poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2019-09-22 | |
*99. Fără copii, fără elevi.
Avertismentul comandantului, „Proxima, venim!...” era pe cât se putea de real. La ora 00.45, „Pacifis” trecuse la viteza ei maximă, după ce fusese pornit motorul principal, încă neutilizat până în acel moment şi altele câteva de rezervă, nava dispărând brusc, ca un fulger albăstrui, părăsind zonele familiare, mai cunoscute, precum sistemul solar, căruia-i puteau spune „adio” pentru următorii 13 ani. Frumoasa navă albastră pornise deci în cucerirea spaţiului infinit, pierzându-se printre aştri în viteza ei nebună, superluminică. De destul de mult timp, „Pacifis” nu mai putea fi zărită cu ochiul liber sau altfel de pe Terra, dar nici din navă planeta albastră ce dădea sens cuvântului „acasă” nu mai putea fi zărită nici măcar ca un simplu punctuleţ gălbui, amestecat printre toate celelalte miliarde şi miliarde de alte asemenea punctuleţe galbene, care înconjurau nava albastră din toate părţile, stelele... Undeva, pe Terra, în cabinetul directorului Traian Simionescu, era aceeaşi oră târzie, 00.45. Pe străzile oraşului Craiova, încă împopoţonat cu steaguri tricolore, deja se instalase liniştea nocturnă, iar la câţiva km depărtare de oraş, în Institut, nu mai erau decât vreo câteva persoane, mai mult agenţi de pază, plus alţi câţiva angajaţi întârziaţi. În cabinetul directorului însă, încă era înghesuială; cei 14 părinţi încă se aflau acolo, nu plecaseră de îndată după încheierea ultimei legături cu „Pacifis”. Tot acolo era şi Eugen Manea, cât şi Traian Simionescu. Cu toţii erau trişti, posomorâţi, abătuţi, inclusiv directorul... În plus, erau tare tăcuţi; rareori mai scoteau câte un oftat prelung. Şi de ce oare mai stăteau acolo? Mai sperau în vreun miracol prin care să mai poată obţină o nouă legătură cu nava albastră, cu fiii şi fiicele dumnealor, sau că aceştia se vor întoarce cumva atât de repede? Directorul nu-i putea goni spre case, iar cuvinte prin care să-i consoleze nu-şi găsea de fel, pentru că era şi dânsul la fel de deprimat, fiind în aceeaşi situaţie ca şi dumnealor. Că avea motive serioase să se simtă astfel nu ştiau decât vreo câteva persoane, anume dânsul, Diana, blondul Iulian şi mai nou, profesorul Manea. Motivul directorului era lesne de ghicit: Lucian, tânărul comandant al navei albastre „Pacifis”, al întregii misiuni spre planeta Proxima, fiul său... Cei şapte tineri plecaseră; era un adevăr incontestabil. Cei rămaşi acasă ştiau de ceva timp că vor sosi şi aceste clipe... Dacă se crezuseră cumva pregătiţi pentru a le înfrunta, tocmai aveau ocazia să constate că se înşelaseră amarnic... Greu de îndurat, greu de acceptat! Prima noapte fără copiii lor, dintre multele altele ce vor urma. Cu toţii erau conştienţi că nu vor mai obţine legătura cu „Pacifis”... Pentru cei 14 părinţi începea un concediu prelungit, de un an de zile, plătit integral, ba chiar cu sume mult mai mari... Era oare acesta un motiv de bucurie pentru dânşii? Halal concediu, halal bucurie... Totuşi, la ora 01.15, blondul Enka prinse grai; propuse: - Cred că ar fi cazul să plecăm cu toţii acasă; n-are rost să întârziem pe aici, stăm degeaba... - Desigur, aveţi dreptate, îl aprobă un alt domn blond, Emilian Ristea, tatăl campionului. Copiii nu se vor întoarce acum, deci... - Aşa-i... murmură şi domnul Radu-Emanuel Ştefan. - Domnule director, ne scuzaţi că v-am reţinut până la această oră târzie, i se adresă domnul Henri Harris. - Nu... Nu-i nici o problemă, se trezi încurcat directorul, ca după un coşmar. Nu mă deranjează cu nimic prezenţa dumneavoastră; aveţi tot dreptul să rămâneţi, oricât vreţi... - Poate, dar nu aici, în cabinetul dumneavoastră; nu trebuie să vă mai reţinem. Dumneavoastră sunteţi obosit, aveţi nevoie de odihnă; de dimineaţă începeţi o nouă zi de lucru. Noi, mulţumită dumneavoastră, avem concediu, zise domnul Andrei Stoica. - Deci chiar ar fi cazul să plecăm, concluzionă domnul Sergiu Stejăran. - Cum doriţi. Eu nu vă gonesc... Din partea mea, puteţi rămâne oricât, spuse, amabil, directorul. - Nu mai este cazul, zise domnul Virgil Stancu. - Atunci am să vă conduc, decise directorul. - Nu-i nevoie să vă deranjaţi, vorbi şi o mămică, Valeria Stancu. - Vă asigur, doamnă, că nu-i nici un deranj. Vă rog... zise directorul, insistând să-i conducă. Nici unul dintre cei 14 părinţi nu protestă; domnul Eugen Manea nici atât, însă ieşi şi dânsul, pentru a-i conduce pe părinţii elevilor săi... Afară – întuneric... Cerul senin, înstelat... Fiind un Institut Astronomic, luminile aprinse erau foarte puţine şi de intensitate slabă, pentru a facilita observaţiile astronomice, care, evident, se efectuau mai mult pe timp de noapte, mai ales când cerul era senin. Temperatura era plăcută, suportabilă, canicula din timpul zilei făcuse loc răcorii nocturne. În curtea Institutului erau parcate maşinile cu care veniseră părinţii celor şapte tineri, deci spre acel loc de parcare se îndreptară cu toţii. Urându-şi „noapte bună” unul altuia, strângând mâini, deşi tuturor le era foarte clar că nu putea fi una bună, se urcară fiecare în autovehiculul propriu, promiţând că-şi vor face vizite reciproce, ba chiar că vor organiza periodic, într-un anumit loc, momente în care să se întâlnească toţi 14; aveau ce şi despre ce vorbi... Desigur, dacă aveau timp liber la dispoziţie, puteau participa la aceste întâlniri periodice şi profesorul Eugen Manea, cât şi directorul Traian Simionescu. Deocamdată, cum toate acestea erau doar planuri, cei doi se feriră de la a promite ceva concret în acest sens. Directorul avu mare grijă să nu rateze să salute la despărţire pe vreunul dintre cei 14 părinţi; desigur, la fel procedă şi profesorul Manea. Una câte una, cele şapte autoturisme porniră spre ieşirea din Institut, poarta rămânând deschisă până reuşiră să plece toate, în direcţia oraşului, spre case... Nişte case goale, fără copiii dumnealor... Sufletele le erau la fel de pustii. Rămăseseră fără copii, pentru următorii, cel puţin 13 ani. Sperau ca acest număr să nu se mărească; n-ar putea îndura... Era târziu, în plină noapte. În curtea Institutului se mai aflau doar două siluete: cea a domnului profesor Eugen Manea şi a directorului... Cum cele şapte maşini plecaseră, acolo, în mijloc, rămăsese, stingheră, cea albastră, a directorului... Traian Simionescu o fixă cu privirea; şi-l imagină pe Lucian, surâzător, la volanul ei, iar gândul acesta îl determină să zâmbească. Ce bine-i stătea afurisitului, ca şofer... Brusc, îşi aminti: cheile maşinii... Dânsul nu le mai avea; rămăseseră la băiat, ca şi telecomanda pentru alarmă, celularul dânsului... Uitaseră de ele, dar ce conta oare acest amănunt minor?! Era clar că o perioadă, directorul nu va mai putea intra în propria-i maşină. Eh; şi?! Ce, parcă înainte, când avea cheile, intra foarte des? Nici o pagubă... Eugen Manea remarcă privirea pierdută, răvăşită, a prietenului său. - Te simţi bine, Traian? - Mai eşti aici, Eugen? se miră directorul. - Da, încă mai sunt... - Nu mai sta; du-te şi tu acasă! Te aşteaptă ai tăi. - Eşti sigur că aş putea pleca? se îndoi instructorul. - Da. Eu... Mă descurc... - Traian, la nevoie rămân aici, cu tine! - Lasă, Eugen, nu-i cazul... - Ai mei ar înţelege. - Nu insista! Poţi pleca... - Bine, plec. Dar înainte vreau să mă asigur că totul va fi bine în privinţa ta. Suntem prieteni, sau cel puţin, eu aşa am înţeles. - N-ai înţeles greşit; chiar suntem... - Spune-mi deci ce te frământă! - Au plecat, Eugen... Au plecat, rosti, cu glas sfârşit, directorul. Nu mai rezistă... Dacă până atunci lacrimile i se îngrămădiseră îndărătnice sub pleoape, dintr-o dată începură s-o ia la vale, pe obraji. - Ştiu, Traian, ştiu... Şi te înţeleg... De asta sunt încă aici, lângă tine. - Ah... Ce mult aveam nevoie de un prieten apropiat acum... Îţi mulţumesc că-mi eşti alături, Eugen! - Nu-mi mulţumi. N-ai motive... Şi să nu uiţi niciodată: Nu eşti singur! Te poţi baza pe prietenia şi înţelegerea mea oricând. - Asta-i bine, rosti directorul, revenindu-şi. Şi tu poţi conta pe mine, Eugen, îl asigură dânsul. - Ştiu, surâse profesorul. - De dimineaţă vei primi alţi elevi, să-i instruieşti... Sper că-i vei pregăti la fel de bine, ca pe ei... - Am să-mi dau toată silinţa, promise profesorul. - Nu ştiu câţi îţi vor fi repartizaţi, dar ai să te descurci tu... Hai, du-te odată acasă! Nu mai întârzia! - Sigur pot pleca? - Nu-ţi face griji pentru mine; n-am să păţesc nimic. Mă voi întoarce în cămăruţa aceea „secretă” şi am să încerc să dorm... Cu gândul la ei... - Traian, fii liniştit! Copiii se descurcă; vor reuşi! Presimt acest lucru, doar eu i-am pregătit; de asemenea şi tu. Sunt isteţi... - Mda; nu mă-ndoiesc o clipă de acest lucru... Hai, du-te! - Ne vedem de dimineaţă? întrebă profesorul. - Desigur, de dimineaţă, murmură aprobator directorul. Profesorul-instructor Eugen Manea, rămas pe moment, până ce-şi va primi noii elevi, fără elevi, se urcă la volanul maşinii sale şi porni spre ieşirea din Institut, făcându-i semn cu mâna prietenului său, directorul. Acesta îl conduse cu privirea atât cât mai reuşi să-l zărească, apoi se opri în dreptul maşinii sale albastre. N-o atinse, pentru că s-ar fi declanşat alarma şi n-o putea opri. Ce ciudat! Se simţea ca un străin în faţa propriei sale maşini. Se obişnuise să-l vadă pe Lucian la volan; acum, desigur, băiatul se afla la comanda propriei sale nave spaţiale, într-o misiune mai mult decât importantă... Totul fusese bine pregătit, pus la punct, deci, n-aveau cum să dea greş, n-aveau cum să nu reuşească. Directorul se mai calmă; avea încredere în acei tineri... Lăsă maşina albastră acolo, stingheră; probabil vreodată îi va face alte chei, dacă intenţiona s-o mai folosească... Porni agale, cu paşi mărunţi, spre sediul principal al Institutului, unica sa casă. Ceilalţi plecaseră, cu toţii, spre casele lor, dânsul... Se mulţumea cu cămăruţa cea „secretă”, alăturată cabinetului său, mai ales că ştia că Lucian dormise deseori acolo. În minte-i năpădiră amintiri, toate legate de simpaticul băiat, plin de energie, de viaţă, un băiat, negreşit, tare bun, cu un suflet de aur. Bineînţeles şi ceilalţi şase tineri îi erau tare dragi, dar nici unul atât de mult ca el, Lucian, fiul său. În cămăruţa mică, goală, întunecată, îl întâmpină doar... întunericul, până-n momentul în care dânsul aprinse lumina. Cum să reuşească să adoarmă în noaptea aceea? S-ar fi dus până pe spaţioport, pe rachetodrom, dar rampa de lansare era goală. Nici urmă de „Pacifis”; la ora aceea, nava albastră era departe, foarte departe, călătorind printre aştri... Directorului îi era dor şi de toate poznele pe care le făceau acei tineri neastâmpăraţi. Nostalgic, deschise un album cu fotografii, destul de multe; amintiri adunate în timpul vieţii sale, comori nepreţuite... N-avea pe nimeni alături, să-i aline suferinţa, era singur, dar se obişnuise astfel. Singurătatea nu-l transformase într-un om ursuz, lipsit de sentimente; dimpotrivă, îi accentuase bunătatea. Iar funcţia pe care o îndeplinea de destui ani în acest Institut, încă din tinereţe, nu-l transformase nici aceasta într-un om strict, sever, inabordabil, învăţat doar să împartă ordine şi să i se dea ascultare. Deloc... Nu reuşi să închidă ochii decât târziu, foarte târziu, aproape spre dimineaţă, când mai avea puţin şi deja trebuia să se trezească; dar îi visă, negreşit, pe cei şapte tineri, pe puntea principală a navei albastre. Iar asta era foarte odihnitor... |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate