Iată că nici nu a început bine anul 2019 şi deja am o primă vizită la birou. Nu este vorba de vreun prieten care să-mi ceară bani, drept pentru care mă gândesc la un angajament nou-nouţ.
Persoana care mi-a bătut la uşă şi s-a recomandat a fi doamna Corina Lascu, este o femeie cam pe la 50 de ani, blondă, destul de înăltuţă pentru mine, nici prea grasă, nici prea slabă, dar cu nişte ochi albaştri, lucitori, încărcaţi de lacrimi de emoţie. Nu, nu din cauza întâlnirii cu mine, fiţi siguri, ci datorită împrejurărilor care au mânat-o spre biroul meu. Pe degetul inelar al mâinii stângi, se vedea, înţepenit, un inel de argint.
-Domnule Hogeac, spune ea cu o voce stinsă, aşezându-se pe un scaun, nu ştiu cum să vă spun...
-Nu trebuie să vă inhibaţi, o încurajez eu, daţi frâu liber cuvintelor.
-Vă mulţumesc... Deci, ieri, Licuţă al meu, aşa cum l-am obişnuit, a ieşit afară după-amiază pe la 16:00, pentru a se recrea şi el puţin, ca să ia aer curat, să facă puţină mişcare, că ştiţi dumneavoastră, să stai toată ziua în casă şi să nu faci nimic… Mai ales cu sărbătorile astea!
Rămân blocat. Asta da femeie!
-N-a zăbovit niciodată mult, reia doamna plângerea, cam o jumătate de oră, apoi revenea în casă. Eu îl vedeam de la balcon şi îi deschideam bucuroasă uşa. Îl strângeam în braţe, îi spuneam cuvinte de dezmierdare, îi pregăteam masa, apoi, până la ora de culcare, ne aşezam amândoi în faţa televizorului şi comentam reclamele din pauzele filmelor.
“Nu se poate!” zic eu în gând. “Femeia asta merită o statuie. Nu cred că există două la fel în toată ţara. Fantastic!”
-Dar, de ieri, totul s-a schimbat.
-În ce sens? întreb eu, bănuind că am de-a face cu o escapadă, ceea ce îmi ridică tensiunea. Cu o asemenea femeie lângă tine să-ţi mai ardă de imbecilităţi?
-Licuţă nu s-a mai întors după o jumătate de oră, ci după vreo trei ore. Şi…
Doamna Lascu nu se mai poate abţine şi izbucneşte în plâns. O las să îşi exteriorizeze oful.
-Şi… şi arăta jalnic! Jalnic! Ud tot, murdar, răvăşit şi… şi… zgâriat, domnule Hogeac. Zgâriat şi sângerând. L-am oblojit, plângând, ce să fac?
-Şi ce-a spus despre situaţie? şuier eu prinde dinţi, revoltat, şi uluit, totodată.
-Ce poate el să spună, bietul de el? Nimic. Nimic, domnule Hogeac. Dar, mai rău este că s-a cuibărit într-un colţ al canapelei din sufragerie şi nu mi-a acordat nicio atenţie nici până acum. Nici la masă nu a venit. Aşa că, nemaiputând suporta, m-am grăbit să vă contactez de urgenţă.
Fără a sta prea mult pe gânduri, învăluit de dorinţa de a mă răzbuna pe un aşa specimen, spun:
-Doamnă Lascu, unde locuiţi?
-Dincolo de bulevardul Tomis, tot pe strada Farului, la primul bloc pe stânga.
-Bun, vă propun următoarele: Dacă acest Licuţă doreşte să iasă şi în această seară la o plimbare, lăsaţi-l. Eu, de la ora 15:45 voi fi deja în zonă. Tot ce aveţi dumneavoastră de făcut, este să ieşiţi la balcon şi să-mi daţi de ştire printr-un gest că Licuţă coboară.
Ne despărţim, cu promisiunea mea fermă că voi rezolva cazul chiar mai repede decât se aşteaptă. Acestei doamne trebuie să i se facă dreptate numaidecât.
Ora 15:45. Mi-am găsit un loc excelent unde să parchez, cu mai puţin de zece metri înaintea scării blocului din care trebuie să apară nemernicul de Licuţă. Cobor din maşină şi aştept. Pe la fără un minut, doamna Lascu iese la balcon şi îmi face un semn discret, semn că Licuţă a luat-o pe scări în jos. Uşa scării se deschide şi apare un puşti de vreo cinci ani. Nu, ăsta nu poate fi Licuţă. Imediat după el iese un moşneag, abia târându-şi bocancii şi care e la un pas de a se împiedica de un motan în alb şi negru, care i se strecoară printre picioare şi baston. Moşul se dezechilibrează puţin, dar îşi păstrează, totuşi, echilibrul, însă nu se poate abţine să nu scoată pe gură o blasfemie:
-Să fac ceva în coada ta, Licuţă! Uite-al dracului motan, să mă dărâme şi nu alta!
Eu abia mă pot opri din râs, dar, deodată, simt un fier încins în creier. Cum a zis moşneagul?
Ies din ascunzătoare şi-l observ pe motan îndreptându-se spre trecerea de pietoni din apropiere. Mi se urcă sângele-n cap. Bulevardul Tomis este una dintre cele mai circulate artere din oraş şi mă gândesc la ce este mai rău. Numai poster să nu-l văd pe Licuţă! Doamnă Lascu, nu puteai să-mi spui de la-nceput despre cine-i vorba?
În fine, motanul alb-negru nu-i prost. Nu se repede să traverseze şi aşteaptă, probabil, un om oarecare. Iar acela sunt eu, care ajunge lângă dumnealui. Pornesc traversarea, iar motanul mă urmează. O gagică îmi trimite bezele de la volanul unei maşini, dar înţeleg perfect că totul se trage de la mustăciosul patruped. De partea cealaltă mă opresc şi mă fac că admir peisajul, dând un avans de câţiva metri ţintei mele.
Licuţă trece de câteva case de pe strada Farului şi se opreşte lângă gardul geamiei. Apoi, dintr-un salt, hopa, aterizează în curte. E clar. După cum ştiu, curtea aceea e ticsită cu pisici. Li se spune pisicile turceşti. Ajung şi eu în câteva secunde şi văd cu ochii mei ceea ce bănuiesc. Licuţă e îndrăgostit lulea, iar aleasa este o pisică galbenă. Îşi freacă mustăţile de ale ei, o atinge cu capul, cu corpul, cu coada şi tremură din toate încheieturile.
Nu durează mult scena de dragoste, că şi apare un alt motan, de un gri-petrol strălucitor, cu intenţii de răzbunare. Se pun la înaintare nelipsitele miorlăieli, blana zburlită, ghearele scoase şi, spre surprinderea mea, lupta ia naştere mult mai repede decât scontasem eu. Tăvăliri, muşcături, zgârâieturi, bătaie ca–n filmele de pe timpul lui Ceauşescu!
Deodată, ambii motani ţâşnesc spre uşa casei din curtea geamiei, de unde ieşise un nene turc, slab cât un par de vie, având în mâna dreaptă un băţ sănătos. Prea încet pentru mişcările motanilor, nenea, care zâtâie şi înjură când pe turceşte, când pe româneşte, ratează fiecare lovitură, cu toate că motanii încep a doua rundă de scărmăneală chiar printre picioarele lui. Ba, mai mult, fără să ia în calcul pericolul, îşi altoieşte singurel un băţ peste glezna stânga, ceea ce îl face să se înnegrească de furie şi să sporească noianul de vorbe grele. În scurt timp recurge la artileria grea, şi anume o găleată de apă adusă din casă, pe care o azvârle în plin peste motanii turbaţi, punând capăt brusc altercaţiei, fără a se desemna niciun învingător.
Prind momentul şi intervin, înainte ca nenea să mai producă şi o altă pagubă lui Licuţă. Mai întâi, intrând pe poartă, îl strig pe motan, care, auzindu-şi numele, sare direct în braţele mele, tremurând şi cuibărindu-se cât mai strâns, cu toate că nu mă cunoaşte. Cred, însă, că în acel moment, pentru el nu mai conta cine îl ţinea la piept.
Îl salut pe nenea turc, ca un om civilizat, dar mă trezesc cu o serie de ameninţări şi alte invective de necrezut. Îl temperez cu un semn din mână şi îi explic cum s-a ajuns până aici. După ce mă ascultă, şi pare că a înţeles, se încruntă la mine şi zice răstit:
-Şi ce treabă avut motan al tău cu pisic al meu? Că numai gălăgie face!
-Nu cu pisicu matale a avut el treabă iniţial, ci cu pisica aia galbenă.
-Păi asta ziceam şi eu. Motan al tău, sărit gardu şi dat la pisic al meu.
-Cum, bre, dat la pisicul matale? S-a dat la pisica aia galbenă fiindcă o place. Cu pisicul s-a încăierat
-Băi! Nu înţelegi nimic? Ştiu că dat la aia galbenă, dar aşa spunem noi, turcii, nu ştii?
-Aaaa! Acum am înţeles. Bine, în situaţia asta, am şi eu o propunere: nu-mi dai mie pisica aia galbenă? L-aş face fericit pe Licuţă al meu şi nu te-ar mai deranja niciodată.
-Aaaa, nu! Nici nu gândi! Pisic aia, ăăă, pisica ăla galben, ăăă, naiba să-i ia de pisici! Nu dat la tine nimic, hai pleacă!
Supărat rău, turcul ridică ameninţător băţul, ceea ce îl face pe Licuţă să se ghemuiască şi mai mult în braţele mele. Îl ascult şi plec spre doamna Lascu, cu convingerea că se va bucura foarte mult. Nu mă înşel, întâlnirea se vede a fi, de departe, una emoţionantă. După ce a dat să leşine când l-a văzut pe motan, a fost la un pas să o facă de câteva ori în timp ce-i povesteam aventurile lui.
În fine, îmi încasez onorariul şi plec, dar ceva mă rodea. Lipsea ceva. Astfel că, după câteva ore, pe la opt, sun din nou la uşa dumneaiei. Când mă vede, scapă un chiot de bucurie.
-Vai, domnule Hogeac, ce om sunteţi. Să faceţi dumneavoastră tot posibilul pentru a-l mulţumi pe Licuţă, aducându-i acasă dragostea asta galbenă şi frumoasă, foc! Dar, pentru Dumnezeu, domnule Hogeac, de ce mirosiţi aşa urât?
-E din cauza unei maşini de gunoi pe lângă care am trecut, doamnă. Nu vă faceţi griji, voi ajunge de îndată acasă şi voi scăpa de acest miros îngrozitor!
Îmi iau la revedere de la doamna Lascu, nu înainte de a-i accepta invitaţia de o vizita la o cafea. În urma mea, se porneşte o debandadă totală în casă. Înainte să mă îndepărtez, o aud pe doamna Lascu ţipând:
-Licuţă, nu ţi-e ruţine să loveşti o fată? Licuţă, las-o, e iubita ta! O să dărâmaţi casa, mă! Licuţăăă!