poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2018-05-21 | |
Oile lui Costan
(Din volumul "Bucovina - plai de basm și dor" ) Una din bucuriile copiilor, dar cred că și-a oamenilor mari trăitori la munte, o reprezintă mieii ce se nasc primăvara. Behăitul mieilor, subțire, gingaș, amestecat cu behăitul oilor mămici, creează o liniște de țară, liniște care vestește că se apropie primăvara. Odată cu nașterea primilor miei, vremea se face mai caldă pe pajiștile de munte, soarele încălzește mai cu nădejde, zăpezile se topesc și încep să plece la vale sub forma unor șuvoaie tulburi și reci. Iar pe ponoarele de deal rămase fără zăpadă, încep să răsară flori mici: bănuți, toporași, în anumite locuri chiar ghiocei. Așadar, primăvara, când se nasc mieii, este și bucuria copiilor: a venit primăvara, chiar dacă mai cade câte o ninsoare subțire, căreia i se zice la munte zăpada mieilor. La Costan, vecinul cu o casă mai la deal de casa bunicilor, erau multe oi, iar vara nu toate oile erau date la stână. Avea omul un izlaz mare, de dincolo și de dincoace de pârâu, spre Checera, unde aveau loc de pășunat mieii de anul ăsta, dar și cârlanii- berbeci, sau niște oi sterpe sau șchioape. De cum venise la bunici, Ionuț văzuse în pășunea lui Costan mieii și cârlanii păscând în liniște, toată vara, în iarba cea verde, aproape de pârâu. Ce albi și frumoși erau mieii, deși nu mai erau mici, le crescuse lâna deasă pe ei, dar erau albi și frumoși, mereu jucăuși. Din dorința de a vedea mai îndeaproape mieii, Ionuț fugea la vale, se urca pe gardul care despărțea locul de fân al bunicilor de păscătoarea lui Costan, și admira cât de frumos pasc acolo mieii. Într-o zi, urca Costan dinspre pârâu, spre casa lui de pe coama dealului. Îl văzu pe Ionuț stând pe gard, și-i zise: - Hei, tu ești Ionuț? Ai venit la bunici? Îți place aici pe deal? Copilul, un pic fâstâcit față de om străin, se codi, apoi răspunse: - Da, îmi place la munte. Îmi place să mă uit la miei… - Aha, îți plac mieii. Sunt frumoși. Domnul i-a făcut așa de frumoși, să-i iubim, să-i îngrijim cum se cuvine! … - Uite, îmi spui dumneata, îndrăzni Ionuț să-l întrebe pe Costan, de ce unii miei nu au cornițe, dar vreo doi au cornițe? - Aaa! Da, cei care au cornițe, sunt berbecuți, adică băieți. Ei nu or să nască niciodată miei, și nici lapte nu dau. Ei sunt doar pentru lână și carne. Uite, vezi berbecul ăla bătrân, mai în vale. Are trei ani, și vezi ce coarne mari are? - Dar e rău? Nu bate cu coarnele cele mari și încovoiate? întrebă copilul neliniștit, cocoțat bine pe gard. - Nu, ăla mare e blând, nu bate. Dar, să fii cu băgare de seamă, mielul acela tânăr, cu cornițe mici de abia răsărite, care are o pată neagră după ureche … acela s-a învățat, nu știu când, să împungă. Să nu te duci la el! Și Costan plecă mai departe la deal, la casa lui, ducând și o găleată plină cu lapte, muls de la vacile de dincolo de pârâu. A doua zi, Ionuț ieși iarăși să admire oile și mieii lui Costan din vale. Se cățără pe gard, uitându-se la oițe. De la o vreme, oile urcară mai sus, chiar se apropiară de locul unde stătea el. Văzând mieii așa frumoși, păscând în liniște, băiatul coborî de pe gard și se apropie încet de ei. Ce drăgălași erau! Nu le era frică de el. Rând pe rând veniră la el, să pună mâna pe creștetul lor și să se joace cu lâna lor mătăsoasă, moale, caldă, ondulată. Țineau miei la copil. Doar că, mielul cel cu cornițe, adică berbecuțul, se apropie de Ionuț, și fără un semn anume, îl lovi pe Ionuț, în piept, de-l răsturnă aproape. Copilul se sperie tare și încercă să fugă de-acolo. Dar berbecuțul își luă un nou avânt și-l mai izbi odată. De data asta căzu la pământ, nu mai era de joacă. Plângea pe jos. Berbecuțul își luă încă un nou avânt și-l lovi iar, buff! Apoi iar buff! deși Ionuț era căzut la pământ și țipa după ajutor. Norocul lui era că-l auzi Costan, care lucra la o claie mai sus. Veni în fugă, sărind peste gard, și se năpusti asupra berbecuțului buclucaș, să-l alunge. Ionuț scăpă cu bine, dar nu se oprea din plâns. - Vezi, băiete! De ce nu m-ai ascultat? Nu ți-am zis că berbecuțul ăsta mic poate să bată cu coarnele, așa mic cum e? Morala – fiecare om învață din propriile pățanii, și mai puțin din sfaturile altora. Când ajunse acasă, le povesti bunicilor ce-a pățit. Bunica, speriată, îl certă: ce căutase el pe pășunea străină? Putea păți lucruri și mai neplăcute, putea să fie acolo vreun buhai, sau un cal nărăvaș, sau un câine. Nu-i de glumit! A doua oară să fie mai ascultător, să nu intre pe pășunile altora, dacă nu știe ce-l așteaptă acolo! ( va urma) |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate