau mai vechi şi chiar mai sigure sau mai precise decât cele ale lui Apollo din Delfi. V-am vorbit despre Gaia din punctul de vedere al grecilor, deşi iniţial v-am spus că romanii o numeau mai des astfel; totuşi, în mitologia romană, ea nu avea o legendă propriu-zisă, mitul ei fiind obscur, aproape ca în majoritatea cazurilor zeităţilor.
- Şi presupun că ăsta-i totuşi singurul amănunt care ne este foarte clar; restul pare destul de încâlcit, presupuse Alex. Confuz...
- Eu am înţeles mai mult, nu doar atât, spuse Mihai.
- Norocul tău, puştiule, rosti Alex, ştiind că băiatului cu ochii albaştri nu-i plăcea acest termen.
Imediat Lucian îşi îndreptă atenţia spre cei doi, gata să intervină în caz de necesitate, dar fostul campion nu ripostă, mulţumindu-se să spună doar:
- Poate am fost eu mai atent... Oricum, Lia, te rog, mai povesteşte-ne, spre exemplu despre Rhea sau Cibele.
- Rhea sau Cibele erau într-un fel, una şi aceeaşi, cu mici diferenţe, preciză Lia.
- Asta am înţeles, zise Mihai. Tu spune-ne mitul celor două, chiar dacă e asemănător.
- Nu ştiu, Mihai... păru Lia nehotărâtă. E clar că tu vrei să mă asculţi, eşti interesat de subiect, în ciuda orei târzii, dar ceilalţi...
- Spune, ce naiba! o întrerupse Alex.
- Şi noi vrem să auzim, de ce nu? adăugă Nis.
- Încă nu ne e somn, zise şi blonda.
- Te ascultăm, întări Lucian.
Iar asta fu de ajuns pentru ca Lia să-şi înceapă istorisirea:
- Cibele era o divinitate frigiană, venerată ca zeiţa cea mai de seamă, Magna Mater, Marea Zeiţă a Frigiei, uneori numită Mama Zeilor sau Marea Mamă, fiică a lui Uranos şi a zeiţei Geea, devenind mai târziu soţia lui Cronos şi mama lui Zeus, identificată cu Rhea. Cibele era o personificare a Terrei, puterea sa întinzându-se asupra întregii naturi, fiind şi personificarea puterii vegetaţiei. Ea era venerată la început în munţii din Asia Mică, de acolo cultul ei răspândindu-se în întreaga Eladă, apoi în lumea romană, atunci când, în anul 204 î.Hr., Senatul Roman a hotărât să aducă la Pessinonte „piatra neagră”, care întruchipa zeiţa şi să-i construiască un templu pe Palatin, mai târziu, mitul ei fiind identificat cu cel al Rheei din mitologia romană, Cibele fiind adesea considerată de către mitografii greci drept o simplă încarnare (ba chiar doar o altă denumire) a Rheei, mama lui Zeus şi a altor zei olimpieni, soţia lui Cronos; în acest caz, Cibele ar fi fost Rhea adorată pe muntele Cibele din Frigia. Celebrat în insulă de preoţi numiţi Coribanţi sau Cureţi, cultul ei era însoţit de jocuri frenetice, în Italia fiind introdus în timpul celui de-al doilea război punic, deci cu vreo 250 de ani î.Hr. Cibele apare destul de puţin în legendele mitologice păstrate de-a lungul timpului. Singura care merită acest nume fiind povestea lui Agdistis şi Attis, dar nici aici zeiţa nu are un rol însemnat. Attis era uneori considerat iubitul ei, dar cel mai adesea tovarăşul ei. Este posibil ca, de asemenea, sub personalitatea ei să se fi ascuns hermafroditul Agdistis, pe care toate tradiţiile îl prezentau drept iubita lui Attis, după mutilarea sa. Cibele este importantă mai ales datorită cultului ei orgiastic, care s-a dezvoltat în jurul ei, supravieţuind până târziu, în vremea Imperiului Roman, când împăratul Claudius a instituit în cinstea ei serbări populare de primăvară, cu caracter general, la Roma ridicându-i-se un templu pe colina Palatin. Cibele era înfăţişată în general cu capul încoronat de turnuri, însoţită de lei, sau pe un car tras de lei. Ca şi Rhea, Cibele avea drept servitori pe Cureţi, numiţi şi Coribanţi. Cât despre Rhea, se ştie că acesta este numele unuia dintre sateliţii inelatului Saturn.
- Nu ne lua cu chestii din astea, o întrerupse Alex.
- Desigur... Spune-ne mitul zeiţei Rhea, adăugă Nistor.
Se observa că şi ceilalţi îi aprobau pe cei doi, aşa că Lia zise:
- Rhea era una dintre Titanide, fiicele Gaiei şi ale lui Uranus. Ea s-a căsătorit cu Cronos, împreună cu care împărţea domnia asupra întregii lumi. Din această căsătorie s-au născut, conform Theogoniei lui Hesiod, şase copii: Hestia, Demetra, Hades, Hera, Poseidon şi cel mai mic, Zeus. Sfătuit însă de un oracol al lui Uranos, Cronos şi-a mâncat pe rând toţi copiii, pe măsură ce aceştia se năşteau, deoarece aflase că unul dintre ei avea să-l detroneze mai târziu. De aceea, Rhea a dorit să-l salveze măcar pe cel mai mic şi l-a ascuns pe Zeus, dându-i în schimb tatălui său, o piatră înfăşurată în scutecele pruncului. Există o tradiţie relativ asemănătoare referitoare la Poseidon, pe care mama sa l-ar fi salvat printr-un şiretlic analog. Rhea era considerată Mama cea Mare, Regina Mater şi era venerată ca atare. În Creta a fost identificată cu Cibele, cultul ei răspândindu-se curând şi în Roma, unde, de asemenea, în epoca romană, Rhea, străveche divinitate a Pământului, a fost asimilată cu Cibele, Mama Zeilor. Şi cam atât despre zeităţile care întruchipau Terra în antichitate...
- Suficient, aprecie Lucian.
- Cum adică suficient? ripostă Mihai. Nu! Nu-i deloc suficient. Ne mai poate vorbi despre Lună.
- Am zis suficient despre Terra, explică Lucian. Dacă voi vreţi, desigur, ne mai poate povesti şi despre Lună.
Cum nimeni nu se împotrivi, era clar că Lia îşi va continua povestirile cu legendele zeităţilor lunare...