Capitolul 38.


Rena nu se opri pe puntea principală, ci se îndreptă spre cabinetul medical, unde constată doar că starea lui Als era neschimbată, nici nu se înrăutăţise, nici nu se îmbunătăţise. Prin urmare, nu se opri nici în cabinetul medical, reveni pe puntea principală, unde Syrinx aşeză cina pe masă. Rena privi spre masa cu cina sărăcăcioasă, care nu făcea altceva decât să-i înşele senzaţia de foame şi se întrebă dacă mai era Tyranna afară, prin apropiere.
Nu se atinse de puţina mâncare, se ridică de la masă şi ieşi, având aparatul în mână şi lap-topul sub braţ. Tyranna plecase, dar, din fericire, nu se îndepărtase prea mult. Syrinx întrerupse scutul protector, iar Rena trecu dincolo de el. Tyranna nu se întoarse din drum, dar nici nu înaintă, se opri. Prin urmare, Rena ajunse în scurt timp lângă ea. Luă micuţul aparat în mână, deschise lap-topul şi se gândi:
„Ce bine că nu te-ai grăbit să te întorci în tabăra ta. Dacă oferta ta mai este valabilă, aş vrea să merg cu tine acum!”
„Sigur, poţi veni!” citi răspunsul Tyrannei.
„La bordul navei n-aveam ce face. Starea lui Als e neschimbată, iar cina mea e cam sărăcăcioasă; altfel spus, mor de foame! Deci, dacă mai eşti dispusă să împarţi cu mine din proviziile tale alimentare, chiar aş mânca acum ceva. Ce zici, s-ar putea?”
„Desigur, de ce nu? Te voi servi, doar am cu ce... Pentru a ajunge însă mai repede și în deplină siguranță, ar fi mai indicat să te urci cumva în spatele meu şi să te ţii bine, să nu cazi.”
„Bine, am să încerc.” gândi Rena, iar pentru a se putea urca în spatele Tyrannei, închise lap-topul şi-l puse sub braţ, aşezând cu grijă micuţul aparat într-un buzunar al uniformei sale.
Deja nu mai putea comunica cu Tyranna; fără straniul aparat îi era imposibil, deşi poate că Tyranna încă mai percepea gândurile ei, dar Rena, cu siguranţă habar n-avea ce gândea dinozaurul. Se urcă totuşi în spinarea ei şi se prinse strâns cu mâinile, să nu alunece sau să cadă. Astfel „împodobită”, Tyranna porni spre adăpostul ei de la marginea pădurii, trecând nepăsătoare pe lângă erbivorele ce-şi continuau liniştite activitatea începută, aceea de a consuma ferigile înalte. Însă acestea nu se consumau deloc; acum Rena pricepea de ce: Tyranna era responsabilă!
Trecând prin apropierea locului unde lui Als i se oprise naveta, căci se consumase combustibilul, Rena zări rămăşiţele navetei. Gândi rapid:
„Opreşte puţin aici!”
Tyranna se opri, iar Rena coborî din spatele ei. Cercetă cu atenţie ceea ce rămăsese din navetă, dar nu găsi nimic, decât resturi, complet distruse.
„Oare ce s-a întâmplat aici?” se întrebă Rena în gând, ca pentru sine.
Dacă Tyranna îi răspunsese sau nu, nu ştia, nu scosese micuţul aparat, nici lap-topul, dar îşi închipui cam ce anume s-ar fi putut petrece; doar mai multe sauropode în mişcare ar fi putut provoca asemenea distrugeri, deci foarte probabil asta se întâmplase.
Ceva mai încolo, găsi lanterna care-i scăpase lui Als din mână, aceasta încă intactă. Încercă să o aprindă, dar nu reuşi. Înţelese că i se consumaseră bateriile. Luă totuşi lanterna cu ea; o va reîncărca mai târziu, în navă. Negăsind nimic altceva întreg prin zonă, reveni lângă Tyranna, urcându-se din nou în spatele ei. Dinozaurul porni fără întârziere, continuându-şi drumul.
În curând ajunseră la marginea pădurii, în acelaşi loc unde o zărise aproape mereu. Rena cercetă curioasă împrejurimile, dar nu zări nimic deosebit pe acolo, decât pădurea, cu pomii înalţi şi vegetaţia luxuriantă, specifică perioadei în care se aflau, Cretacicul Superior. Dacă se aştepta cumva să găsească vreo navă spaţială, sau altceva asemănător cu „Hope”, se înşela! Nu era nimic pe acolo, care să amintească de aşa ceva...
Dar nici altceva care să aibă aspectul unui adăpost; nimic nu anunţa apropierea de vreo tabără strategică sau altceva. Şi totuşi, din observaţiile Renei, cât şi din „spusele” Tyrannei, dinozaurul acolo îşi petrecea majoritatea timpului, deci acolo îşi avea adăpostul. Unde anume?! În pădure, printre pomi? Adică, de fapt, n-avea nici un adăpost? Rena nu dorea să accepte o asemenea idee. Ar fi fost dezamăgită dacă ar fi constatat aşa ceva. Dar nu putea fi astfel, iar în curând bănuiala îi fu confirmată, pentru că, deşi nimic nu anunţa ceea ce avea să urmeze, totuşi...
După doar un pas sau doi ai Tyrannei, pădurea şi Cretacicul dispărură ca prin farmec; intraseră într-un alt loc, un fel de minioraş modern, foarte diferit de cele cunoscute Renei, totuşi, un oraş, cu multe clădiri, foarte înalte, cu o arhitectură bizară, sofisticată.
„Unde suntem?” gândi Rena, uitând să pornească aparatul.
Aşteptă răspunsul şi se dumiri de abia după vreo câteva clipe de ce nu-l primea. Probabil dinozaurul îi răspunsese, dar unde să citească răspunsul? Uşor, se desprinse de trupul masiv şi coborî din spatele Tyrannei. Desfăcu lap-topul.
„Unde suntem?” repetă în gând întrebarea.
„Acesta este adăpostul meu.” fu răspunsul pe care-l citi.
„Bine, bine, adăpostul tău, dar... Unde suntem? Am intrat în lumea ta, în viitorul tău?”
„Nu! Nici n-aş avea voie să te duc acolo! Ne aflăm exact în acelaşi loc, de la marginea pădurii.”
„Păi... Şi unde-i pădurea? A dispărut?”
„Nu, e la locul ei.”
„Păi... Nu se vede nimic!”
„Nu se vede, dar e tot acolo.”
„Nu înţeleg...”
„Urcă puţin la loc, în spatele meu şi am să încerc să te lămuresc.”
Rena se conformă îndemnului dinozaurului, dar pentru a reuşi acest lucru, renunţă din nou la modalitatea de a comunica; închise deci lap topul şi opri aparatul cel micuţ.
Din câţiva paşi îndărăt ai Tyrannei, ajunseră din nou în pădure, la marginea ei. În faţă se întindea zona cu ferigi înalte prin care mişunau erbivorele, în depărtare distingându-se cu greu silueta navei „Hope”, prin culorile amurgului, iar în spate se aflau pomii înalţi ai pădurii. Sunete înfiorătoare se auzeau din toate părţile. Apoi Tyranna reveni în adăpostul ei şi tot restul dispăru brusc. Nu se zărea nici pădure, nici ferigi, nici „Hope”, nici dinozauri, nimic din cele dinainte; în plus, era nefiresc de linişte.
Rena coborî şi porni minusculul aparat de comunicare, deschizând lap topul.
„Tot nu pricep nimic... Unde suntem?” gândi, pentru a patra oară, aceeaşi întrebare.
„În acelaşi loc din Cretacic, dar în adăpostul meu, sau în tabăra mea; îi poţi spune oricum doreşti, aşa cum ţi se pare ţie a fi mai potrivit.”
„Bine, dar din afară, nu se zăreşte deloc, nimic... Cum poate fi atât de bine camuflat?”
„Camuflat?! Nu-i nici o camuflare; aş spune, mai degrabă, un fel de iluzie optică.”
„Iluzie?! Adică, locul acesta nu există cu adevărat?”
„Ba da, normal că există!”
„Atunci, care-i iluzia? Pădurea, dinozaurii, Cretacicul?”
„Nu, totul este real. Iluzie e doar un fel de a spune. Iluzie e faptul că adăpostul acesta nu se vede de afară şi nici ceea ce se află în afară nu se vede de aici. Regret, nu-mi este permis să-ţi dau detalii despre existenţa acestui loc, dar ar trebui să-ţi dai seama că după zeci de milioane de ani de evoluţie, e normal ca tehnologia să fie foarte avansată, chiar cu mult superioară celei utilizată de voi.”
„Ah... Ciudat! La noi doar scutul protector e invizibil, nu şi «Hope»...” gândi Rena admirativ, privind nedumerită în jur.
„Nu-ţi mai este foame?” întrebă Tyranna.
„Ba da, normal.” îşi aminti Rena de golul imens din stomacul ei.
„Atunci, să mergem. Te voi servi.”
Tyranna porni, iar Rena, fără a se mai urca în spatele ei, o urmă.