Noiembrie umed-târziu cu ceață și junghiuri. Presentimente. Mai nimeni cu care să le împărtășești. Acoperirea spaimei cu șalul din cașmir. Cu autosugestia cireșului încărcat cu zăpadă, fericit în belșugul lui straniu. Strada se îngustează. Trecători își subțiază visul să încapă în realitate. Ofrandă nebăgată în seamă. Aglomerații. Fum ridicându-se din mormane dense de frunze. Aprinse de oamenii nimănui. Frisoane. Blugi bleu-ciel evazați. Mult prea evazați. Lateral, o durere care încearcă să scape. Se poticnește în deciziile destinului: asta (și nu altceva) trebuie să se întâmple acum (nu altădată)! Pantofi incomozi. Emoție cosmică în stern minuscul. Pură chestiune... anatomică? De conștiință?! De vestimentație? Sensul se sustrage deocamdată unei percepții comune, anihilate de frică, de maxima incertitudine. Premoniție. Căruciorul merge singur. Pe oameni îi împinge cineva... Își simte brațele inerte pe mânerul metalic. Rozul baldachinului aruncă minime provocări sfârșitului zilei. Îngerul de dinlăuntru freamătă. Poate... totuși...

Bagă mâna în foc: femeia din Suflete zbuciumate s-a ridicat, s-a ridicaaat!

Un scâncet. Sofia și Fluturii! Sofia și Dragostea! Sofia și Viața! Sofia și Rostul!

Florăreasa are capul înfășurat într-un turban multicolor. Pleoapele strident conturate cu tuș negru. O gură cam mare. Și e scundă. Crizantemele ei îți împăturesc simțurile în vis de toamnă blândă. Roșcovii își pierd cu generozitate rodul. Tălpile noastre de jivine neastâmpărate încalcă proprietăți fără minimul sentiment al delictului, al culpei, al ispășirii. Copilărim și atât! Mama ne strigă de după gardul înalt! Ne facem că n-o auzim. Dulceața roșcovelor este amăruie,... atât de exotică. Avem buze dulci, respirații dulci, destine dulci, zeci de minute fragede în neascultare benignă. Împresurată, măturița-Maicii Domnului își scutură semințele, nedezicându-se de parfum nici în prag de iarnă: ne dă de știre! Doar noi îi cunoaștem tainele. Suflete ale locului. Privilegiate în neprihănire. O strângere ca de bandă îi acaparează piciorul stâng, mai exact gamba. Simulează firescul. Altă strângere. O strângere indecentă. Continuă. Doar strângere. O stavilă i se pune în față. Căruciorul înaintează singur. Cineva / ceva o împinge. Castaniul pelerinei amortizează parțial sentimentul inevitabilului. Castaniul acela care se asortează perfect cu propriul iris. Cumva face parte din ea. Ca o prelungire a mângâierii catifelate, izbăvitoare de mamă. Merge pe un drum. La fel de bine ar fi putut zăbovi pe un altul?! Și colega își revenise..., nu numai personajul feminin al lui Zweig! Și doar fusese într-o stare cât se poate de gravă. Luni de zile trebuise să-și ridice mâna stângă cu cealaltă, să se încheie la haine cu doar cinci degete și tot așa... Dacă se speriase? Foarte probabil fusese șocul inițial. Atunci când, culcându-se om întreg, se trezise a doua zi aproape mutilată: mâna stângă refuza să mai funcționeze. Nu, masajul nu a ajutat-o cu nimic! Nuuu, nici autosugestia! Dacă se rugase?! Se! Ca de obicei... Cuuum,.... nimic? Nimic! Atunci? Prednisonul! Da, asta o salvase în ultima clipă! Nu, nu făcuse niciun RMN, mersese pe intuiția unei doctorițe... Dar ispășișe cu vârf și îndesat! O crampă agresivă îi strangulează talpa. Altă poticnire. Altă împingere. Neurologul trecuse pe biletul de trimitere pentru RMN: Diagnostic prezumtiv – SM. Ea decodase: „sindrom medular”. Era grav, dar nu foarte. De-abia mai târziu, după ce aflase rezultatele investigației de rezonanță magnetică, avea să descopere că sigla respectivă făcea trimitere la o boală absolut necruțătoare... Cu ochi verzi-albăstrui de husky, neurologul o privise în castaniul irisului: nu era Sonia prima, nici ultima care... Viața venea și pleca, nu era la îndemâna omului să... Dar e de datoria noastră, desigur, să ne bucurăm de timpul rămas, că e vorba de un an-doi sau de câteva decenii! Totul se rezolva pragmatic, cu sânge rece! Se cuvenea a fi luat ca atare! Iată, în secunda aceasta în care noi dormităm nepăsători, milioane de vieți atârnă de un fir de ață și prăbușirea este unica certitudine! Selecția naturală este ceva cât se poate de necesar, cât se poate de firesc! Totul se petrece științific, ca-ntr-un manual de anatomie, ca-ntr-o carte de istorie! Devenim pământ! Sau devenim cronici, letopisețe, hrisoave..., asta dacă avem norocul ca alții să-și amintească de noi! Să aibă motive să-și amintească și să spună! Să nu tacă! Bine, dar tragicul ce loc mai ocupă? Și durerea? Dar intimitatea? Felul în care noi, ticăloșii și frumoșii de oameni, ne legăm unii de alții, ca nici moartea să nu ne mai despartă? Literatură! Doar literatură! Scrisă pentru spiritele puerile, niciodată îndeajuns de maturizate, încât să existe propriu-zis. Uite, dacă vrei, destinul ăsta al tău ți-l sintetizez într-o formulă! Totul e scris de la începuturi: nu i te poți sustrage! Eiii, și atunci...?! Mergi pe drumul ăsta... Și dintr-un scaun cu rotile iarna se vede pe urmele toamnei, când primăvara astenică stă pe spatele celeilalte și vara este ca o anestezie [nuuu, nu o epidurală!]..., anotimpul acela în care timpul nu sfârșește..., găsești vreme pentru de toate... Dar lumea se grăbește. O cafea dă în foc. Cineva ia un taxi. Altul pică un examen. Distanța de la A la B nu este deloc aceeași cu cea de la B la A. Doar încăpățânații și burlacii își mai pierd vremea cu paradoxuri... radoxuri... doxuri... xuri.. rii.. iiiii......................................................

....... boală autoimună Ω۹۩۩۩۩ګ ----- /////%%

..... atacă indiferent de vârstă →∆∏
..............afectează sistemul nervos ≠≠≠≠≥≥√√√∞
◄┤┤afectează femeile de două ori mai mult decât bărbații
%;:,., celulele imunitare atacă propriul sistem nervos, cu urmări precum pierderea vederii, amorțeală, durere,.... paralizieeeeeeeeeeeeeeee ┤┤┤≠≠≠≠
SM.. SM.. SMMMMM !!!scleroza multiplă!!!!

Pământ și cer! Cer și pământ! Copilul de neoprit învățând să meargă, să alerge, să zboooareee!! Pământ prăbușit peste cer. O sofie mică strigându-și mama... negăsind-o cu niciun chip...

POST SCRIPTUM
Toate RMN-urile s-au încăpățânat să iasă cât se poate de bine... Nu era nimic..., doar o banală discopatie lombară, chestie de duzină. De bună seamă, cineva – indiscret sau mult-prea-iubitor – se furișase acolo, la fața locului, în mod constant, schimbase datele,..., destinul,... îi buimăcise pe specialiști care rămăseseră cu datul din umeri, cu resemnarea la viitoarele congrese științifice... Și Sonia se îndârjise să meargă, ba chiar să zboare... O face și azi................................