Un tren cu diverse vagoane; când am urcat, purtam încai o valiză mare… nici o problemă – spații largi, fotolii generos capitonate, comodități. Nu era trecere între vagoane; dacă încetinea, câte un flăcău se precipita să agațe celelalte bare suitoare și se rostogolea pe taluzul accidentat – naivul.
Într–o gară am coborât să mă dezmorțesc; dar garnitura s–a și pus în mișcare; am sărit pe treptele altui vagon, ceva mai modest, spații strâmte, neseparate, înghesuială; bine că îmi rămăsese sacoșa de mână; am lăsat–o pe banchetă, să marchez locul… conductorul era tare exigent, îi amenința pe vecini cu munca în folosul comunității… agita compostorul.
Apoi iată–ne la un capăt de linie – cică urmează transbordarea fiindcă pe aici urma să treacă o autostradă; caut sacoșa, nu mai este, ceferistul cu geantă mă zorește să traversez prin sala de așteptare, în fine, găsesc bagajul vârât sub banchetă, alerg în urma ghidului, nici nu știu când m–am agățat de scara cursei… de la geamuri călătorii strigau că iar întârziem… noroc că am ajuns pe culoar.
Altă gară, mai prăpădită, ca în sud, cobor grăbit, merg să–mi regăsesc locul de pe bilet… și trenul pornește; atunci observ că are scări numai pe o parte iar eu mă aflam pe latura greșită… nimic de care să te agăți… dispare. Numele aproape ilizibil al gării – Anank; pergola peronului, frumos înverzită, ascundea un perete cu orare vetuste; după ușa din sticlă cu canaturi duble batante, o sală de așteptare pustie iar geamul de la ghișeul informațiilor acoperit de anunțul „O zi – un tren”… așadar mâine.
Din capul scărilor de acces privesc, în traversul străzii pietruite, scuarul lângă care picotesc câteva taxiuri vetuste. Chioșcul aderent expune apă plată (la sferturi)… dar vânzătorul n–are mărunt. Eternul cerșetor cinchit la perete, acum încununat cu usturoi, îngână litania rotativă: … cine va merge drept înainte va suferi de foame și frig, cine o va lua la dreapta va fi sănătos și viu, dar calul său va muri, iar cine o va lua spre stânga, acela va fi ucis, iar calul său va rămâne în viață … ca să vezi, alegorie!… oricum, plantele cresc spre dreapta… poate că, mergând în amonte, visele se vor modifica… iar dacă labirintul lor acceptă influența formatoare, toate așezările urbane vor fi aidoma – orașul lor, orașul meu.
Și pornesc.
Șuvița mirosului particular de gutuie stătută se îngroșa, odată cu apropierea de cvartalul clădirilor scorojite, odinioară sprijinul pieței de animale – chiar se zărea din răscruce zidul țărcuit al zalhanalei dezafectate… iar mai încolo de clădirea anonimă a cinematografului, vechiul imobil de raport, pe care îl știusem de–a fir a păr în vremea când, băiețandru fiind, cutreieram cu folos teritorii tot mai depărtate de cuibul originar.
La parterul „Casei cu trei fete”, așa cum încă îi ziceau misterios bunicii, cafeneaua „La varice” e transformată, vezi bine, în shaormerie… fațada fiind acoperită de pancarte țipătoare.
Un gând stăruie – ce–ar fi să vizitez prietenul din copilărie?
Fațada clădirii e acum ternă; oferă străzii înguste un dreptunghi calcaros, presărat cu ancadramente distorsionate și o poartă asimetrică strâmtă, începutul unui coridor lung și întunecos ce cotește spre o scară în spirală. Îmi amintesc: abia la primul etaj traseul era luminat de o curte interioară pătrată și dădea în colțul unui coridor deschis jur–împrejur accesului la locuințe, toate cu ferestrele la vedere. Al doilea etaj – aidoma. În diagonala curții altă scară, mai abruptă, ducea spre subsol.
Treptele tocite din lemn scârțâie ostenite. O înțepătură pe gambă, sub genunchi… rană invizibilă, zvâcnește până s–a ivit amintirea: locul de scăldat la marginea lacului și prietenul ce ieșea din apă cu piciorul însângerat de la steiul pe care alunecase; marșul forțat până la Urgențe… copci, injecții. Încă o amintire ce ieșea îndurerată pe corp, răboj continuu.
La etajul de sus, de–a lungul coridorului fragmentat… nu–i aici. Mai apare și o javră minusculă ce se zborșește ca acasă… înapoi pe scări.
Acesta este etajul… pe coridorul exterior, privind minuscula curte betonată unde se tăiau lemnele de foc, avansez dincolo de broasca țestoasă ce încă parcurge circuitul iluzoriu… neschimbată.
Ușa cu glasvand tot descuiată, ca pe vremuri, când Sandu stătea cu bunică–sa, fosta bucătăreasă la un von–baron. Acum holul îngust arată pustiu, sufrageria de asemenea… dar în camera mică de pe colț stă o doamnă pe divan și croșetează… este leit Alida, arată aidoma fotografiei de la Jubileu.
– Iată–te!
– Din întâmplare… ce mică e încăperea, cât să încapă gândurile. Tot aici?
Deschid fereastra spațioasă, zăbrelită cu șipci, comunicarea permite insinuarea unui capriciu la vioară – domnul Fezel exersează și dezvăluie vecinătatea – șirul caselor familiale delimitate de felurite garduri.
– Nutream gândul să–mi cumpăr una, zic, pe vremea când dețineam bani…
Ea vine lângă mine, se apleacă, îi simt pântecul presând antebrațul.
– Care din ele?
– N–are importanță… s–a dus… avea probleme de acces.
Stradă pustie sub ceața privirilor. Ar mai fi ceva posibil?
Ieri părea simplu, azi curg întrebările – dacă întoarcerea pe zigzagul viețuirii, cumva, ratează o ramificație… ar fi cu putință încă o existență? Fără conștiință?
Când mă întorc, Alida stă în brațele unui adolescent; mai e oarecine, în așteptare lângă ușă. Două păsări zburătăcesc agățându–se de sfoara pentru rufe, s–ar zice că se bat. O apuc pe una, cealaltă fuge.
– Sunt sălbatice?
Parcă are o rană; îi întind aripa nefirească – e ruptă.
– Dacă nu aveam mâna paralizată, o oblojeam.
– Este doctorul Spallanzani, are cabinet la parter. Un oculist dotat. Emigrant dar cumsecade!
– Lucrează fără bani?
Alida se răsfață lângă tinerel… ce arată de vârsta mea… dar eu nu am decât vise… și acelea mici. Tiparul evenimentelor se lărgește tulbure – iată–mă pe divan absorbindu–i respirația contopită. Are acel prognatism feminin ce complică săruturile… dintr–odată stomacul e plin… canapeaua incomodă… trebuie să înving greutatea respirației, transpir, teama iradiază gâtul și umerii… asta e tot? Chiar tot?!
Tiparul protector a dulapului, matrița generatoare – numai de–aș ajunge acolo unde stăteam ghemuit cu picioarele strânse la piept… trebuie doar un anume moment și mirosul mamei va alcătui o clepsidră albă care să inițieze scurgerea către ciclul divizării celulelor – geneza.
Ea mă strânge de braț.
– Îmi pare rău că ți–am mâncat calul, zice și zâmbește dințos. Dacă dorești, încalecă–mă și te duc unde vrei.