Capitolul 9.


Dan Ullmann crescuse. Era un adolescent timid, înalt, subţire, “răsfirat”, cu trăsături frumoase ale feţei… Şi la liceu se făcuse remarcat, datorită isteţimii lui, nu datorită înfăţişării plăcute. Învăţa, nu bine, ci foarte bine, la toate materiile. Colegii încă îl şicanau, deşi, mai mult nici nu-l băgau în seamă, pentru că ei nu prea dădeau pe la şcoală; preferau chiulul, pentru a putea merge prin baruri, la cerşit; în general, aiurea, pe străzi, prin oraş, în afara zidurilor orfelinatului. Însă Dan, băiat serios, nu avea asemenea preocupări. Lui îi plăcea să înveţe, să afle cât mai multe, să se facă remarcat. Nu şi iubit sau înţeles; asta nu reuşea, deşi parcă şi-ar fi dorit. Dar îl iubea motanul său, Moţ, atât de devotat lui… Deşi Moţ parcă îmbătrânise niţel, nu mai era atât de zburdalnic, ca în urmă cu câţiva ani. Însă tot avea putere şi încă făcea rost de bunătăţi, atât pentru el, cât şi pentru prietenul său uman. Dan îşi petrecea mult timp alături de acest motan, citind, învăţând, făcându-şi temele… Compania lui Moţ era de preferat celei a celorlalţi băieţi din orfelinat. Dan avusese grijă să-şi ferească mereu motanul din calea răutăţii băieţilor mai mari, cei cărora le plăcea să schingiuască animalele, aceştia având o pasiune parcă înnăscută pentru aşa ceva; înnăscută şi apoi mult amplificată, în mediul nefast în care trăiseră. Dan îi cunoştea bine pe aceşti băieţi, obiceiurile şi “programul” lor, deci, nu-i era greu să-l ferească pe Moţ din calea lor. Iar el, în general, tăcut şi retras, se ferea aproape de toţi, nu vorbea cu nici unul dintre colegi, motiv pentru care unii îi spuneau “mutul”. Dar nu-l derajau poreclele. N-aveau decât să-i spună cum le trecea lor prin minte! Ce-l interesa pe el? El îşi vedea de ale lui, aşa cum se pricepea. Şi se pricepea, nu glumă! La destule, nu doar la învăţătură! Motiv pentru care era bine văzut printre profesori. Nu şi printre elevi, dar ce-l interesau pe Dan nemulţumirile acestora?! El îşi vedea de calea lui, pe care şi-o alesese, sperând să nu fie greşită. Vedea greşeli la tot pasul, în jurul lui, în cazul altor colegi, care alunecaseră pe pante greşite; ispitele erau şi acelea multe. Dar se străduia să reziste. Şi reuşea, datorită pasiunii lui pentru studiu. Încerca să-i ajute pe colegii care greşeau, dar aceştia nu-i acceptau ajutorul oferit dezinteresat, doar din bunătatea lui sufletească, de care dădea dovadă. Aproape sălbăticiţi, unii dintre colegi nici măcar nu-şi dădeau seama de semnificaţia acestor cuvinte. Dar Dan nu le căuta vreo vină, ştia că totul se întâmpla datorită mediului dur cu care şi el se confruntase. Însă el rezistase; şi va rezista şi-n continuare, aşa cum îşi propusese. Dorea să reuşească să realizeze ceva în viaţă, nu să-şi bată joc de trecerea lui pe acest Pământ. Şi n-ar putea reuşi, dacă se lăsa pradă ispitelor. Viaţa îi cizelase totuşi în mod frumos caracterul, deşi era timid şi tăcut, deloc îndrăzneţ, cum ar fi trebuit. Nu-şi cunoştea propria valoare şi nici nu-şi putea da seama de ce putea fi în stare. Îi plăcea când profesorii îl lăudau, îi plăcea când primea numai note mari, premii… Îi plăcea să participe la concursurile şcolare, unde avea, la fel, rezultate foarte bune. Se făcea remarcat. Şi era politicos. Avea multe calităţi, care-l recomandau ele singure drept o persoană deosebită. Dar nu se impunea; stătea cuminte la locul lui, aşteptând parcă pe cineva, care să-l scoată din anonimat. Însă cine să facă toate acestea pentru el, în locul lui?! Evident, nimeni! Era o altă lecţie, una de viaţă, pe care Dan se vedea nevoit s-o înveţe.
Uneori, deşi el era trist, nu-şi dădea seama de ce anume, se simţea cuprins de o veselie inexplicabilă, interioară; parcă îi venea să râdă cu poftă, nebuneşte chiar… Dar nu proceda astfel; se abţinea. Cu greu, însă se abţinea. Altfel, să înceapă să râdă aşa, din senin, fără motiv, chiar ar fi părut nebun. Iar el nu era! Cel puţin, aşa spera. Nici nu-şi dădea seama cum ar fi trebuit să se manifeste, pentru a se încadra în limitele normalităţii, a acelei normalităţi, aflate în afara zidurilor orfelinatului, însă şi a normalităţii din interiorul orfelinatului, care difereau enorm. Avea o dublă misiune, fiecare dintre aceste misiuni fiind la fel de dificilă, pentru un adolescent sensibil şi timid ca Dan. Însă se descurca; doar el ştia cum; Moţ avea aportul său, destul de important în acest sens. Fără acest motan rotofei, viaţa lui Dan ar fi fost şi mai dificilă. Aşa însă, era, cât de cât, măcar suportabilă…