Se uită la ceas. Aşa, mai mult într-un gest reflex, nu că s-ar grăbi, că l-ar presa ceva / cineva, că i-ar da pe răscoale timpul. Îşi este propriul stăpân, aşa a fost mereu şi, feri-te-ar Sfântul, să-i fi trecut vreodată prin cap acea supunere tâmpă – chipurile – din iubire! Şi nevasta?! Ei, nevasta cu treburile ei! Oricum, n-are ea, nici n-o să aibă vreodată, minima bănuială: ştie el s-o îmbrobodească mai bine ca dracu! Şi ea crede? Nu are încotro! Sau face pe proasta?! Aşi! Nici vorbă! O cunoaşte de-a fir a păr! Nici moartă nu s-ar duce cu altul! Că e femeie cu frica lui Dumnezeu, crescută la ţară, printre orătănii, colive şi popi. Femeia trebuie să se plece în faţa bărbatului, să nu ridice privirea, să fie smerită… Să ţină la demnitatea ei, cu orice preţ să şi-o păstreze! Că bărbatul… aşa fusese lăsat de Doamne-Doamne, nu era, bată-l vina, vina lui! Ba chiar se cuvenea a fi înţeles şi compătimit pentru destinul crunt ce-i fusese aruncat în cârcă, pentru nefericita alcătuire chimică… (Cine ştie, poate la o viitoare geneză…?!)

Aşa că el iu-bea-iu-bea-iu-bea! Nu glumă!

Tot ce intra şi nu intra sub incidenţa simţurilor constant încinse. Şi Augustin, cât era el de fericit sau… sfânt, spusese: Iubeşte şi fă ce vrei! Ei, dacă… şi Augustin, atunci?! Aşadar, ce Dumnezeu ar fi putut să-i administreze vreo pedeapsă tocmai pentru că el se lăsa îngenuncheat de femeie?! Ar fi fost, cel puţin, aberant! De-a dreptul, strigător la ceruri! Pentru că, în ordinea reală a întâmplărilor, EL era robul! Ispăşea, care va să zică, cu vârf şi îndesat! Prin urmare, ştergeţi-vă de ceaţă, fiice ale Evei, ingrate înrobitoare ce sunteţi! Şi slavă Cerului daţi pentru alcătuirea aleasă ce menită vă fuse!

Aşa că dumnealui îşi începea constant ziua singur gâdilându-şi masculinitatea alpha. Aceasta din urmă – în fapt cea dintâi, unica dintre întâmplările antologice – necheza ca o iapă nărăvaşă, în veci deprinsă în vreun buiestru. Uite, cum sărea calul! În ograda de vizavi! Căci grăunţele autohtone prinseseră un soi de igrasie sau de licurici veştezi. Or, Nadina avea alură de panteră, ochi oblici şi sprâncene desenate. Chit că n-o prea ducea capul, dar ce, el de o materie cenuşie avea nevoie?! Şi-apoi l-a înnebunit, era doar chestiune de timp minor până când avea să-i cadă în plasă. Ce-i drept, de-o vreme, se cam plictiseşte. Pantera din ea se face, văzând cu ochii, un fel de găină, în loc să-i toarcă, îi cotcodăceşte, ochii i se tot afundă şi orbecăie, precum o cârtiţă, prin subtilităţile-i masculine. Da, ştie,… ştie cum i s-a aruncat la picioare! Despuiată, cu lacrimi de sânge şi 4 fărâme de leuştean tomnatic, l-a implorat să n-o abandoneze, să n-o, să n-o... Desigur, ea avea să se mulţumească cu foarte puţinul pe care el era dispus să i-l ofere [între.. timp…, mai erau şi alţii, deci puţinul nu era chiar aşa de puţin!]. Să zicem că nu avea pretenţia să o iubească (Ei, aşi, iubire!). Dar, să fie înţeleşi: el avea să se lase de ea adorat! [Eiii…!!] Daaaa, ea o să-l adore! [?!] O să-l aştepte precum o căţeluşă sau, mă rog, alt animăluţ de companie! O să-i împletească fular galben cu negru şi franjuri, papuci de casă! Un coş întreg din nuiele! Da, treacă de la ea, uite, o să-i fiarbă chiar capul berbecuţei ei preferate, doar să-i facă borşul ăla straşnic, doar-doar-doar… La o adică, i-ar putea depăna şi istoriile lui multiple. Multiple şi paralele! Ea duhoavnică de nădejde i-ar fi! Să-l ajute,… în absenţa… nevestei, poate, să descopere unde o fi buba-cea-rea şi – aici chicoteşte mneaei – de nu i-o fi cu bănat, să o facă părtaşă, fie şi parţial, nevinovatelor jocuri de alcov… et cetera. Cuuum, nu vedea, chiar nu vedea că se înjoseşte?! Nuuuu, nici vorbă! Iubirea merita orice, ea te aducea pe lume, ea cu tine pe jos ştergea! La o adică, nu s-ar da în lături nici de la o reprezentaţie colectivă! Parol, n-ar deranja-o defel! Ei, face ea pe sensibilicoasa! Nu ştie el cât poate fi ea de generoasă şi de… şi de… şi de…


Perplex-plictisit-enervat-alpha, se uită la ceas. Aşa, într-un gest reflex, nu că s-ar grăbi, că l-ar presa ceva / cineva, că i-ar da pe răscoale timpul. Îşi este propriul stăpân, aşa a fost mereu… şi, feri-te-ar Sfântul, să-i fi trecut vreodată prin cap acea supunere tâmpă – chipurile – din (ne)iubire! Şi amanta?! Ei! Amanta cu treburile ei! Pe asta nici măcar nu trebuie s-o îmbrobodească! Dacă şi Augustin, cât era el de sfânt sau de… fericit, atunci…?!

Gertrude are sânii mult prea mari şi fund mult prea bombat. Cu certitudine asta implică o consecuţie…