- Aoleu, am ras tot. Uite ce burtă am făcut! Mă, tată, minunată iahnia asta de fasole a ta. Sigur, marele ei secret e ciolanul de porc? Văd că încă te ții tare. Biata mama nu a reușit niciodată să câștige! Am încercat și eu, dar nu mi-a ieșit.
- Ehee, măi băiete, tac-tu’ mare e șeful. O face exact cum se prepara la ei, la armată. Eu nu sunt decât ucenicul lui. Ia zii, cum se mai simte? Știu că la vârsta lui nu prea mai e loc de speranțe…
- Ba, se pare că mai are încă treabă pe aici moșulică al nostru! La cei aproape o sută de ani, bunicul e așa de zvăpăiat că nici moartea nu reușește să-l prindă! Nu, nu vrea să plece până nu ne lasă tot ce a adunat într-o viață zbuciumată ca lui. Abia după ce își va goli mintea, probabil, va deschide ochii să își ia la revedere.
- Într-o discuție, mai de demult, îmi spunea că el va trăi o sută patru ani. Și eu, care îl cunosc cel mai bine, chiar am motive să cred în premoniția lui. Așa că ar mai fi ceva vreme… Mă, omul ăsta a trăit ca să găsească un răspuns la o singură întrebare: „Cine sunt Eu?”. Ai văzut, chiar așa începe primul volum. Antropoteismul lui, pe care unii se screm să îl interpreteze drept ontologie, este în realitate o gnoză. Filosoful din el e un mare, mare gnostic, pot spune un autentic ezoterist. A scris, aproape, de toate - știință și teorie militară, politologie, lucrări de strategie, poezie, eseu filozofic, roman - mai rar așa polivalență. Dar, posteritatea l–ar putea impune drept unul dintre marii reinventatori ai gnozei moderne. Am pierdut sau, mai bine zis, am câștigat nopți întregi, discutând împreună despre gnoza valentiniană și cea setiană. Era supărat pe Eliade și pe Culianu că, exponenți ai unei așa zise culturi minore, din teama de a nu părea ridicoli într-un spațiu cultural despre care habar n-aveau cât e de falsificat, și-au subapreciat trecutul și s-au cam îndepărtat de propria matcă, care i-a zămislit! Îi era tare ciudă când era nevoit să aducă reproșuri zdrobitoare gnozei creștine, la care își dorea afilierea cu sentimentul, sincer, al filiațiunii. Cât și ce ne-am mai „certat” pe Plotin și Hermes… Poate că tocmai din această lungă confruntare cu modelele gnostice am înțeles mai bine, și el și eu, zalmoxianismul.
- Sunt de aceeași părere. Dar, câteva lucruri îmi par paradoxale la bunicul. Se delimitează de predecesori, spunând că el nu vrea să construiască un model, pe motiv că necuprinsul nu poate fi îndesat și schingiuit într-un sistem. Afirmă tranșant că antropoteismul e o stare de grație, similară poate nirvanei, pe care Omul o atinge atunci când ajunge să se simtă Dumnezeu. Dar totuși, în final, ne lasă un model teoretic închegat și coerent. Viziunea sa despre „omul-dumnezeu” sau „dumnezeul-om” reușește să unifice Ființa. Prin conceptul fundamental al „devenirii” autocunoscătoare și autogerminative convertește mitologia gnostică în fenomenologie. În acest mod îl falimentează și îl neagă total pe Demiurg ca existență și autor al actului creației. Fundamentând, însă, un Tratat de asemenea anvergură, veritabil act de creație, demersul său final este demiurgian. Uneori, de n-aș ști cât de iubitor și protector era cu noi, parcă m-aș întreba dacă nu a vrut cumva să-l substituie pe Demiurg prin sine!
- Uite, că eu, martor și oarecum părtaș la formidabilul său travaliu spiritualist, am rămas subiectiv. Nu m-am putut ridica la nivelul tău de obiectivitate să sesizez acest aspect, care acum mi se pare esențial. Demiurgian, însă, presupune și acea doză de demonicitate, ce i-a dus pe unii la nebunie, pe care la tata nu am întâlnit-o.
- Nu fii chiar așa de sigur… Formidabil la el e un soi de magie, care mă cuprinde de fiecare dată când îl recitesc. Am senzația inepuizabilului, mereu mi se deschide o altă perspectivă, parcă mai adâncă, mai sigură și mai convingătoare. Pe concepția lui mi-am fundamentat mai toate studiile, inclusiv proiectul de cercetare la care lucrez acum împreună cu echipa mea. Dar, altceva voiam să te întreb. Din ce apare pe cea mai recentă înregistrare, se pare că a lucrat în armată într-un domeniu special, ultra secret la vremea aceea. Ce știi despre asta?
- De la el mai nimic. Era foarte tainic, niciodată nu vorbea despre ce făcea el în armată. Ceva, ceva am mai prins de pe la mama. Dar și ea era foarte grijulie când vorbea, deși eram copiii ei. Ea lucra în biblioteca Marelui Stat Major, se pare chiar la arhiva secretă. Când se mai hârjoneau câteodată, o auzeam cum îi zicea lui tata, râzând, că este paranormal. Purta pe veston, în partea dreaptă a pieptului, două insigne mari care atestau că e licențiat al Academiei Militare și în studii superioare civile. Absolvise facultatea de filozofie la universitatea bucureșteană. În partea stângă avea o insignă micuță pe care se afla litera grecească psi.
- Aceasta să însemne că lucra în domeniul războiului psihologic? Una dintre înregistrări dă de înțeles că era chiar șeful unui program de cercetare și experimentare ancorat solid în problematica parapsihologiei și psihotronicii.
- Nu a pomenit niciodată despre așa ceva, dar simțeam, intuiam că tata e un tip special. Fără să-mi dau seama, el m-a inițiat în regresia autohipnotică. Și sigur de la el am moștenit, și eu și voi, abilitățile pe care le avem.
- Nu știu despre frate-miu, dar deseori trăiesc senzația ciudată a autoidentificării cu bunicul. E ca și cum s-ar exprima prin mine… Și cum s-a produs inițierea?
- Ehee, demult, în copilărie! Tatae Nae, cum îi spuneam eu și mătușile voastre când eram mici, punea pământul ăla din Verdeș, de iese cu capul în gârlă, jumătate trifoi și jumătate pepeni. Vara, când venea în concediu, tata mă lua cu el, seara, să păzim pepenii. Dacă ploua ori era vânt, ne culcam în surlă. Dar, când era vreme bună dormeam afară, sub cerul liber, pe o căpiță de trifoi proaspăt cosit. Înainte să adorm, îmbătat de mireasma trifoiului, cum ședeam noi așa întinși cu fața în sus, tata începea să se joace cu mine. Mai întâi, m-a ajutat să identific mai toate constelațiile vizibile, apoi mi-a explicat că există o lume în afara noastră, pe care o vedem cu ochii și o altă lume în interior pe care o vedem cu mintea, dar mai ales cu inima. Închideam și eu și el ochii și mă învăța cum să privesc cerul din interiorul meu.
- Adică, exact cum ai început și tu cu noi! Mai departe, lasă-mă pe mine! Mă concentram, cu ochii închiși, până vedeam un cer senin peste care treceau niște pete negre. Le urmăream până dispăreau. Și atunci, pe boltă, apărea un punct ca o stea roșiatică. O priveam intens până când, între mine și ea, se forma un fascicol luminos. Deveneam un soi de lanternă care luminează în univers. Începeam să urc pe acest fascicol și cu cât mă apropiam punctul luminous se lățea, ca o spărtură, iar pe margini își accentua tonalitatea. Era ca și cum intram într-un ochi de apă. Treceam dincolo de spărtură și îmi apărea un alt cer. Pe el strălucea un punct de culoare portocaliu-oranj. Mă înălțam, în continuare, pe fascicolul luminos. Și, pe măsură ce mă apropiam, punctual se lărgea ca o spărtură. Prin ea treceam spre cerul următor, pe care se proiecta un punct galben. Și tot așa, urcam pe fascicol spre cerul cu punctul verde. De acolo în cel cu punctual albastru. Și urmau cele cu stele indigo și violet.
- Numai să povestești și obosești. Dar să o mai și faci efectiv…
- Mda… Și când treceam de al șaptelea cer intram într-o lume în care toți cei din jurul meu îmi erau cunoscuți. Dar nu știam cine sunt ei. Trăiam ceva între vis și realitate. Mă mișcam instantaneu și eram pretutindeni. Abia dacă îmi mai presimțeam individualitatea, mi se diluase până aproape de dispariție propria identitate. Habar nu aveam ce mai era cu trupul meu. Nici nu mă mai gândeam la el. Reîntoarcerea era ca o trezire din somn. După multe cercetări, târziu, mi-am dat seama că la capătul „urcușului” meu eram „recompensat” cu o plimbare prin câmpul morfogenetic.
- Așa e! Eu am aflat despre ce se întâmpla cu trupul în respectiva stare într-un moment critic, de viață și de moarte. În cadrul uneia dintre combinațiie, de pe vremea când eram Sfinxul, iar „partenerii” mei au vrut să mă substituie din poziția de lider și să mă facă dispărut!
- Nu ne-ai povestit niciodată. Chiar așa? Mă cam mir cum de au îndrăznit. Probabil nu te cunoșteau așa bine! Cu capacitatea ta de anticipație… nu prea aveau șanse.
- Treburile au fost mai complicate. Spre a mă detecta s-au folosit din plin tehnici și mijloace „para”. Singura speranță salvatoare a fost să recurg la această autoregresie. Când „amicii” au dat buluc în camera, în care erau siguri că dorm, au avut marea surpriză de a găsi patul gol. Asta mi-a povestit-o, ceva mai târziu, văru-meu Costea, care era infiltrat printre ei.
Mă tot văitam că am o durere, ca o săgetare, în picior. Niciun medic nu fusese în stare să o explice. Atunci, el și-a amintit că în mometul când mi-au invadat camera, de ciudă că nu mai era nimeni în pat, șeful lor a lovit cu un jungher în lenjeria patului, după care au ieșit în fugă să mă caute în celelalte încăperi și în împrejurimi.
- Erai în pat, însă trupul îți devenise invizibil. Dacă nu se precipitau așa, probabil, vreun „special” de-ai lor și-ar fi dat seama, te-ar fi simțit. Cuțitul nervosului, însă, ți-a străpuns piciorul. Infoenergia cu care erai încărcat, la întoarcere, a închis instantaneu rana. Durerea interioară, însă, a persistat până când uitarea a vindecat-o.
- Acum, cu noile voastre descoperiri, avem explicația. Dar atunci…
- Atunci, cum erai o bombă infoenergetică, prin câteva pase le-ai prăjit creierii și i-ai făcut pe toți legumă. După care i-ai reprogramat și i-ai trimis acasă, unde au făcut dezastrul care a îngrozit, la vremea respectivă, jumătate de glob. Fără a i se cunoaște dedesubturile, respectivul episod figureză, încă, la loc de cinste în istoria războiului psihotronic.
- Mă surprinzi, tinere! De unde știi tu aceste amănunte?
- Ei, de unde… Din când în când mai ședeam și eu, și frate-meu la cîte o parolă cu unchiul Costea. Habar nu ai câte știm despre tine!
- Aveți mare grijă! Ați învățat să vă protejați, dar totuși cine știe prea multe…
- Despre tataia nu prea știam nimic. Abia acum, puțin câte puțin, începem să-l „citim”. Dar, chiar și în starea în care se află, e tare zgârcit când este vorba despre el. Majoritatea informațiilor le deducem din prelucrarea contextului.
- Momentul lui de glorie, probabil, rămâne atunci în decembrie ‘89. Mama era cea care aflase câte ceva despre „faptele” sale de pe la unii dintre camarazii și subordonații săi.
- Încă nu a început să „povestească” despre acel context. Despre ce e vorba?
- Se afla, într-o o misiune specială, la Iași în timpul desfășurării „ostilităților”. Dincolo, peste Prut se încinseseră motoarele în așteptarea „chemării” din interior, care le-ar fi justificat invazia. Ajuns la exasperare, comandantul trupelor rusești, concentrate la granița cu Romania, i-a cerut o întâlnire de urgență. Îți dai seama ce trădare a fost atunci dacă rușii știau deja că el se afla acolo! Întâlnirea s-a produs într-un punct de pe graniță, unde tata i-a îmbârligat în așa hal mintea generalului că acesta s-a dus val vârtej la Kremlin. Acolo l-a convins pe Gorbaciov și ai lui să oprească intervenția militară. Apoi, nu se știe ce le-a făcut „turiștilor” infiltrați și „conservelor” activate care trebuiau să declanșeze revoluția, cu vreo săptămână, înaintea Timișoarei. Mult mai târziu, abia după ce președintele a fost arestat, aceștia au venit în mașini cu steaguri la poarta comandamentului diviziei și au cerut voie să facă și ei „revoluție”, de fapt o manifestație în Piața Unirii.
- Am citit multe despre tărășenia asta cu Romania de atunci. După formula clasică a vremii, prin serviciile secrete, rușii asistați de occidentali au creat „problema” în interior, iar apoi urmau să intervină militar, din afară, spre a o „rezolva”. Poate și azi ar mai fi defilat pe străzile noastre soldații lor „eliberatori”. Informațiile sunt atât de contradictorii încât, deși am reușit în mare să refac scenariul acelei lovituri de stat, simt că îmi scapă esențialul.
- Rușii, militar, erau deja prezenți în Romania prin cei vreo patruzeci de mii de „turiști”. Dar important e că nu a intrat oficial armata roșie, pe care Dej cu mare greutate o scosese din țară. Îți dai seama ce ar fi însemnat să vină din nou?
- S-ar fi instaurat, probabil, un soi de lungă ocupație…
- Păi, prin ‘92 sau ’93, nu mai țin bine minte, geograful șef de la Casa Albă a făcut publică o hartă cu modificările teritoriale care s-ar putea produce în următorii ani în Europa. Harta asta era aproape identică cu cea adusă de spionajul nostru de la discuțiile de la Malta dintre Bush și Gorbaciov. Ceaușescu înebunise când o văzuse! Pe ea, o parte din Transilvania figura ca trecând la Ungaria. Deci, îți cam dai seama ce se urmărea prin înlăturarea lui.
- Mda, acum după ce ne-am mai distanțat în timp de evenimentele de atunci, misterul a început să se cam dezvăluie. Au mai fost și congresele astea de istorie… La Malta, rușii împreună cu americanii, făcându-și concesii reciproce, au decis să pună capăt „războiului rece”. Romania a fost obiect de tranzacție. Până la venirea la putere a lui Ceaușescu, „fratele de la răsărit”, în numele plății datoriei de război și, ulterior, al solidarității proletare, a jecmănit-o cum a vrut. Când acest lucru nu a mai fost posibil, pentru că deveneam tot mai independenți și suverani, s-a hotărât să le-o predea americanilor și Occidentului.
- Oarecum… dar sfârtecată! Exista scenariul unui război civil între infiltrații din Răsărit și Occident, care ar fi sprijinit minoritatea magheară, chipurile masacrată și cele patru milioane de ceaușiști, în fapt poporul român. Armata rusă și forțe ale altor state urmau să vină ca trupe ONU de menținere a păcii. În urma internaționalizării conflictului se ajungea la un arbitraj, prin care se operau modificările teritoriale de pe respectiva hartă. Și așa ne-am trezit singuri în fața celor mai puternici inamici – NATO și Tratatul de la Varșovia.
- Se petrecea o dublă trădare. Din partea americanilor, care ne încurajaseră în demersul de eliberare de sub influența sovietică, dar și a aliaților de la Varșovia cu care aveam tratate de apărare reciprocă.
- Poți să-i adaugi și pe francezi! Ceaușescu încheiase cu De Gaulle un tratat de asistență și sprijin reciproc. Mitterand, care se socotea socialist, nemulțumit că nu primise din partea Romaniei suficient „ajutor frățesc”, adică bani pentru campania sa electorală, a procedat deloc amical. A adus vreo două brigăzi de mercenari de ăia de-ai lor din legiunea străină în Ungaria, chiar la granița cu noi. Ungurii fuseseră foarte generoși cu el și putem intui cam ce intenții aveau.
- Pe ei îi uitasem… Ai dreptate! Și așa s-a pornit „revoluția”, cu intervenții din toate direcțiile. Ungurii, bulgarii și sârbii s-au băgat și ei în seamă, sperând că, prin sfârtecarea Romaniei, s-or alege măcar cu câte vreo ciosvârtă teritorială.
- Întocmai! Și când regizorii se pregăteau să deschidă șampania, spre a-și savura victoria, s-au implicat Securitatea și Armata. Planul lor prevedea sacrificarea conducătorului statului pentru a salva țara. Mai întâi, prin refuzul ajutorului militar sovietic și din alte părți, generalul Gușă a anunțat întreaga lume că armata română este capabilă să-și rezolve problema internă prin forțe proprii. Apoi, generalul Vlad a scos populația Capitalei, grupată pe marile platforme industriale, în stradă. Prin aceasta, Bucureștiul prelua inițiativa, „furând revoluția”.
- Ahaa… Și pentru ca Armata să poată prelua puterea, Ceaușescu trebuia înlăturat.
- Pentru a fi scos din scaunul puterii, i s-a înscenat acea fugă cu elicopterul. Numai că generalul Stănculescu, numit de către președinte ministru al Apărării, s-a speriat de rolul pe care trebuia să-l joace. Și în loc să constituie un consiliu militar provizoriu de conducere a țării, absolut justificat pentru că politicul colapsase, a predat puterea lui Ion Iliescu. Acesta l-a adus la conducerea armatei pe generalul Militaru, tot un pro sovietic, care a activat toți foștii comandanți militari epurați de Ceaușescu pe motiv că erau agenți sovietici. În acel Front al Salvării Naționale, mai mult de fațadă, a inclus și câțiva pro occidentali. Mai târziu, apărând niște neînțelegeri între ei, ministrul Apărării împreună cu grupul său voiau să-l aresteze pe Iliescu și pro moscoviții lui. Pe motiv că aceștia, știind cît de puternic era antirusismul în Romania, ezitau în a închina rapid și total țara Moscovei. Tata a avut atunci un rol foarte important în organizarea rebeliunii ofițerilor din Marele Stat Major, despre care nu prea se vorbește, dar care a determinat înlocuirea lui Militaru și alor lui.
- Mă gândesc la soarta acestui general Stănculescu care, după ce a făcut ani grei de pușcărie, a murit ca simplu soldat! Aș spune, nedemn totuși! Își împușcase la Târgoviște, în urma unui simulacru de proces în care avocatul din oficiu era cel mai înflăcărat acuzator, comandantul suprem… Vezi că există totuși o judecată acolo în cer! În fața militarilor, rămâne nu doar un om fără onoare, care a apelat la jenantul tertip cu piciorul în gips spre a se salva pe sine când țara era în primejdie, ci și un dezertor care, neasumându-și misiunea momentului istoric s-a comportat ca un laș trădător.
- Mai degrabă, un soi de jalnic șmecheraș! Dar, dincolo de urzelile de culise, el poate fi considerat principalul vinovat în asasinarea președintelui. Practic, abdicând de la răspunderea sa, devenind sluga complotiștilor, l-a ucis, din ordinul acestora, pe șeful său suprem, căruia îi jurase credință. Abia, apoi a urmat marele dezastru ce s-a abătut asupra țării tot din vina lui. Istoria nu se scrie cu dacă. Dar, sub control militar, tranziția s-ar fi făcut pașnic și în ordine. Așa, cu granițele deschise și în haosul instituțional creat, țara a rămas o ogradă fără câini în care jecmănitorii autohtoni în complicitate cu cei străini și-au făcut de cap.
- O fi adevărat ce se spune? Că, pe undeva, militarii au fost surprinși și nu au fost în stare să-și adecveze rapid reacția la momentul respectiv.
- Ohoo, câte nu se spun! Important e că prin martirajul Ceaușeștilor războiul civil a fost evitat, iar integritatea țării salvată. Legat de ce ziseși… cu militarii. Nu chiar… Se pare că, în camera neagră a Statului Major General, exista un „scenariu” de reacție pentru o ipotetică situație asemănătoare evenimentelor din ’89. În unul din rarele sale momente de relaxare, tata ne-a povestit un episod din vremea când era tânăr locotenent. El era rachetist antiaerian, dar încă nu am aflat cum ajunsese, chiar la început de carieră, în trupele de parașutiști ale generalului Baștan.
- Ahaa… Cel care a fost, multă vreme, campion mondial cu o parașută inventată și confecționată chiar de către el.
- Da. Misiunea lor era să fie lansați în spatele frontului, în teritoriul inamic și să provoace panică și dezordine, să nimicească obiective de mare importanță ori să ocupe anumite raioane, creând capete de pod prin care se făcea posibilă traversarea unor cursuri importante de apă sau era înlesnită ofensiva. Principala lor modalitate de antrenament, în timp de pace, era să penetreze sistemul de securitate al unor obiective secrete ori de importanță națională, precum și să pătrundă în unități militare înșelând sistemul lor de pază și apărare.
- Și ce făceau, bănuiesc că nu provocau cine știe ce nenorociri în propria țară? Ahaa, probabil intrau în unitatea militară și furau armament, muniție, documente ori ceva important…
- Se infiltrau în cazărmi și în dispozitive operative, unde studiau din interior vulnerabilitățile. Când totul era gata ocupau corpul de gardă, dezarmau santinelele, arestau personalul de serviciu și îl înlocuiau cu oameni de-ai lor. „Minau”, apoi, remizele cu tehnică de luptă, depozitele de armament și cele de carburant, punctele de comandă, „otrăveau” alimentele și cazanele în care se gătea hrana etc. Făceau cam tot ce se putea ca respetiva unitate să nu mai fie aptă de luptă.
Dimineața, când venea comandantul, îi dădeau onorul în locul gărzii adevărate și îl conduceau în biroul său, unde îl aștepta șeful comandoului cu un pistol în mână. I-l punea la tâmplă și îi cerea să raporteze eșalonului său superior că este arestat de către un grup de desant de la unitatea militară de parașutiști cu numărul respectiv, iar cazarma este minată. Apoi îi făceau legătura cu generalul Baștan, căruia îi raporta că băieții săi și-au îndeplinit misiunea. După ce le semna și ștampila ordinele de serviciu plecau cu un camion de-al lor, care îi aștepta la poarta unității.
- Aoleu! Și vai de bietul comandant după aceea…
- De obicei era destituit. Eh, în una dintre aplicațiile lor, tactu-mare a fost șeful unui asemenea comandou. Misiunea lui a fost să penetreze sistemul de securitate al președintelui țării. Și și-a îndeplinit-o exemplar. Dimineața, când Ceaușescu a intrat în biroul său, generalul Baștan l-a întâmpinat, i-a raportat că totul e în ordine și că de la ora două noaptea se află sub protecția trupelor de parașutiști aflate sub comanda sa.
- Formidabil! Lovitură de stat, nu altceva!
- Exact asta și-o fi imaginat și președintele, probabil. M-ai întâi s-a îngălbenit, dar și-a recuperat rapid prezența de spirit și a avut tăria să-l felicite.
- Și mai departe?
- Păi, pentru această ispravă, generalul a mai primit o stea, iar tata a fost avansat le la locotenent direct căpitan.
- Ce a făcut mai departe președintele este ușor de imaginat. Probabil, a destituit ori i-a băgat în pușcărie pe câțiva dintre mahării Securității. Apoi…
- Apoi, generalul a fost promovat într-o funcție superioară, de unde nu mai avea niciun contact cu trupele. Tata, după un stagiu scurt de profesor la Centrul de Instrucție al Rachetelor, a ajuns în preajma generalului Ilie Ceaușescu, fratele președintelui.
- Aha, ca să-l aibă cât mai aproape și să-l poată supraveghea.
- A mai fost avansat, iarăși la excepțional, maior. După care, în calitate de consilier al fratelui președintelui, a coordonat Centrul de Operațiuni Psihologice, îndeplinind misiuni dintre cele mai secrete. Spre a fi la curent cu toată situația și problemele armatei, generalul Ilie îl lua cu el, ca asistent, la toate ședințele de conducere ale Ministerului. Proaspăt absolvent de filosofie, când i se cerea părerea, venea cu idei și soluții care, de multe ori, îi șoca pe șefii Armatei prin noutatea și nonconformismul lor. Prin frate-său, se pare că însuși președintele se intersea de el. Toți cei de la vârf erau convinși că îl pregăteau pentru funcția de viitor ministru al Apărării.
- Trebuie, neapărat, să fiu foarte atent la spovedania bunicului. Cine știe câte lucruri interesante ne va spune.
- Eu nu aș fi așa sigur. Tu, care te pricepi cel mai bine, ar trebui să vezi până unde se ajunsese în experimentele cu ștergerea memoriei. S-ar putea, însă, să afli că Baștan nu a conceput acea riscantă misiune de capul lui. Poate că în spate s-a aflat chiar Statul Major General, care a dorit să-și verifice ipoteza „luării sub protecție a președintelui într-o situație de criză internă”. În decembrie ‘89, ea a fost doar actualizată, fără a fi aplicată până la capăt. Să nu uităm că la conducerea sa ajunsese generalul Vasile Ionel, agent dovedit al Moscovei.
- Și cu ceilalți participanți la acea misiune ce s-a mai întâmplat?
- Întregul grup de parașutiști, ce formau comandoul, a fost dizolvat, iar membrii săi au fost împrăștiați pe la alte unități. S-a păstrat un secret absolut asupra „întâmplării”. Dar, exercițiul tactic de atunci s-a lăsat cu importante urmări. A sporit neîncrederea Bucureștiului în alianța politico-militară la care era parte, Romania întemeindu-și o doctrină și un sistem de apărare a țării exclusiv prin efort propriu în cadrul unui „război al întregului popor”. Ceaușescu și-a creat un sistem de securitate proprie suficient de performant încât toate încercările rușilor de a-l lichida au eșuat. De aceea, pentru înlăturarea lui s-a apelat la scenariul revoltei populare. Dar… Ne-am cam luat cu vorba. Tu, cum mai stai cu fetele? E rost să mă faci socru mare? Ioana cât crezi că o să te mai aștepte?
- O veni și vremea aia! Deocamdată fetele sunt, poate, ultima mea preocupare.
- Măi, băiete, ai grijă să nu treacă viața pe lângă tine fără să bagi de seamă! Și în ce ești așa de afundat încât să nu te mai poți bucura de zâmbetul unei domnișoare?
- Ei, nu mă lipsesc eu de asemenea bucurie… În principal, tot în studiul memoriei. Încerc să regresez pe filon cât mai adânc în trecut. Problema e că nu pot să culeg și să aduc nimic cu mine de acolo. Sunt ca într-un vis în care nu doar asist la un film foarte de demut, ci și joc în el. Recorporalizez personajul de acum două – trei mii de ani, dar când revin uit tot. Și mai neplăcut e că îmi trăiesc viziunile, dar nu putem înregistra nimic. Există o cenzură pe care încă nu ne-o explicăm și peste care nu pot trece.
- E vorba de alte vieți anterioare ale tale?
- N-aș spune… Parcă ceva mult mai mult. Am senzația unei aceleiași entități unice din trecut și până în prezent. Exprimat metaforic, mă imaginez vârful unui nesfârșit fir de iarbă ce vine din adâncuri abisale.
- Am înțeles de la mătuși-ta Narcisa că ipoteza ta e revoluționară. Că ai propus o altă percepție asupra memoriei.
- Nu știu cât e de revoluționară, dar radicală sigur este. Am trecut dincolo de abordările clasice ale neuroștiințelor. Memoria e o chestiune transfiziologică, o problemă infoenergetică. Înformațiile acumulate de-a lungul trăirii experienței pământene sunt depozitate, temporar, în aura personală sub forma câmpului cerebral.
- Ce frumos! Probabil color, sub forma unor curcubee… De aia visăm colorat.
- Prin undele, să le spunem mentale, ale conștienței universale interconectate la spațiotemporalitate, informația este transferată inconștient în câmpul morfogenetic, unde este stocată, organizată și în funcție de context actualizată, readusă în prezent la cererea subiectului.
- Dacă înțeleg bine, memoria nu se află în creier, ci în afara sa.
- Da. Este informație universalizată, dar decodificată cerebral în funcție de nevoi. E un fel de microarie în cadrul unui infinit câmp, pe care fiecare ne-o creăm instantaneu și ne-o iluminăm din când în când, preluând din ea secvențe sub forma unor puseuri informaționale. Numai creierul emitentului o poate activa și actualiza în morfogeneză. Și numai pe cea prezentă, acumulată în cursul trăirii actuale.
- Adică, la memoria mea nu pot avea acces decât eu! Și numai în această viață.
- Se poate spune și așa. Experimentele sau, mai corect spus, antrenamentele pe care le facem vizează dezvoltarea capacității de a ne penetra și propria informație trecută.
- Și în acest mod putem reface succesiunea de vieți anterioare… O istorie a propriei deveniri, trăită ca un film, în care fiecare suntem personajul principal.
- Întocmai! Dar fără a avea percepția identității secvențialităților personale, ci pe cea a unicității. Am configura fizionomia ființei eonice, cea care se găsește în fiecare pe timpul trăirii ( însuflețirii), dar și „dincolo” de noi.
- E vorba despre ființa care ființează și dincolo de moarte. Dar, atunci, la memoria umanității, persoana nu are acces decât aici, pe pământ, în perioada trăirii prin acumulari culturale.
- După cum știi, viața se manifestă în cadrul a două stadii – cel al trăirii pământene, care implică însuflețirea și celălalt al ființării - existența de „după”. Pe timpul însuflețirii suntem conectați la cultura umanității, pe care o acumulăm prin învățare. Este perioada în care persoana adună, dar și produce, reproduce informație. La actualul nivel de evoluție a omului, datorită „căderii” acestuia, ființa nu se mai identifică cu persoana. Există un fel de ruptură în cadrul căreia ele doar interacționează. Mântuirea este efortul persoanei de a evolua spiritual până la reidentificarea cu ființa.
- Aha! Deci, să facem diferență între „persoană” și „ființă”. Prin memorare persoana culege informație din spectrul cultural al umanității, dar și-o și poate actualiza și revizui pe cea din morfogeneză. Tocmai combinând cele două surse omul e producător de informație.
- Ai înțels corect. Dar „după”, pe timpul ființării, e posibil accesul la întreaga informație universală depozitată în morfogeneză. Ca într-o bibliotecă cerească, cunoscuta akasha, ființa eonică este cea care o „citește”. În acest mod ea se încarcă potrivit capacității sale de depozitare. În momentul atingerii nivelului de saturație se produce saltul. Informația eonică este convertită în informație ereditară. Sub forma infoenergiei kundalini devine sămânța genetică masculină a unei persoane, care vibrează pe frecvența filonului neamului căruia aparține. În momentul întâlnirii unei persoane feminine cu vibrație apropiată, care va avea rolul de gazdă, aceasta e depusă. Are loc fecundarea și dezvoltarea sub formă de fetus. La naștere, întreaga moștenire eonică se regăsește în sămânța masculină.
- Stai așa, să o luăm mai pe îndelete! Am impresia că tu ai „furat” antropoteismul lui tactu-mare.
- Nu l-am furat. Încerc să explic memoria din perspectivă antropoteistă.
- Deci, tu, Marc Andrei cine ești?
- Hmm… Mai corect nu cine sunt, ci care sunt. De aceea bunicul a întâmpinat atâtea dificultăți, pentru că punea întrebarea la modul în care o faci și tu.
- Mă rog, chestie de subtilități… Dar, ai dreptate, care pot fi esențiale!
- După însuflețirea mea trecută am ajuns „dincolo”. Prin tot ce am făcut aici pe pământ, ca persoană, mi-am completat configurația ființei eonice. Pe timpul ființării mă încarc cu informația pe care o poate depozita ființa persoanei care voi fi. Când s-a ajuns la saturație, nu știu câte generații s-au succedat pe Terra între timp, infoenergia kundalini se interconectează procesului de fecundare dintre spematozoidul patern, adică al tău, unde mă aflu eu, și ovulul matern – gazda mea trupească. La naștere, spiritual voi fi tu, iar corporal voi fi mama. Fecundarea e un soi de iradiere, teleportare a mea din timpul ființării în timpul însuflețirii. În perioada gestației materne mă formez corporal ca fetus în conformitate cu informația paternă, conținută în sămânța genetică.
- Persoana ar fi spiritul patern – ființa venită pe această cale ereditară să sălășluiască, o vreme, în corpul matern.
- După naștere și până la atingerea pubertății, informația ființei mele eonice, aduse, e convertită în sămânța ereditară proprie. Cel care voi fi prin copiii mei. Copiii sunt, în fapt, copii terestre ale mele. Potrivit acesteia, în cadrul unui viitor proces fecundativ, se va forma un alt fetus, care reprezintă un alter ego al ființei mele eonice. Mai bine spus, o altă întrupare a mea! Ca persoană, parcurg un proces de automultiplicare.
- Deci, eu sunt cel care a venit de „dincolo” ca infoenergie eonică sub forma kundalini. În cadrul fecundității mă formez fizic în conformitate cu informația genetică paternă – un arhetip al meu într-un trup a cărui materializare e maternă. În continuare, pe timpul însuflețirii, convertesc eonic propria kundalini în sămânță ereditară.
- Destul de corect. Pe perioada însuflețirii, ne formăm corporalitatea potrivit zestrei infogenetice a mamei. Dar, totodată, ne și convertim spiritualitatea eonică în sămânță ereditară. Vom afla mai multe despre aceasta pe măsură ce vom imagina mecanismul regresiei către unicitate a paternității, frățietății, rudeniei, neamului, etniei, rasei. Suntem în faza în care ne întrebăm dacă în jocul acesta al memoriei contagiunea ipostaziază, în cea mai mare măsură, bizar ori bizareria exprimă necesitatea devenirii. Îți dai seama că demersul nostru autocunoscător se produce în afara spațiotemporalității și ne e destul de dificil să convertim dinspre calitativ către cantitativ. Suntem în situația în care avem ideea, dar nu și limbajul adecvat spre a o exprima. Suntem o melodie tăcută!
- Mda…Trecerea aceasta din planul revelatoriului în cel al explicativului pare aproape imposibilă.
- Misterul ni se relevă, dar noi nu-l putem spune pentru că e o trăire individuală, absolut subiectivă. Știința clasică operează cu obiectul cercetării - pas către sau părticică a neștiutului. În cazul nostru, cercetătorul e obiectul misterului. În știință, cercetătorul merge către mister și sparge câte o bucățică din el. În spiritualism, totul se petrece invers, misterul se revarsă ca un torent asupra mediumului, care nu reușește să releveze decât o picătură din el. Revelația e totală, dar relevarea ei este destul de problematică. Neputând cuprinde întreaga devenire, introducem un arbitrariu și anume îi stabilim un sens și implicit o succesiune. În realitate, dincolo de spațiu și timp, nu există așa ceva. De aceea, poate nu vom putea exprima niciodată dacă sunt străbunicul, bunicul, tatăl ori fiul, nepotul sau strănepotul meu, dacă ființa sunt eu sau fratele meu. Sunt alte multe de clarificat în legătură cu concomitența lor spațiotemporală pe timpul trăirii pământene. „Dincolo”, ele formează o unicitate transmigratorie.
- Fascinant… Și atunci, cu femeile?
- E cam la fel. Numai că, în timpul ființării eonice, femeia nu mai acumulează, ca bărbatul, informația spirituală a ființei. Ea absoarbe, sub forma unui gol, informația de dincolo de ființă – programul devenirii viitoare a persoanei. Femeia e un fel de matrice în care se toarnă conținutul genetic al bărbatului. Dacă bărbatul e o proiecție dinspre trecut spre prezent, femeia e o proiecție dinspre viitor către prezent. Bărbatul e un plin din trecut care se golește de sine, sub forma unei persoane în viitor. Femeia e un gol care vine din viitor și se umple cu sine în prezent. Bărbatul și femeia sunt un ianus, perechea antinomică a sinelui. Prin femeie își trăiesc împreună prezentul, prin bărbat își trăiesc viitorul. Științific vorbind, bineînțeles, ne aflăm în faza unei ipoteze, lucrurile meritând și urmând a fi explicate mai detaliat.
- Dar cu uitarea cum e?
- Uite, tocmai la țanc nedumerirea ta! Femeia e uitarea, iar bărbatul amintirea. Uitarea nu e un fenomen negativ, cum se credea. Este conservarea informației atunci când funcțiile cerebrale, din varii motive, și-ar afecta, perturba informația condensată în memorie. Cazul alzhaimer-ului și altor dezechilibre. E un fenomen pozitiv, de autoprotecție genetică în final.
- Cu visele astea cum mai e? Au apărut teorii, ipoteze noi bazate pe diferite tipuri de experimente. Dar la întrebarea: „de ce visăm?” mai nimeni nu răspunde. Continui să cred că cea mai pertinentă explicație rămâne tot cea freudiană. Inconștientul își face curățenie în ogradă și elimină gunoaiele, informațiile inutile ori stânjenitoare în exterior. Visele ar fi niște dejecții ale sale.
- Ce simplu, ar fi o autoterapie și nu am mai avea boli neuro și bolnavi psihici! Atunci, fătul în burta mamei de ce mai visează? El nu a avut timp să decanteze „gunoaie”. Din perspectivă antropoteistă, explicația e relativ simplă și tocmai prin aceasta suficient de verosimilă. Ființa eonică e o entitate vie, pulsatorie – se dilată și se contractă. În perioada dilatării legăturile ei cu ființa persoanei se amplifică, accentuiază. Aceasta se traduce printr-o iluminare a ființei, o mărire a capacității ei de a „vedea“, dar și prin afișarea unui spectru mai mare de informații de „dincolo”, din banca centrală. În respectiva perioadă, în mod natural, capacitatea creativă a creierului crește. E un moment de mare inspirație cînd nu știm de unde ne vin idei geniale și soluții atât de utile rezolvării problemelor. Dacă ne aflăm la somn, momentul pulsației corespunde perioadei REM a acestuia. Atunci, această iluminare determină o activare a creierului încât acesta începe să lucreze ca și cum ar fi treaz. Singura mare deosebire față de perioada activă e că musculatura e imobilizată. În faza de contracție a ființei eonice legăturile cu ființa persoanei slăbesc și organismul reintră în stadiul de somn profund.
- Interesantă explicație… Dar de ce uităm tot ce visăm? Pentru că reprezintă informație redundantă, nefolositoare?
- Tare atașat mai ești la Freud și Yung… Nu uităm tot ce visăm. Creierul face o selecție a informațiilor și reține doar ce și cât îi este util pentru problemele imediate, aflate pe agenda sa de lucru ori reprezintă o posibilă soluție la ceva care îl frământă de multă vreme.
- Măcar am aflat și eu de ce visez… Și zici că ați reușit autotransferul din corporalitate în spiritualitate. Până unde ai ajuns?
- Acest lucru era un fapt aproape banal în școlile misterelor de acum câteva milenii. Ți-am spus, nu pot să-mi dau seama până unde realizez autoregresia pentru că, la întoarcere, uit tot. Spiritul se întoarce numai pe cale ereditaro-genetică. De bază ne rămân tot descifrările tale de pe plăcile de aur.
- Și care ar fi cauza acestei decăderi a ființei umane? Pierderea potenței spiritului de a se corporaliza instantaneu. Cu alte cuvinte, actuala neputință a teleportării!
- Pot formula niște păreri. Dar, la modul științific, nu ne-am pus, încă, această întrebare până acum. Nu uita că demersul nostru nu e investigatoriu, nu presupune o apropiere de adevăr prin metodă, măsurare cantitativă și validare experimentală. Transgresiunea presupune atingerea unei anumite stări, e calitativă și se obține sub forma iluminării intuitive, revelatorii și imaginative.
- Bine, bine… Teoria ca teorie, dar practica ne omoară! Ați realizat ceva palpabil?
- Deocamdată, numai Alex reușește metamorfozarea completă și întoarcerea. O a doua persoană e aptă, dar nu am realizat, hai să-i zicem experimental, saltul până la capăt. Ceea ce s-a întâmplat a fost spontan, accidental, rezultanta unei contagiuni spirituale.Trei dintre subiecți i-am pierdut și facem eforturi pentru găsirea și recuperarea lor.
- Frate-tău ăsta… Pe unde o fi umblând… Chiar a început să mi se facă dor de el.
- Și eu abia îl aștept să vină… Nu doar ca să-l îmbrățișz, să mă bucur că e sănătos și să-l felicit pentru ce face! Mor de nerăbdare și să aflu dacă nu s-a întâlnit cumva cu ei. Eventual, să-l trimit să-i caute.
- Și doar la atât se reduce toată „producția” voastră de lichantropi?
- Suntem încă la început. Mai avem în pregătire, în diverse stadii, încă un număr de „pacienți”. În maximum cinci - șase luni, sperăm ca unii dintre ei să devină operaționali. Cam într-un an și ceva, poate chiar de ziua lui, sper că o să-i dăruiesc lui frate-meu o întreagă haită. E treaba lui, mai departe, să și-i pregătească pentru misiunile specifice!
- Dacă aveți prototipul, de ce totuși merge așa de greu?
- În primul rând, pentru a păstra secretul, nu putem lucra decât în anumite zile. Încă nu am reușit să ecranăm complet interferențele și riscăm să fim descoperiți. Dar, problema cea mai dificilă e cu selecția.
- Măi, măi, au pierit geto-dacii! Chiar așa de tare ne-am curcit?
- Nu neapărat, deși metisajul ne afectează în proporție de peste cincisprezece la sută. Lichantropierea e, în primul rând, un test al purității absolute. Orice întinare are conscințe ireparabile. În loc să ne apropiem de zei, producem fiare. Avem, deja, câteva eșecuri…
- Ai dreptate! Nu toți geto-dacii se puteau lichantropia. Numai urmașii marilor heralzi!
- Păi, vezi? E foarte dificil până dibuim un filon preoțesc. Ne-au fost de mare folos informațiile tale din descifrarea plăcilor. Mai ales acele tabele cu marile familii aristocratice europene. Nu e așa, cum s-a scris, că au descendență semitică. În marea lor majoritate provin de aici, din spațiul nostru europontic.
- Deci, frate-tău e dovada certă că neamul nostru descinde dintr-una din cele patru tagme de preoți geto-daci. Probabil din cea a preoților militari. Apropo, tu ce faci? Nu încerci?
- Mă păstrez pentru un experiment la care lucrăm de ceva vreme. Avându-l pe Alex, o să încerc trecerea prin contagiune ereditară. Dacă eram gemeni aș fi avut șanse și mai mari.
Ahaha!! Dar privește, mai bine, pe fereastră! Vorbim de lup… Și Alex tocmai bagă mașina în curte.