Treci agale pe ulița bătrână șerpuită, necruțătoare purtându-ți pașii dincolo de ziua concretă, departe de spațiu, destul de departe de tine. Nu știi prea bine să-ți cuprinzi starea într-un cuvânt, nici măcar într-o imagine și asta te face să te simți vulnerabilă, neînaletale... Abdici, te lași (deocamdată?!) înghițită de „restul”, de tot ceea ce, mai mult sau mai puțin programatic, poate doar fatal, printr-o soartă, printr-un destin, se delimitează de tine. Știi sigur însă: drumul ăsta duce el undeva... Soarele de august pârjolește contururile. Lanuri întregi se aprind în tăcere. Își ascund roșeața flori-ale-soarelui. Se dau de ceasul morții racii minusculi în carapacele Câlniștei. Sânziene fărâmițate în uscăciune încoronează capetele ielelor, fete bătrâne pândind nunți ratate. Tentativa de spaimă eșuează într-un tablou soft pastel, ce ar putea fi semnat chiar de tine. Rochia albă presărată cu buline răcorește fără de voie porțiuni din realitate. Uitat, pătrunjelul își redobândește o parte din verde. Vis ca din senin descinde cu mireasmă de ploaie. Asta de nu cumva pepenele roșu uriaș pe care i-l duci bunicii o purta toată vina! Asta de nu cumva tu! Tu și copilăriile tale poetice! Pășești! Nici măcar nu te mai întrebi câți câini ar putea năvăli prin porți uitate deschise. În grabă. Într-o nepăsare. Pur și simplu! 36 de grade la umbră! Bivolii își cresc coarnele și urmașii în adânc de ape înmlăștinate. Veterani, letargici, dispunători de vreme... Înnămoliți și statici împânzesc ulița! Îi vezi ca prin ceață, dincolo de o poartă. Silențioși cu priviri pașnice, strecoară o frică aparte în vine! Firav izvoraș cu argint se repliază. Mormântală, încremenirea somează minima prezență, minimul indiciu de viață. Întorci capul. Nucul te acostează. O bătătură întreagă împrizonierată! Toridul cedează sub imperiul umbrei năucitoare. Parcă ar mirosi a turtă dulce!? ... a covrigi cu vanilie!? Înăuntrul umbrei, un fel de sfat..., o... șezătoare?! Oameni mici și negricioși (aproape-o-familie) stau de veghe la o masă fantomatică a tăcerii. Nu îndrăznește niciunul a ridica prea mult privirea. În centru, Ea. Strângându-se văzând cu ochii, rătăcindu-se în propriile veșminte, în propriile gânduri, nu de mult atât de familiare. Cere foarte probabil o cană cu apă..., o iluzie?! Vorbesc încet de tot, de parcă ar gânguri, de parcă s-ar întoarce la origini. Niciunul nu știe,... nu poate să spună lucrurilor pe nume?! În orice caz, doctorii fuseseră foarte rezervați! Maria avea să iasă din Maria! Ineluctabil în lăuntrul ei avea să se înstăpânească umbra nemilosului nuc... – Nu! Să nu plantați nuci! – se pomenise cineva înfruntând destinul! Când trunchiul nucului are să ajungă la grosimea gâtului unui om, atunci îngerul morții o să-l cheme pe acela! Desculță și de tot fragedă, Maria râsese și râsul ei ieșise depaaaarte prin ulița cosmică...