Capitolul 40.



Trecuseră deci două săptămâni de când Rena şi Als se aflau în lumea dinozaurilor din Cretacicul Superior şi pentru prima oară, Rena era, nu la bordul navei „Hope”, ci undeva, la marginea pădurii, într-un loc de odihnă asigurat de Tyranna, devenită, în mod straniu, prietena Renei, în timp ce Als nu era nici el în cabina lui, ci în cabinetul medical, supravegheat, pe întuneric, de Syrinx.
Începea a cincisprezecea zi de când „Hope” ajunsese pe aceste tărâmuri ciudate pentru o fiinţă umană, normale pentru locuitorii Cretacicului, stăpânii incontestabili în vremea lor, dinozaurii. Probabil nici pentru Tyranna locul acesta nu putea fi definit drept „acasă”.
Rena se trezi nici foarte devreme, nici prea târziu. Se odihnise bine, se simţea în putere, refăcută. Nu-i mai era nici foame, ceea ce contribuia la starea ei generală de bună-dispoziţie. Se dumiri însă mai greu, neînţelegând de la început ce căuta acolo; locul nu semăna cu cabina ei de la bordul navei „Hope” şi nici n-auzea ritmul lent al muzicii.
Uşa încăperii se deschise, iar de dincolo de ea apăru... Tyranna, totuşi, un Ty Rex viu, ce părea feroce, fioros. Nu era deloc prima imagine pe care Rena se obişnuise s-o vadă dimineaţa, când deschidea ochii. Se sperie, dar se dezmetici rapid şi înainte ca dinozaurul să se întoarcă îndărăt, afară, gândi:
„Scuze... Stai! Nu pleca!”
Tyranna se opri în uşă.
„N-am vrut să te sperii...” citi Rena, deschizând lap topul.
„Nici n-ar fi trebuit să mă sperii, dar sper să mă înţelegi.”
„Da, atâta timp cât am înfăţişarea asta fioroasă, a dinozaurilor de afară, e normal să ai această reacţie, de teamă, când mă vezi.”
„Nu, nu-i normal. Am să încerc să-mi controlez mai bine reacţiile.”
„Ai dormit bine aici?”
„Da. M-am odihnit. Mă simt perfect!”
„Atunci hai!”
„Mă duci înapoi, la «Hope» ?”
„Nu încă! Mai târziu puţin. Deocamdată, te aşteaptă un mic-dejun copios.”
„Ah... Zău, nu prea mi-e foame, dar dacă te-ai deranjat pentru mine, n-am să te refuz.”
Tyranna ieşi, iar Rena o urmă, fără alte întrebări în gând. Afară o întâmpină lumina zilei, a unei zile din Cretacic, dar tot nu se desluşeau pomii, pădurea, ferigile, dinozaurii, restul; şi încă era nefiresc de linişte.
Clădirile păreau din nou altele, dar Rena nici nu se mai chinui să-şi pună întrebări în gând, legate de acest amănunt; o urmă doar pe Tyranna şi condusă de aceasta, intră într-una dintre clădiri.
„Un mic-dejun copios...” – aşa se exprimase Tyranna, sau cel puţin asta citise Rena pe lap topul ei. Acum privea încurcată spre o masă încărcată cu tot felul de bunătăţi, care mai de care mai apetisante, mirosind ademenitor. Nu aşteptă invitaţia Tyrannei; se aşeză pe unul dintre cele trei scaune existente la acea masă. De altfel, nici nu putea citi vreo eventuală invitaţie din partea Tyrannei; nu avea aparatul pornit, nici lap topul deschis.
Totuşi, văzând atâta mâncare, privi încurcată spre masă. Porni aparatul. Se gândi:
„Toate astea-s pentru mine? Să ştii, nu mi-e chiar atât de foame! Nu mai sunt flămândă.”
„Gustă şi vezi ce-ţi place, ca să ştiu ce poţi lua în navă, pentru refacerea proviziilor alimentare. Nu eşti obligată să mănânci tot ce-i aici. Mănânci doar ce şi cât vrei...”
„Ah, asta era...” se dumiri Rena.
Privirea i se opri asupra unui platou, ce părea a fi plin cu... fructe proaspete?!
„Ce sunt acelea?” gândi Rena întrebarea.
„Fructe proaspete.” îi confirmă răspunsul Tyrannei bănuielile.
„Cum? De unde?” se miră Rena.
„De aici, de afară; sunt comestibile, deci poţi gusta liniştită. Am şi miere, tot de aici, de afară...”
„Fructe şi miere preistorice... Interesant!” aprecie Rena, ştiind că doar la acest gen de alimente se gândiseră mereu, de când sosiseră aici, pentru a umple magazia de provizii, atât ea, cât şi colegul ei.
Rena gustă din fiecare câte puţin, apoi îi transmise Tyrannei care erau preferinţele ei, deci pe care le dorea la bordul navei „Hope”, pentru consum.
Pentru a pricepe dacă primise vreun răspuns sau nu, verifică lap topul. Pe display se afişase mesajul:
„Foarte bine. Voi avea grijă să primiţi o cantitate îndestulătoare din aceste produse alimentare.”
„Deci o să mă conduci înapoi, la «Hope», după acest mic-dejun.”
„Dacă vrei, da. Şi se pare că o să parcurg destul de des acest drum zilele astea.”
„De ce?” se miră Rena.
„Pentru a vă ajuta în refacerea stocurilor, nu doar alimentare.”
„Ah, da...” se dumiri ea.
„Am pregătit deja un prim pachet, cu unele dintre aceste provizii alimentare. După ce te voi conduce până la nava ta, ne vom putea întoarce, dar cu robotul tău şi cu o navetă, pentru a-l putea transporta la bordul navei, unde-l veţi depozita. Deasemenea, puteţi lua şi câteva containere cu combustibil, câte intră în navetă. Din câteva transporturi efectuate azi şi mâine, vă puteţi reface stocul alimentar şi pe cel de combustibil. Pentru siguranţă, v-aş sugera să luaţi mai mult decât consideraţi a vă fi necesar; eu vă pot oferi. Cât despre energie, ne putem ocupa începând de poimâine. Însă din nou vom avea nevoie, cel puţin de robotul de la bordul navei; normal, şi de o navetă.”
„Şi Als?”
„Colegul tău va fi mereu în siguranţă la bordul navei, deci nu trebuie să fi îngrijorată pentru el.”
„Dar dacă se va trezi în timp ce noi vom fi afară?”
„Presupun că-l puteţi monitoriza.”
„Da, ar fi posibil, deci ar fi o soluţie.”
„Şi dacă veţi vedea că dă semne de revenire, vă veţi întoarce repede în navă.”
„Ah, da... E bine şi aşa! M-am săturat; nici nu-mi prea era foame. Cred că putem pleca acum.”
„De acord. Cum vrei. Să ştii că am pregătit şi substanţele necesare lui Chance pentru a-l face invulnerabil. I le vom putea administra în drum spre nava ta.”
„Şi nu trebuie sedat înainte, pentru a i le putea injecta?”
„Nu-i nevoie. Vom trage de la distanţă. De fapt, tu vei trage. Eu n-aş putea.”
„Şi dacă n-o să nimeresc?”
„E totuşi un dinozaur, o ţintă greu de ratat, mai ales că stă pe loc, nu fuge. Chiar şi un ţintaş prost ar nimeri, ceea ce sper că nu e cazul tău.”
„Ai dreptate. Probabil că m-aş descurca cu partea aasta, dar e mai dificil cu armele tale; nu cred că ştiu să le folosesc.”
„Am să încerc să aleg una accesibilă ţie, asemănătoare cu cele utilizate de voi.”
„Aşa da, mai merge. Haide! Ar trebui să plecăm.”
„Sigur. Ştii cum vom proceda ca să ajungem mai repede?”
„Da. Mă voi urca în spatele tău.”
„Exact. Vom opri puţin în dreptul lui Chance. Dar mai întâi hai să-ţi arăt de unde putem lua arma. E aproape.”
Rena o urmă pe Tyranna până în locul de unde urma să-şi aleagă o armă, din aceeaşi clădire. Zări una asemănătoare cu cele cunoscute ei şi o alese pe aceea, apoi comunică, prin intermediul micuţului aparat, cu Tyranna, în principal, despre modul în care funcţiona arma respectivă, pentru a şti cum s-o utilizeze. Rena pricepu destul de repede cum să tragă cu arma, iar cum Chance era, într-adevăr, o ţintă greu de ratat, avea sorţi de izbândă, existau deci şanse ca această substanţă necesară lui Chance, pentru a-l face pe acesta invulnerabil, să ajungă în trupul tânărului Corythosaurus.
Apoi Rena şi Tyranna porniră, nu doar spre ieşirea din clădire, ci şi spre cea din adăpostul Tyrannei, Rena având asupra ei nu doar micuţul aparat de comunicare şi lap topul, ci şi arma pe care o alesese şi cantitatea de substanţă necesară tânărului erbivor pe nume Chance, pentru invulnerabilitate.
Ajunsă afară din clădire, Rena nu se mai miră de faptul că aici totul părea schimbat, altfel decât în momentul în care intrase; cu cealaltă ciudăţenie se mai obişnuise, anume, cu faptul că nu se zărea restul (lipsea deci peisajul specific perioadei cretacice) şi nu se auzea nimic, era o linişte deplină. Nu pricepea deloc de ce clădirile păreau mereu altele, dar nici nu se mai chinui cu încercarea de a înţelege totuşi ceva în acest sens, acceptând doar totul aşa cum i se înfăţişa.