– Băiatul blond și înalt avea emoții pentru tine! – se pomenise afirmând-exclamând Mama.
– Care băiat? – mimase surpriza cu ingenuitate maximă Sonia.
– Cum..., nu-ţi aminteşti?!
Sonia face un efort. Două. Trei... Şiiii... reuşeşte să-şi păstreze perplexitatea intangibilă. Mama continuă aproape intrigată:
– Era în stânga pe hol, atunci când am ajuns noi...
Sonia renunţă la 10 procente din perplexitate. Încurajată, Mama detaliază:
– ... avea un sacou uni cu butoni aurii [„... de-ţi luau ochii”, nu se poate abţine Sonia să nu formuleze lăuntric un raport de subordonare consecutivă] şi părul vizibil dat pe spate [„...ca lins de viţel... sau, nu, nuuuu...., mai degrabă ca ai noştri tineri la Paris ce-nvaţă la gât cravatei cum...”]. Cum,... Sonia..., cum de nu-ţi aminteşti?! Avea o voce groasă [„... ca de bas...”]... Nici nu ieşise bine din sală că a şi venit spre mine: ‘Acum o examinează pe fiica dumneavoastră...’ – mi-a zis cu glas vădit tremurat de emoţie [„... care emoţie, Mama?!]:..
– Aaa! – veni Sonia de-acasă – ăl de se baricadase într-un cerc de feme...., aaa, pardon,...îîîî..., feminin?!
– Ce... făcuseee?!
– Se ba-ri-ca-da-se, mai exact se autobaricadase! Sonia apasă pe prefix ca pe accelerator. Timpul o ia înainte: Tâgâdân-tâgâdân! Îl vede pe el în pauzele interminabile din anul I. Le vede şi pe ele, colege disperate, ultrafardate şi hiperfumătoare, femele cu instincte imposibil de reprimat, gravitând satelitic în câmp magnetic determinat. Au 18 ani ca şi ea, hai să zicem, poate 19-20-22, hai, cel mult, 24... Dar! Au amanţi! De 35-40-50 et cetera. „Aşa este recomandabil!” – se lăudase una sau, subliminal, le trasase traiectorii sigure, de-a dreptul infailibile?! Se pare că era o criză acută de gerovital: o pe-nu-ri-e! Deci, ocaziile ivite nu puteau fi lăsate să scape! Aşadar, domnilooooor...!
Îl vede şi în pauzele relativ mai-puţin-interminabile din anii II şi III. Heei!? Ce făcuşi, Sonie?! Crescuşi cumva!? Mai degrabă nu! E încă o fetiţă şi fetiţă are să fie încă mult timp de-acum înainte. Una care nu-şi poartă părul desfăcut decât maximum 2 din cele 5 zile de mers la facultate, cel mai adesea lunea şi joia! „Aşa mă simt eu mai comod, mai în largul meu” – îi explicase Terezei, când aceasta, un alt exemplar coborât din prototipul, pe cale de dispariţie, al băbuţei grijulii, i se destăinuise (cu o anumită părere de rău pentru înverşunarea Soniei de a-şi mutila părul într-o coadă ingrată): Cât de frumos i se mai aşeza podoaba capilară pe spate dimineţile când ea o pierdea din priviri de la balcon, tocmai de la etajul VII!
... atunci, în rândurile din faţă ale amfiteatrului Bălcescu, Hasdeu sau Odobescu, ştie că el o priveşte. De undeva... din spate. Îi simte privirea despincându-i trupul lăuntric exact pe linia aceea a coloanei, centrul echilibrului la vertebrate. Are dureri în toată regula. Şi furnicături. Parestezii ca la carte. Frisoane şi fierbinţeli care mai de care... „ – .... şi – o întrebase în mai multe rânduri pe Corina – cum arată părul meu la spate?! Spune-mi, te rog, dacă ceva e în neregulă!” Cealaltă o liniştea în mod constant cu un „Arată bine, chiar foarte bine!”. Şi Corina avea o privire blândă-pură-necontrafăcută, căci, etimologic vorbind, Corina înseamnă „fetiţă”. Un exemplu remarcabil de învingere a arbitrariului semnului lingvistic, de proclamare a relaţiei perfect motivate între semnificat şi semnificant. Nu se ştie, totuşi, dacă, în astfel de situaţii, numele este atribuit de (un anume) destin [care premerge numelui, cele ce urmează a se petrece fiind deja de mult timp consemnate într-o anume carte...] sau dacă, dimpotrivă, destinul / referentul (purtătorul de nume) face unele eforturi / concesii etc. pentru a se acomoda numelui respectiv [provocarea venind, deci, din partea numelui însuşi!] şi a neutraliza eventuala prăpastie dintre realitatea corpului sonor şi cealaltă realitate, reprezentată de soartă. [Ar fi acel nume cu repercusiuni redutabile asupra destinului cuiva!]. În primul caz, ar trebui să cădem de acord în a admite un anume fatalism, chiar Fatalismul. În cel de-al doilea în schimb, se cuvine să facem loc liberului-arbitru, dar şi forţei cuvântului, acelui vis verbi cu care chiar că nu este de glumit! Nu se ştie însă în ce măsură destinul domină numele, mai ales numele destinul?! În ultimă instanţă nu este exclus ca tot destinul să aibă cel mai greu cuvânt de spus, că acesta acţionează făţiş sau incognito, de după cortina unui semnificant! În concluzie, omule, Ce ţi-e scris în frunte ţi-e pus! Deci, fii liber! Eşti liber!