Silueta Conacului Părăsit se conturează maiestoasă pe coastele dealului unui ţinut numit Buturuga Răsturnată, nu departe de Munţii Bolovănoşi, în vecinătatea Pădurii Fiarelor şi al înspăimântătorului Tău al Şerpilor Veninoşi.
Construit în urmă cu o sută de ani, la începutul anului 1780, conacul mai păstrează influenţa arhitectonică germană a contelui Dolminstein, venit şi stabilit pe aceste meleaguri împreună cu soţia şi fiul său, pe atunci de numai zece ani. Deşi au avut o viaţă liniştită, o boală necruţătoare a dus la pierderea celor doi proprietari lăsându-l pe Eduard, unicul moştenitor al familiei într-o singurătate apăsătoare ce l-a determinat să se stabilească la Paris pentru o perioadă de timp. Studiile la Belle Arte l-au propulsat la un alt nivel al societăţii franceze aducându-i în scurt timp o mireasă frumoasă şi o avere consistentă. Numai că tatăl Melissei, un renumit medic francez refuzase categoric căsătoria fiicei sale cu frumosul conte ameninţând-o că va regreta amarnic dacă nu renunţă la el, însă tânăra îndrăgostită îşi uni destinul cu acesta într-o biserică catolică înainte cu două zile de sfârşitul lungii călătorii către locuinţa proaspătului mire.
La nouă luni după acest eveniment, Melisse născuse o fetiţă botezând-o cu numele de Rebeca, dar, la numai o săptămână de la naştere, copila dispăruse din pătuţul ei împreună cu cele două bone care o aveau în grijă. Părinţii o căutaseră pretutindeni, însă eforturile lor fuseseră zadarnice.
Melisse nu se împăcase cu ideea dispariţiei copilei, astfel că, la două luni de la tragedie se prăpădise. Durerea pierderii celor dragi îl doborâse şi pe Eduard, şi, într-o zi de duminică lăsă conacul în grija servitorului lui de încredere, Jon, şi plecă la Domnul.
Jon îi îngropă pe amândoi în grădina din spatele casei, apoi îşi luă rămas bun de la aceste locuri plecând în aceeaşi zi cu singurul supravieţuitor al familiei, Dops, un câine lup, fidel stăpânului său care îl însoţi în călătoria lui prin lume în căutarea Rebecăi.
După această tragedie bărbaţii ţinutului hotărâseră că nu este lucru curat acolo şi legaseră porţile cu lanţuri grele pentru ca nimeni să nu se mai apropie niciodată de conac. Doamnele se porniră să ţeasă poveşti la gura sobei despre Rebeca, cum că fusese furată şi crescută într-un ţinut unde nici picior de om nu călcase vreodată. Şi, cum gurile rele mai declaraseră sus şi tare că peste conac fusese trimisă o vrajă, nici măcar poştaşul nu mai îndrăznise să se abată pe acolo, deşi mai păstra şi acum în sertarul oficiului poştal cele două plicuri mototolite şi îngălbenite primite în urmă cu mulţi ani de la nişte rude ale Melissei şi pe care trebuia să le predea la această adresă. Spera totuşi să găsească într-o zi pe cineva din familie fără teama că s-ar putea trezi faţă în faţă cu bătrânul şi nebunul servitor al fostului proprietar, Jon, care se întorsese după cincisprezece ani de la întâmplare şi căruia nici prin cap nu îi trecea să i le pună în mâinile-i mari şi noduroase.
Jon mai putea fi văzut uneori, la ceasul amiezii, (în special sâmbăta) ieşind prin crăpătura gardului de fier trăgându-şi cu greutate piciorul înspre cârciuma din oraş sau la băcănia domnului Alabert. Deşi privirea aceea albastră, aspră, ţinea deoparte curioşii locului, unii, ceva mai curajoşi, îi puneau întrebări despre Rebeca, dar, ca de fiecare dată, ridica iute toiagul vechi şi noduros în semn de ameninţare îndepărtându-i, ca mai apoi, să-şi şteargă pe ascuns o lacrimă ivită în colţul ochilor, fără să dea vreun răspuns cuiva.
Un nou sfârşit de săptămână al lui noiembrie mohorât începuse cu o vreme rece şi neprietenoasă. Vântul şuiera nervos printre bucăţile sparte ale ţiglelor roşiatice de pe acoperişul conacului împingând apa să se scurgă prin garguiul vechi prelingându-se peste zidurile crăpate până ce se îmbiba cu pământul săpând gropi de noroi. Ploaia lovea cu putere ferestrele acoperite de pânzele cenuşii clătinându-le.
Jon pregătea micul dejun în bucătăria neîncălzită. Unse cu unt o felie de pâine prăjită şi o puse alături, pe farfuria de porţelan. Umplu o ceaşcă cu ceai lăsând lichidul cald să îi alunece în stomac încălzindu-l. Trebuia să vorbească cu Lala, vrăjitoarea satului. Era aproape convins că ea avea legătură cu povestea asta mai ales că, de la un timp, putea fi zărită prin târg sau prin desişurile pădurii adunând ierburi. Ea fusese cea care îi prezise contesei că va naşte o fetiţă şi-i mai spuse că nu o va ţine mult timp în braţe. Aceste cuvinte stârniseră mânia Melissei. O alungase imediat de la conac. După dispariţia copilei toţi fuseseră convinşi că Lala era vinovata.
După multe gânduri şi frământări, Jon îşi puse pelerina pe umeri şi plecă. Urmele de bocanci se adânceau în noroiul moale ale cărărilor Pădurii Fiarelor. Răsuflarea îi deveni greoaie iar un horcăit gros ieşi din piept.
- Poate că o duşcă de rachiu mi-ar prinde bine!, gîndi în timp ce se aşeză greoi pe buşteanul din faţa lui. Un zgomot sec îl anunţă că toiagul se frânse. Căută cu privirea un lemn gros pe care să îl poată folosi drept sprijin, măcar până va ajunge la casa Lalei, dincolo de târg. Trebuia să-i dea fata înapoi...gândi cu glas tare, mânios.
-Asta căutai?, se auzi o voce răguşită, ca de bas, din spate lui.
Jon îşi răsuci trupul greoi. Moşneagul din faţa lui ţinea în mâini un toiag noduros. Nu auzise paşi în spatele lui. De unde apăruse?, se întrebă curios. Probabil că auzul începuse să nu îl mai ajute, gândi liniştit. Se întreba cât o fi auzit străinul acesta din vorbele lui?
-Îţi va fi de folos!, continuă moşul cu blândeţe întinzându-i obiectul. Chipul lui ca al unei bufniţe îl făcu să zâmbească. Acum trebuie să plec! zise punându-i toiagul între degetele scheletice ale lui Jon. Se îndepărtă cu paşi mărunţi către copacul din faţa lor. Dădu la o parte crengile grele, aplecate până la pământ. Copacul îşi scutură frunzele de parcă un vânt puternic îl asaltase, apoi rămase nemişcat. Ploaia nu se oprise. Picături mărunte şi reci îi alunecau peste obrajii înroşiţi...


... În urmă cu câteva nopţi Rebeca visă o bufniţă albă care o îndemna să caute cele trei timbre rare din colecţia domnului Bufniţar, chiriaşul morocănos de la parterul clădirii, (situată la periferia Oraşului Ascuns), astfel că zorile dimineţii o găsiră urmărind fiecare pas al Lalei, stăpâna ei, care în sfârşit urma să plece de acasă. O conduse cu privirea până la poarta trântită cu furie supărată pe ploaia care abia se pornise. Umbrela se răsuci în bătaia vântului, apoi o văzu îndepărtându-se pe drumul ce ducea către centrul oraşului.
Acum ţinea strâns în mâini contractul numit „Învoială”, încheiat cu mult timp în urmă între tatăl Melissei şi Lala, înainte de naşterea ei. Îl găsise întâmplător pe când făcea curăţenie în dormitorul vrăjitoarei, sub dulapul mare, din camera de la etajul unu. Rămase surprinsă să afle că fusese furată din legăn şi adusă aici, departe de casa părintească. Nu îşi putea închipui ce a fost în mintea bunicului ei să comită o asemenea nelegiuire.
„Vizita” scurtă pe care urma să o facă în locuinţa Bufniţarului de la parter îi putea aduce mult aşteptata libertate. Bătrânul cu barbă albă plecase de câteva zile în vacanţă, la Căsuţa-fără-Acoperiş, construită chiar de el în mijlocul Pădurii Fiarelor. Camera era descuiată. Mirosul înţepător de mucegai o întâmpină de la intrare. Încăperea adăpostea o bibliotecă din lemn masiv plină cu cărţi, un birou înţesat cu documente, cataloage, agende şi alte nimicuri împrăştiate peste tot şi o canapea veche aşezată pe partea de vest a camerei. Ferestrele ascunse sub draperiile grele din catifea purpurie lăsau să pătrundă pe ici, colo, câte o rază de lumină. Era uimită că nu semăna cu restul încăperilor modern mobilate din această clădire. Rămase câteva clipe nedumerită, apoi se repezi să caute clasorul cu timbre pe sub hârtiile de pe birou.
Găsi iute catalogul care conţinea câte opt ştraifuri cu timbre pe fiecare pagină. Bufniţa-Albă, Calul-Albastru-Ca-Cerul şi Delfinul-Vorbăreţ, erau acolo. Le lipi peste rândurile din contract aşteptând nerăbdătoare ca imaginile să capete viaţă. Nu auzi însă paşii care se opriră în pragul uşii.
-Drăguţo, transmite-i nesuferitului ăla de căpitan să nu se mai holbeze la mine!
Glasul iritat al Lalei arătând cu degetul înspre tabloul agăţat pe peretele de vest al încăperii o făcu să întoarcă capul speriată. Prezenţa ei neaşteptată îi curmă orice urmă de speranţă. Îşi muşcă buzele supărată. Căpitanul le privi din tablou ducând binoclul la ochi clătinându-se pe puntea vaporului care tăia valurile oceanului venind înspre ele.
-Te voi scăpa până la urmă de zgripţuroaica asta afurisită!, se auzi glasul de bariton din imagine în timp ce îşi răsucea mustaţa stufoasă.
Lala se năpusti către tablou şi îl întoarse cu faţa la zid izbindu-l cu putere. O pocnitură asurzitoare zgâlţâi pânza care se balansă peste zidul verde ca iarba. Rebeca îşi astupă urechile.
-Să revenim! Ştiai că a pune mâna pe clasorul cu timbre rare ale Bufniţarului este o blasfemie?,spuse smulgând între timp foaia din mâna fetei. Degetele îi tremurau deasupra timbrelor lipite care începuseră să se mişte, apoi o mototoli cu furie vârând ghemul de hârtie în buzunarul de la rochie.
-Dacă ai fi întârziat câteva clipe...zise fata lăsând privirea catifelată în podea, aş fi scăpat de tine, pentru totdeauna!
O şuviţă din părul scurt, castaniu, i se lipi de obrazul peste care străluceau câteva bobiţe de lacrimi.
-Ai umblat în „Sertarul Interzis”!
-Nu!, se apără ea. Era pe masă...acolo!, zise apropiindu-se de birou arătându-i sertarul în care mai erau câteva bastonaşe de ceară şi o călimară cu cerneală. Nu are chei, observi?
-Vino!, spuse Lala trăgând-o de mână împingând-o pe scări, până la subsol. Te voi pedepsi! Vei sta aici trei zile!, zise aruncând-o în pivniţa întunecată închizând uşa cu lacătul.
Între timp căpitanul ieşi din tablou. Apa i se scurgea din haine pe covorul învechit.
-Nici că se putea mai bine!, gândi cu acea privire lacomă care îl duse direct la cutia cu ţigări de foi aşezată pe marginea biroului. Chibritul îl găsi pe şemineu. Aprinse o ţigare nu înainte de a mirosi cu nesaţ aroma înţepătoare. Bufniţarul nu o duce rău!, comentă cu glas tare netezind cu palma foiţa. Închise ochii. Fata asta este în ghearele netrebnicilor ăstora...continuă de parcă i se adresa cuiva.Un sentiment de revoltă îi umplu inima. Trase câteva fumuri, apoi lăsă să-i cadă pe jos trabucul pe jumătate consumat şi-l strivi cu călcâiul ridicându-se cu greutate de pe scaun. Privi dincolo de fereastră. Curţile interioare pavate cu lespezi colorate îi aminti de locuinţa lui. Asta nu era o treabă prea uşoară pentru el. Dacă Bufniţarul îl va prinde acolo îl va preda Amiralului, judecătorul Flotei Pescăruşul-Albastru şi al acestui oraş. În cazul acesta va fi trimis să-şi săvârşească pedeapsa pe insula „Cocostârcilor Negri”, unde va fi nevoit să stea singur cu păsările alea urâte pentru următorii cinci ani (ar fi fost pentru a doua oară de când era căpitan). Apoi, Amiralul îl va repune într-un târziu în drepturile lui lăsându-l să plece mai departe în lungile călătorii pe mare cu vasul lui, „Delfinul-Vorbăreţ”.
Dacă Rebeca ar fi reuşit să dea viaţă timbrelor ar fi condus-o până la Marea Lianelor, lângă golful Calulului-Albastru-Ca-Cerul, iar de acolo, Bufniţa-Albă ar fi zburat cu ea până în ţinutul ei natal. Fata asta a avut un teribil ghinion în seara asta, gândi supărat.
Gândurile nu-i dădură pace din ziua când se dezlănţuise Vântul de Nord. O căutase cincisprezece ani în toate colţurile lumii, însă abia în această după amiază îi auzi glasul prin tabloul din care tocmai ieşise. Bufniţarul nu ştia nimic despre această poveste. Poate că ar trebui să afle şi el despre nelegiuirea Lalei!, gândi, convins că îi va destăinui ticăloşia acesteia. Bătrânul îi fusese în tinereţe un foarte bun prieten. La fel şi tatăl copilei.
Urcă scările la mansardă, singurul loc unde se putea să se ascundă. Avea destul timp să făurească un plan până ce toţi locatarii clădirii vor intra în lumea viselor. Rebeca fusese închisă în temniţa de la subsol, iar cheile se aflau în buzunarul vrăjitoarei. Se scărpină după ureche, apoi îşi smulse câteva fire de păr din barba neagră, deasă. Noaptea se adâncea tot mai mult. În liniştea aceea întunecată doar ploaia se auzea căzând de pe streşinile caselor. Coborî în vârful picioarelor până la subsol. Lipi urechea de uşă.
-Rebeca! Rebeca!, strigă, Căpitanul ciocănind uşor în lemnul uşii.
-Căpitane! Dumneata...
-Sssst! Trebuie să te scot de aici!
-Cheile sunt pe masă...în camera ei... te rog, salvează-mă!
-Voi încerca!, răspunse dând din cap gândindu-se la momentul în care va fi prins furând cheile.
Urmele ghetelor ude se impregnaseră pe podeaua veche. Urcă greoi la etajul unu. Poate ar trebui să mai slăbesc, gândi reproşându-şi lăcomia la mâncare. Rămase o clipă înaintea uşii. Liniştea din interior îi dădu curaj. Apăsă cu degetele clanţa împingând uşa. Scrută întunericul din încăpere. Dacă l-ar fi prins furia ei dezlănţuită l-ar fi adus în faţa Amiralului. Îşi făcu curaj, pipăi cu degetele lucrurile de pe masă. Un cerc metalic cu multe chei agăţate îl făcu să răsufle uşurat. Le trase cu grijă către el acoperindu-le cu mâneca de la cămaşă atenuând zgomotul făcut de lanţ. Se retrase la fel de precaut pe culoar. Un zgomot venit dinăuntrul camerei de la capătul culoarului îl făcu să se sprijine pe un genunchi. Câteva clipe îşi auzea suflul greoi. Coborî scările în vârful picioarelor până jos, la subsol, unde se afla pivniţa. Încercă iute fiecare cheie. Reuşi să deschidă uşa.
-Vino!, îi spuse el trăgând-o după el. Înapoi în tablou!
-”Învoiala”...este la ea!
Fata se opri dezamăgită.
-Nu-ţi face griji, fato, găsim noi o rezolvare!, spuse el încrezător.
Uşa de la camera Bufniţarului fusese închisă cu cheia.
-Să ieşim afară din casă!, propuse fata.
Şi intrarea fusese închisă cu două lacăte.
-Netrebnica!, şuieră Căpitanul printre dinţi. Câteva raze de lumină străbătură prin fereastra de la intrare.Vino! Mai am cheile astea...
Reuşiră să deschidă uşa de la camera bătrânului Bufniţar. O trase de mânecă înăuntru, dar fata se împiedică de un colţ al covorului şi căzu peste vazele egiptene care se rostogoliră cu zgomot.
-Du-te singur, intră în tablou!, îl îndemnă ea agitându-şi mâna în aer.
-I-am promis tatălui tău că te voi aduce acasă. Vino!, zise iute prinzându-i degetele în palma lui mare.
Căpitanul întinse mâna prin pânză agăţându-se de marginea pupei.
-Încântată să te văd, Căpitane!, zise Lala din spatele lor rânjind satisfăcută. O prinse pe fată de braţ ţintuind-o în loc. Plăcerea va fi de partea mea să te dau pe mâna Amiralului. Furtul se pedepseşte aspru, nu-i aşa?
-Du-te!, zise Rebeca, acceptându-şi soarta. Du-te! şi-l împinse cu mâna pe Căpitan direct în mare.
Câţiva stropi de apă se împrăştiară pe covor.
-Da! Du-te!, replică îngăduitoare, Lala. De data asta te iert. Bunicul domnişoarei, fie-i ţărâna uşoară, spuse privind la Rebeca, a semnat o „Învoială” cu mine. Fata rămâne aici!
Scoase din buzunarul cămăşii de noapte oglinda cu mâner uitându-se cu interes la imaginea dinăuntru. Forma ochilor alungiţi ca ai unui şarpe păreau îngrozitor de galbeni în seara aceasta. Chipul pătrăţos cu pomeţii supţi scotea în evidenţă nasul drept, lung. Încerca să pară liniştită, însă furia o schimonosise. Părul negru ca tăciunele se desfăcu din coc şi se lipise de cămaşa albă de noapte. Era desculţă. Lângă ea apăru şi fidela ei servitoare ţinând într-o mână o batistă neagră prefăcându-se indignată de îndrăzneala fetei.
Rebeca le privi speriată. Ştia că de data aceasta pedeapsa va fi îngrozitoare.
-Ai crezut că te hrănesc degeaba?
Lala râse dezgolindu-şi dinţii.
-Orice scrie în contract, de data asta nu vei reuşi!, se auzi din spatele tuturor vocea scăzută, profundă şi gravă a domnului Bufniţar.
Toţi întoarseră capetele.
-Doar nu o să mă opreşti tu, un boşorog surd şi aproape orb ?!
-Ba tocmai eu te voi opri...!, spuse întorcând capul înspre bărbatul uriaş cu capul desoperit, părul negru ca tăciunele, ochii mici, uşor întredeschişi, deschizând şi închizând gura într-un ritm sacadat venind înspre ei aruncând în faţă când un picior, când celălalt. Abia astăzi am aflat totul... de la Jon, servitorul tatălui tău... l-am întâlnit în pădure...
Lala încremeni de spaimă.
-Amiralul? Judecătorul Oraşului Ascuns?, se auzi întrebând înecându-se în cuvintele ei. Ştii...eu... fata asta... începu cu glas mieros bâlbâindu-se în timp ce urca scările cu spatele câte două trepte odată apropiindu-se de uşa camerei ei cu gândul că va putea scăpa.
-Pune-ţi mâna pe ea!, tună acesta din urmă.

Silueta Conacului Părăsit se contura maiestoasă pe coastele dealului. În vale o mulţime de căsuţe ridicau către cer zeci de şireturi gri de fum. Căpitanul, Amiralul, Rebeca, Jon, postaşul şi bătrânul Bufniţar se adunaseră în jurul mesei rotunde din lemn de brad din sufrageria încălzită, cu câte o ulcică cu ceai fiebinte în mâini. Glasurile şi râsetele lor răsunau în seara aceea până departe, tocmai în „Celula de Gheaţă” în care fusese închisă Lala, alături de fidela ei servitoare, un loc în care numai frigul le ţinea companie.