La capătul aleii se făcea răcoare, în umbra unei cripte liniştea se desfăcea ca o aripă moartă de fluture. El trage aer în piept, împreună cu imaginile cu care s-a obişnuit, pe care privirea lui le-a băloşit şi de aceea plutesc în clarobscur, nu le pot vedea. Îşi aduce aminte; dar asta se întâmplă greu, ca un mecanism fastidios cu bile şi greutăţi din vreun desen de demult. Iar imaginile care ajung în prim plan nu rămân mult timp acolo, se aşează la loc în adâncurile mâloase din care le-a stârnit un curent subacvatic venit din gândurile lui. Nu ştiu de ce zăbovesc dar dintre toţi el pare cel mai apropiat de mine, are chiar gândul de a scrie, îi lipseşte doar nervul. Mă gândesc că, poate, l-aş putea ajuta.
Ca un orb care-şi rafinează celelalte simţuri am început să simt gândurile oamenilor, sunt ca un sorb de care mă las purtat, în lipsă de altceva mai bun. Îmi place să-l privesc într-o baltă îngheţată. Nu este chiar privit, este ca într-un vis în care recunoşti lucruri. Mereu a fost un băiat bun şi acum îi îngheaţă mânile cu o tavă cu colivă. Merge înaintea cortegiului, alături de preot şi de băiatul cu crucea, indiferent la sfaturile fetelor care zic că ar fi de rău augur. Îi simt amintirile ca o apă murdară în vreme ce preotul bodogăne ceva că de, groparul are ce învăţa de la el. În vreme ce groparul scapă o înjurătură fiind gata să alunece cu crucea pe gheaţă, preotul a ajuns cumva de la vehiculul electric care transportă coşciugul la hoverboard, apoi la antimaterie şi bozonul lui Higgs. Dar iată că au ajuns la destinaţie şi printre psalmodierile preotului care a schimbat registrul cât ai clipi, încep să rostogolească bulgări de pământ. Doar bulgării îi văd pentru că băiatul acesta pe care îl cheamă şi Vlad nu vrea să se uite. Ca şi cum s-ar simţi vinovat. Ce să zic, cunosc sentimentul. Deşi în ultima vreme, adică ... acum şi aici, oriunde ar fi asta, mă simt uşor şi uşurat, ca şi cum aş fi plătit pentru toate. Şi preotul îi dă înainte cu loc cu verdeaţă şi eu mă scurg împreună cu amintirile lui.
Apă și întuneric. Mai departe de atât nu pot urmări. Un fel de peșteră, o tăcere apăsătoare, un perete acoperit cu semne în cărbune. Cred că este unul din visele lui recente. Cred că pune ceva la cale, am simțit asta de de bun început, mă cam pricep. Așa am început și eu cu ierburile, fără să-mi fac iluzii ziceam eu, ca și cum aș fi murit. Nu aveam idee pe vremea aia ce înseamnă să nu mai simți nimic, să te agăți de scânteile și licăririle din mințile celor vii. Mi-am dat seama mai greu a cui era înmormântarea dar mi-a dat de gândit toată adunătura aceea. Probabil dirigul îi adunase cu arcanul sau poate, în asemenea momente, se simțeau datori, sau poate ... Am observat că fiecare avea propria lui cutiuță muzicală care se declanșa când venea vorba de mine, propria lui versiune. La fel de interesante ca un insectar dacă mă întrebați pe mine. Eu care ascult gândurile altora nu pot să nu mă gândesc că cineva sau ceva mă ascultă. Altfel de ce aș fi aici ? Acum am ocazia și timpul să scriu, pe apa confuză a gândurilor, deja căzute în uitare, câteva lucruri, propriile mele ... melodii.
Privirea lui în retrovizoare îmi amintește de privirea mea și de poleiul acela nefericit. Privește inevitabilul. Punguța care-l așteaptă acasă, mica lui excursie în necunoscut. Excursia poate să devină mare, o mare ... Nu sunt aici ca să-l judec. Privirile mele în retrovizoare în timp ce mașina din spate mi-a dat brânciul peste chei, în apa înghțată erau adâncite în ochii aceia care au vut să vadă prea mult, erau adâncite în acele orbite, în care orbitau nopți și zile de joacă cu focul. Până m-am ars ...