Se întoarce cu fața la perete. Așa cu răsuflarea înghesuită, gândurile se așază unele peste altele, timpul devine cerc alb, un șarpe își mușcă nevrotic vârful cozii..., obiectele se estompează. Cine știe de nu va fiind ea însăși o realitate la fel de ireală?! Realitate de grad secund?!

De fapt, nu există decât clipa aceasta al cărei martor și protagonist necesar, chiar indispensabil, musai trebuie să fie. E o datorie, e un cod, e o onoare!? De-ar avea putere, de-ar avea răbdare, acel minim dram de încredințare! Se concentrează. Iată femeile acestea în alb! Au trecut și ele prin ceva similar?! Și, dacă au rezistat, au fost un fel de supradoamne?! Au fost mai bune, mai răbdătoare, mai înțelepte decât ea sau poate doar un pic mai norocoase?! Puțin din fiecare! La fel poate și ele, în timpul lor, s-au dat de același ceas? Și cum se schimbă chipul cuiva, cum destinul după ce experiența își va fi spus cuvântul? Iată ridurile acestea, iată frumusețea aceasta!

Nu știe ce va fi peste câteva ore, nici măcar peste 25 de minute, nici peste unul. Ea, cea de acum, nu are acces la ea... cea de peste puțină vreme... o necunoscută... tot ea... în fapt?! Mult mai aproape oamenii... aceia...

O infirmieră îi verifică relativ constant pulsul. Pulsul și tensiunea. Paloarea. Roșeața... Rămânerea în sine, fie și parțială. O vede ca pe umbră. Cu ochi albaștri și buze cărnoase. O simte mai ales... Adiere parfumată. Din lumea cvasinormală, aproape vie. Iar ea, sonie a clipei revendicatoare, pe frânghie subțire-subțire. Balerină intempestiv uitându-și pașii, echilibrul, grația, cronologia. Din abisul înaltului, publicul – o văgăună. Miresmele se succedă. Aerul se face când roșu, când verde-albăstrui. Trec trenuri. Nu se știe de ce azi nu mai opresc în stațiile știute. Și oamenii se îndreaptă resemnați spre alte săli de așteptare. Guguștiucii și-au făcut cuiburi cam peste tot. Nucul din capătul viei se tot însingurează...

Din abruptul peretelui, privirea i se desprinde preț de o secundă. Știe că trebuie să fie calmă, cât se poate de calmă. Anestezia – o altă găselniță de-a timpurilor zis moderne – figură de stil ineficace! Această experiență aparte, pentru care nu are, nu găsește nici măcar un semnificant aproximativ pentru a o desemna. Dacă o doare?! Nu știe exact,... în orice caz nu cât să urle. Este starea aceea [atât de aceasta!] imposibilă care, fără de rușine, fără de scrupule, te face să gemi necontrolat, să nu știi, să fii privat de minima certitudine, să nu poți nici măcar striga!

Se întreabă cum de încă mai este în viață? Sau.. nu mai este?! Așa o fi după?!

Subit, primește un val de căldură..., fericirea extremă, imposibil de experimentat de o biată făptură. La fel de imediat se vede: condamnata fără scăpare. Lumina se întunecă. Prăpastie înainte și după! Sentiment suspendat! Solitudine! Agonieee!! Restul asistă neputincioși. O irită modul lor de a se poziționa. [Sau nu au alternativă... din punct de vedere (strict) uman?!] Simte cum alunecă. Își vede albul ochilor, coborâșul hidos.

Mama, când murea, experimenta și ea un fel de travaliu, poate Travaliul. Starea de tranziție masochistă, pe care, într-un fel, tu însuți-însăți ți-o întreții, cu satisfacție drăcească îți prelungești chinul. Curios-diabolic lansezi autointerogatorii: Cam cât de mult vei rezista? Cum vei ajunge la capăt? Vei mai ști de tine? Dar ceilalți? De fapt, toate travaliile sunt la fel. Propriul masochism, propria neputință îți provoacă scârba aceea suverană. Te vezi cât de mic, de neînsemnat ești, cât de scârbavnic. Îți strigi Mama. Știi că ești hidos. Nu vrei ca restul să te vadă.

Doar Mamaaaaa!!!

Ea singură ți-ar suporta toată duhoarea, toată abjecția, toată delăsarea. Condiția ta de simplu vehicul! Jiganie colcăită de întâmplările sorții. Tu însăți te-ai scuipa: nici măcar nu-ți este milă de tine. Te împingi și mai mult în perete. Auzi ca prin vis o voce. Percepi un soi de înțeles. Musai trebuie să te ridici: a sosit Clipa! La modul cel mai concret cu putință! Trebuie să te așezi pe o masă. Pe masa aceea. O faci în stilul momentului, impus de agonie. Odată la orizontală, mai multe trupuri năvălesc asupra ta. Auzi un doctor în -escu cum îți laudă eroismul. Vorbe mari! Probabil ești complet dispărută. Se lasă peste tine. Ce mult ți-ai dori să fii în grădina de după! Minutul ce vine durează o eternitate. Contracțiile supreme! UNU, DOI... TREI... Urli cât te țin plămânii, condiția ta pământeană! Ești perfect convinsă că te-ai zdrumicat. Într-un fel sau altul, te vor reasambla ei; la scenă deschisă vor împărtăși cuceririle de ultimă oră în materie de... Nu apuci să-ți duci gândul la capăt: pe sternul tău o Vietate irezistibilă! Cu ochii mari și plini de Viață! Freamătă! Te vezi pe tine! Iar ea te privește direct în Suflet! Negreșit știe că îi ești Mamă! Mama ei!! Sofiaaaaaaa!! Îi vorbești filosofic-afectiv și ea pricepe de minune! O lipești de inima ta: așa veți bate – !!împreună!! – de acum înainte...


[... de fapt, toate travaliile sunt la fel: se soldează cu Viață!]