Atinseseră foarte probabil punctul acela paroxistic al suportabilității durerii în ordine umană. De aceea poate își permiteau (sau nu avuseseră încotro?!) să existe firesc, ba chiar cu urmele unei fericiri tâmpe incrustate în colțurile gurii, în felul de a așeza o gutuie în fereastră, o sămânță la încolțit, rufele pe culme, undeva într-un înalt necuprins cu privirea, doar ghicit prin obișnuințele de o viață ale atâtor generații. Același lup sta la pândă. Aceeași pasăre își reprima datul din cap, simulând și ea marea normalitate. Văzut din afară, tabloul era banal, fără urmele niciunui spectaculos pozitiv / negativ (sau ne imunizaserăm noi, fiecare în parte... cu toții laolaltă?!). Așa că era distribuit în rândul produselor în serie pe aceeași temă, cu aceleași lamentabile modalități ontologico-umane de (de)realizare. Se prognoza fenomenul globalizării, acea uniformizare plictisitoare de moarte, concurență făcându-i acesteia din urmă, chiar sfidând-o. Noul era greu de primit în limitele mereu restrângându-se ale unei civilizații epuizate afectiv-temporal.

Bătrâni! Bătrâni și atât de goi pe dinafară!

Uite, numai bluza asta mâncată de molii a rămas, ce-i drept cu floricele minuscule care, așa impregnate în textilă, pot aduce, la o adică, mireasma unui câmp întregindu-se de crizanteme! Câmpul pe care, sine die copil fiind, ai alergat desculțându-te la nesfârșit, fără complexe, fără nicio teamă de ierburi tăioase sau cuvinte grele. Ici o căpiță cu fân, colo gustul inconfundabil al pilafului cu orez și cocoș de curte... Ziua de duminică – posibilă opțiune pentru eternitate! Căpșuni uriașe și colăcei scoși miraculos din cuptoare cu foc continuu pentru drumeții cu același sânge ostoit! Bucurieeeee!

Bătrâni și goi! Pe dinăuntru mai ales!

Că ia de ici, ia de colo... Derizoriu cu derizoriu se pune de-o arcă în felul ei salutară, măcar în stadiu de provizorat, măcar în stadiu de autoamăgire. Așadar, cartofii înfloriseră și anul acesta/acela, aveau aceiași gândaci insistenți de Colorado, poate numai ochii le cam crescuseră suspect de mult, în ultimă instanță, aproximativ firesc: ei, cine știe?! O pârdalnică de iluzie optică! Parcă așa se zice, nu?! Pâine era suficientă: sacoșe întregi, mese ticsite cu pâine-de-București... din aia care se termină deodată și-ți cade greu la burtă. Și mai greu de adus de la magazinul altădată așa de aproape – dădeai un pas și gata! Acum drumul s-a făcut căpcăun ursuz! Nu știi cum se petrec lucrurile, dar, în loc să mergi drept înainte și, cât ai zice pește, să ajungi la destinație, ceva te împinge și-o iei înapoi... tot așa o ții... Și de-ar fi cărarea cât de cât dreaptă! Dar labirintul își proclamă autarhic constituțiile! Rătăcit de drum, rătăcit mai ales din tine însuți, ți-e frică de lume mai mult instinctual (cine știe ce animal s-o fi mutat în lăuntrul tău?!), pentru că în ruptul capului nu ai putea să-ți argumentezi spaima dacă cineva te-ar lua la bani mărunți: Care este, CONCRET, „acel ceva” care te scoate din sine? Interlocutorul nu are însă de unde ști că acea scoatere din sine s-a produs deja de mai multă vreme, că niciun stimul concret, identificabil în realitatea imediată, nu va mai putea să-și aroge titlul de „dislocator de realitate”.

Bătrâna îl așteaptă: un fel de masochism sau de iubire o face să regizeze scenarii stranii, de o duritate inimaginabilă. Bătrânul care duce în cârcă mai bine de 8 decenii, mai ales batjocura unei amnezii fără de scrupule, este omul ei! Cel cu care a petrecut și bune și rele. Cel care de o vreme – de nu cumva așa va fi fost dintotdeauna?! – nu-și amintește nici măcar cum îl cheamă, ce e ăla un cuțit/măr/chibrit/rumeguș/șoarece/cal/măgar/arpagic... trezitul constant în miez de noapte, când ies iele la împreunat și atunci spintecă orice stavilă li se pune în calea iute! N-are carte, nu știe ce boală are celălalt – dacă de vreo boală o fi vorba?! Poate nu e decât surzenia lui pe care, da, știe bine, o are din tinerețe! Asta trebuie să fie, un bătrân atât de gol... tare de urechi! Și totuși! Omul ei și-a lăsat barbă de patriarh, se încinge cu o sfoară soioasă în loc de curea, poartă conversații – într-un delir verbal drăcesc – cu un pui de măr răsărit din senin într-o poieniță... Fără îndoială, acum-pomișorul se va face curând ditamai-copacul-cosmic. Ca pe un vrej fermecat, își va găsi și el Calea spre Doru! Nimeni nu-i va mai despărți! Nu știe bătrâna, dar aici este unicul refugiu al bătrânului ei! Nu știe nici blestemata de uitare că el, așa de prigonit, încă poate fi fericit-cu-lacrimi și cu salată-de-vorbe în imaginația-i îngerească... Nu durează mult și o pădure întreagă se răstoarnă! O lume! O viață! Dezasamblat, universul reclamă promptitudinea inspirată a specialistului pentru a-l redenumi adecvat..., în convingerile sale – condiția sine qua non pentru a-și reveni la sine (puerilă iluzie științifică a voluntarilor orbi, dornici să fie!). Sfoara putredă se desprinde și bătrânul este în văzul unei lumi, oricum oarbe... Important este că a adus o altă sacoșă cu pâine-de-București acasă. Chiar dacă e așa de nesățioasă și cade ca plumbul la stomac! Pâinea noastră cea de toate zilele... cea întru ființă... cea sățioasă... El este încă stâlpul casei! De bună seamă că asta vrea să transmită privirea femeii lui! O tentativă de orgoliu bărbătesc sfârșește într-o bolboroseală neomenească... Bătrânei i se umezesc ochii. Îi îngăduie neînțelepciunea, cum și propria-i neputință învechită, mai ales în miezurile sufocante de noapte când bătrânul neînțelept, copil neajutorat, își strigă, într-o dâră de memorie, copilul plecat înaintea lui fără de întoarcere. Grotescă, durerea îl privează pe experimentator de dreptul elementar la credibilitate. O sfâșiere în pustie (Doru-Doru-Doruuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!) care, văzută din exterior, nu trece testul verosimilității. Dar asta este, pur și simplu, realitatea!