Peste zilele încă fierbinți de toamnă, o ploiță cu picioare subțiri tropăie vesel și rapid, de parcă ar juca o bătută de la sud. Frunzele mărului bătrân și-au țuguiat buzele și se joacă cu firele de apă, alungându-le ba la dreapta, ba la stânga, iar domnișoarele mere bolfoase sorb în obraz apa de ploaie.
Două căruțe pufăie obosite, sub scârtele de paie umede și grele. Rochia verde și umedă a femeii, care se ține strâns de funia aruncată peste grămada de paie, se contopește cu sălciile din marginea drumului. E Eliza. Are brațe lungi, arse de soarele sudului și o cosiță șerpuitoare pe umeri. Se sprijină cu spatele de căruțașul ce lovește nervos în coamele cailor.
Călin își reazemă obosit capul de placa de la primărie până-i intră colțul de metal în ceafă, iar căruța cu Eliza din vârf dispare pe strada proaspăt spălată de ploi. Privește în pălăria florii-soarelui, potrivind cea mai coaptă sămânță și-i mângâie coronița galbenă cu petale luminoase, ca valurile din cosițele Elizei.
Prima lui iubire. Iulie, cu soare în fiecare floare suplă, legănată de câte o boare ușoară, îi învăluie inima de amintiri…
…Câmpiile se contopeau cu norii ce coborau din cer, albi, ușori, adiind a vreme bună și caldă. Ciocârliile desfătau chindiile cu triluri subțiri și curgătoare. La orizont, soarele se scălda în marea spicelor de grâu, lăsând umbrele lungi să-i înghită una câte una, razele lungi și obosite. Călin zări în depărtare un autobuz, ce își încredința pasagerii drumului, nu departe de sat. “Ikarus”-ul lăsă două fetișcane și un bătrânel să coboare, ușile se închiseră zgomotos, apoi, porni încet, nesigur, cu fundul lăsat pe o parte, pufăind ca un tren.
Călin opri motocicleta, retezând șoseaua, chiar în fața ei. Eliza făcu un pas înapoi, de parcă s-ar fi speriat să-l vadă atât de aproape, potrivindu-și stângaci gulerul de la bluză, ce tremura grăbit pe pieptul plin. Se salutară, iar melodia vocii ei îi inundă inima. Simți acel dor nebun de ea, stăvilit dinadins în tot acest răstimp. Aproape un an în care nu se mai auziră, decât prin vis și câteva ori la telefon.
Marcela, prietena Elizei, îi strânse mâna hotărât, fluturând de câteva ori în sus și în jos, așa cum o fac doar liderii de partid. Luă de jos bagajele, iar fetele se cocoțară în ataș, cu hohote gălăgioase, îndesându-se una peste alta. Un nor moale de praf se ridică în urma lor, iar bătrânul, refuzând categoric să se urce cu ei, rămase înecat în perdeaua de colb.
S-au oprit în centrul satului, la poarta cu narciși albi, șterși, pe care i-a pictat Eliza, vreo trei ani în urmă. Gutuiul din poartă, gârbovit, își potrivi crengile cu povara fructelor în zăbrele, așa ca să-i fie și lui mai ușor. Ca să deschidă poarta, trebuia sa despletească ramurile ce se împotriveau destoinic. Lângă veranda largă, un pisoi bătrân privea cu botul pe labe, de parcă urmărea prin somn noile figuri apărute, ca un episod dintr-un film documentar motănesc. Nimeni nu o aștepta pe Eliza, decât un lacăt mare și ruginit, încuiat chiar de mâinile ei, când plecase ultima dată la institut.
-De unde știai că vin astăzi, îl întrebă Eliza, coborând.
-Deja de vreo săptămână merg în fiecare seară, să văd dacă nu te aduce autobuzul de la Chișinău, spuse el încet, iar cuvintele șoptite încet se împotmoleau în mustățile negre.
Se făcu noapte de-a binelea, o lună plină invada cerul lăptos. De undeva, din adâncul nevăzut al întunerecului respirația răcoroasă a verii mângâia frunțile fierbinți ale copacilor.
Dinspre centrul satului luminile străbăteau norii deși de praf, ridicați de cetele de flăcăi și fete mari, însoțite de hohote și fluierături subțiri. Noaptea satul își culcă gospodarii obosiți și își deschide larg sufletul cu poteci șerpuitoare pentru cei tineri și îndrăgostiți.
Nu trebuia să mergi prea mult, pentru a te contopi cu forfota de sâmbăta seara de pe lângă casa de cultură care își așteptase tinerii și tinerele, răbdătoare, toată săptămâna. Moș Ilie, directorul clubului, el și casier, el și mecanic, cu pași rapizi, șchiopătând și cu un umăr înainte, se grăbea spre ușă și strigă de departe că film nu va fi- mașina cu pelicule s-a defectat și nu a putut să vină de la Săseni. Atunci fluierăturile se întețiră, nemulțumiți, tinerii se desprinseră de gloată, câte doi, câte unu, spre mahalale ce îi înghițeau în întuneric. Cineva porni un magnetofon și un sunet însoțit de răgușeala din difuzoare se revărsă ca o mângâiere.
Ținând mâna Elizei, Călin îi strângea degetele albe și reci de parcă ar fi vrut să le vorbească într-o limbă a dorului. Au stat așa, fără să-și spună nimic, până când auziră doar liniștea, ca un pendul.
Rămas în sat, după ce nu a fost admis la facultate, a hotărât să lucreze pe lângă școală, având jumătate de funcție de șofer și jumătate de normă de profesor de muncă. Voia să încerce din nou la facultate, dar cea mai mare speranță era cea de a fi mai aproape de Eliza. Se cunoșteau din copilărie, s-au cățărat în aceiași cireși, au sorbit din aceeași pâine cu zahăr înmuiată în apa de la fântâna Oloagei, au sărit în aceeași căruță să le fie mai ușoară soarta tălpilor goale, apoi au privit aceleași stele, în serile în care visau același vis.
Degetele fetei alunecară din ale lui, retrase, după un moment de ezitare. Rochia ei albă lumina ca un far. El căută cu buzele lui alte buze, așa cum ar fi căutat corabia lor, lumina, ca pe un punct de sprijin. Atingerea moale și caldă a gurii ei îl ameți și pentru o clipă o simți atât de aproape, atât de a lui. Îi simți genele subțiri și mătăsoase pe obraz, iar adierea subțire de vânt îi aruncă câteva șuvițe din părul ei peste frunte, strecurându-se printre buzele lor lipite. Își aminti de prima lor întâlnire - dintr-un ianuarie geros, ea - într-un șal și cu obrajii roșii… Zâmbi și o lăsă să plece, era obosită, iar vara lor de-abia începea.

***

Anii s-au spulberat așa cum se spulberă totul în astă lume. Acum Călin, nu mai era acel băiețandru cu săgeți platonice în ochi. Anii îi cernură în plete viscol, încărunțea pe zi ce trece, iar soție-sa îl liniștea:
-Da zi bogdaproste, că nu ești chel!
Telefonul se auzi zbârnâind de câteva ori. Era de la raion, secretara strigă cât o țineau baierele:
-Dom` primaaaaar, e o urgență!
Se repezi să ia receptorul, iar de la celălalt capăt al firului, o voce arhicunoscută îi zise să aștepte oaspeții.
-Traducătoarea de la raion e în concediu. Vedeți, îmi pare că aveți voi acolo o traducătoare de limba engleză, poate vine să traducă ea..
-Dar de unde să o iau acum!?, deja vorbea singur, căci la capătul firului, sunetele monotone anunțau sfârșitul discuției.
-Voica, du-te și o cheamă pe Eliza. Spune-i că e urgent. O așteaptă președintele raionului, așa spune-i.
-Unde să v-o găsesc eu, dom` primar, că ea nu mă anunță când e acasă și când nu!
-S-a întors, precis s-a întors, zise Călin, așa, de parcă nici nu ar fi observat mirarea din sprâncenele secretarei. … Am văzut-o în căruță vreo câteva minute în urmă.

***

În minte îi sună un alt îndemn:
-Călin! Călin! Acea mână ce îi flutura din autobuzul plin de oameni, din fierbințeala unui sfârșit de august. Eliza îi puse în buzunar adresa ei, și el o mângâia cu vârful degetelor.
Ea se întorcea la studii, iar el rămânea să lucreze în sat, căci urma să învețe prin corespondență. Acea vară pe care au împărțit-o la doi, mușcând din dragoste ca din miezul unei piersici coapte și dulce, trecu mai repede decât se așteptau. Iar peste câteva luni, în sat începură acele zile când țăranul, adevăratul rob al câmpului, al grădinilor, al viei, devine un tot întreg cu pământul . Atunci parcă revine la obârșia sa de copil la naturii, se contopește cu roada și nu mai are scăpare, decât atunci când pornesc nămeții. Vine acasă, nu reușește să pună capul pe pernă și începe o altă zi. Roada își așteaptă stăpânul așa cum își așteaptă tinerii iubirea.
Călin fugea între școală, casă și câmpie și doar gândul la Eliza îi oblojea sufletul obosit. Într-o seară, se întorcea acasă. O ploiță ciobănească alunga oamenii prin case. Copacii își lipeau frunza de ram, de trunchi, de parcă a fi vrut să o salveze de vântul rebel. Trecu pe lângă casa de cultură, de unde un glas de trombon săpa în miezul înserării. Câteva voci cunoscute strigară în unison:
-Călin!
Privi spre ceata gălăgioasă formată din vreo trei fete și doi băieți și, îndesându-și capul între guler, salvându-se astfel de picurile reci și neplăcute ale ploii, se îndreptă spre ei.
-Buna...
-Hai cu noi, să sărbătorim ziua Marcelei!
-La mulți ani, bâigui el, dar e miercuri, ce-i cu voi? De ce nu sunteți la institut?
-Păi noi acum muncim la sovhoz, și, parcă ne-am îmbolnăvit, nu? Ne întoarcem noi, nu se mai prăpădesc strugurii, râseră fetele, molipsitor.
Porni din urma lor, obosit, mai mult dorit de liniște decât de veselie. Intrară într-o verandă largă, cu ferestrele invadate de gutui proaspăt culese. Într-un colț, un coș cu nuci, iar pe jos, alte nuci, ce au fost lăsate, pe semne, să fie uscate. În capăt o canapea veche, capitonată cu țesătură verde, unica piesă de decor. Lângă fereastră lungă și înaltă, stătea o masă cu un ulcior, câteva pahare și câteva mere roșii. Marcela le turnă câte un pahar de vin și aduse din camera alăturată o tavă cu plăcinte. Toți băură primul pahar strigând la mulți ani. Cele două fete chiar chiuiră. Lui Călin nu-i era foame, de acea se așeză pe canapea și o întrebă pe Marcela de ce nu a luat-o și pe Eliza.
Liniștea fu atât de abruptă, încât i se păru că se prăbușește în ea. Apoi urmă un pufnet de râs. Privi iscoditor spre Marcela, care era prietenă bună cu Eliza.
-Eu, eu... hai mai bine să ieșim…
Porni spre ieșire, așteptând nerăbdător. O presimțire grea îi răscolea venele, răsucindu-i degetele în palme.
-Păi, nu știu, ce să-ți spun… începu Marcela, poate mai bine o aștepți pe ea…
-Ce să-mi spună, ce?
Strugurii ce atârnau din streașină îi atingeau fruntea, și câteva bobițe frânte de atâta suc, plesniră în șuvițe dulci. Le simțea pe bărbie, pe obraji. Și brusc, prinseră un gust sărat, atât de sărat că deveniră tocmai amare, insuportabil de amare. Deschise gura să prindă din ploaia zgârcită, ce nu era în stare să-i spele amărăciunea, ce intră ca o stăpână peste el. Fugea spre casă, alegând dinadins cel mai lung drum. Dacă era să creadă celor spuse de Marcela, atunci, Eliza, plecase, fugise în Polonia, cu unul din acei diplomați pentru care a tradus ultimele luni.
Scotoci în toate colțurile minții toate amintirile, toate clipele. Așa cum nu avea în sat părinți, Eliza nu dădea acasă decât vara. În ultimele două luni nu își mai vorbiră, tot aștepta să vină sesiunea, să o revadă. Părea că vorbește cu el însuși, căutând să explice orice, nu și o trădare din partea ei. Așteptă zorii, alergă să sune de la Primărie. Auzi un răspuns sobru:
-Nu avem informații, nu mai trăiește la cămin.
Apucă primul autobuz, reuși între timp să o roage pe Maria Ilarionovna să-i înlocuiască lecțiile. Ajunse pe la vreo unsprezece în capitală, iar la orele două deja, stătea cu fruntea lipită de geamul autocarului, care-o aduse vreo câteva luni în urmă pe Eliza. Avea ochii reci și sufletul gol.
Întors acasă, îi spuse lui maică-sa că merge să trăiască în casa bunicilor, care se afla la celălalt capăt de sat. Trăi așa, vreo câțiva ani, după care, babele începură să-i caute mirese, să- ghicească în bobi și să-i caute leac la boala de inimă. Își luă o fată bună, cumsecade și gospodină - Marcela. Iar anii îi îndreptățiră alegerea. Nu mai auzise nimic despre Eliza, dispăru ca o urmă pe apă, fata ceea...
Apăru ca o fantomă. Mai bine zis, la început cuiva i se păru că a văzut-o dându-se jos din autobuz. Alții ziceau că dintr-o mașină. O văzu cineva prin mahala. Altcineva la poștă. Călin nu prea asculta poveștile satului, de când era primar, învățase să nu dea importanță zvonurilor.
În cei unsprezece ani de când nu mai auzi de ea nimic, crezu că a fi cu neputință să mai fie adevărată apariția ei în sat. O credea măritată prin Polonia, probabil o fi având copii, un soț. Și gândul acesta îi amintea de acea noapte când strugurii avură suc amar.
Se întâlniră întâmplător, el își lua odrasla cea mică de la grădiniță iar ea se opri la poartă să dezlege piciorul unui țânc, ce se împletici în gardul dintre grădiniță și casa ei. Ochii lor se întâlniră scurt, ai lui fugiră de pe ai ei, așa cum fuge un profesionist de pe un patinoar ce riscă să se prăbușească sub gheața subțire. Lanțul sună metalic, iar câinele bucuros schelălăi vesel, aruncând lingușeli siropoase peste picioarele stăpânei.
Nu schimbară nici o vorbă. Era aproape la fel, doar că anii nu-i lăsară fața fără urme. Copila, care îl trăgea de mâna îi spunea să-i cumpere o jucărie promisă.
În fața magazinului, vânzătoarea încerca să se debaraseze de veselia câtorva bărbați, chercheliți.
-Hai duceți-vă, du-i lui acea ce-o venit din pușcărie laptele, pune-i-l în poartă, se stropși, că m-o rugat, iaca..
-Cui? Elizei?
Oamenii schimbară câteva vorbe picante la adresa celei ce trăia chiar în centru satului, gard în gard cu grădinița.
Îi cumpără un fel de roboțel-câine, și fetița lui acum sărea fericită pe treptele magazinului…
-I-a auzi, dom` Primar, asta a stat pentru spionaj! Cum oare, târfa de ea, altceva nu a putut să facă??
Călin își lăsă copila în grija vânzătoarei și se întoarse spre poarta cu narcise, care parcă își scuturară de tot petalele, după atâția ani de pustietate a gospodăriei. Gutuiul de la poartă se autosalvă de bătrânețe, sprijinindu-și barba într-un par de la poartă. În mijlocul ogrăzii, un câine și un boboc se hârjoneau, fără să-i dea importanță. Eliza îi privea absorbită.
Tăcerea lungă și adâncă a privirilor ei îl absorbi și pe el într-o lume neclară.
-Când ai venit?.. îîî Bună..
Ea risipi neîndemânarea lui, răspunzându-i simplu cu “un buna ziua”, continuând să urmărească hârjoneala bobocului cu a câinelui. Iar el urmărea tabloul prea străin al feței: Își aminti fiecare urmă a buzelor, fiecare uimire a sprâncenelor. Era atât de aproape, dar îi despărțea mai mult decât o lume nevăzută, inexplicabilă. Se rezemă cu ceafa de pilonul ce lega prispa și acoperișul, simțindu-i scoarța rece, îmbătrânită. Statură ore, sau minute, sau clipe, doar. Ea îi spuse scurt, a fost deținută politic.
-Nu pot să cred.. de ce?
-Traduceam pentru un grup de polonezi. În aceeași seară am fost turnată de o colegă. Nu am reușit nici hainele să mi le iau …
-Cine?
Pleoapele, ca o povară, căzură peste ochi. Lacrimi nu erau în ei. Erau limpezi, aproape jucăuși.
-Cine?
Tăcere. Nu avea să răspundă. Opt ani de tăcere, o tăcere care se așternu ca între ei ca un perete rece și greu.
Marcela... Fiece literă din acest nume nerostit sunau ca o sentință pentru el, iar pietre mari, ascuțite îi intrară în căușul larg al sufletului, ca un venin solid…
Castanii din poarta grădiniței dădeau în floare. Chiar de era septembrie, florile găsiră miez în muguri să urmeze soarele. Lumina lor îl urmăriră până în adâncul străzii, până se contopi cu întunericul ce se furișa tiptil-tiptil, înghițindu-l ca pe un nou prizonier al nopții.

***

Nu trecu nici jumătate de oră și delegația de la raion își făcu apariția în trei mașini negre. Băltoacele și rațele fură înconjurate, iar bietele păsări, speriate, fâlfâiau din aripile scurte, neînvățate cu zborul. Măcăind și forfotind nu reușiră decât să împroaște în oaspeții satului cu stropi și nămol.
Primarul îi primi în cabinet, schimbară câteva cuvinte în rusă, iar când în fața ușii își făcu apariția Eliza, Călin mai nu se înecă cu propria salivă. Soarele de la chindii arunca prin ferestre o lumină cețoasă, dar destul de puternică încă, ca să-i curgă pe formele pline ale corpului ei copt. Rochia, cu o unduire de transparență în ea, scotea în vileag formele, ce nu lăsau lumina să treacă spre el.
Polonezii doreau să vadă terenul. Urcară toți în trei mașini. Iar unul din polonezi continua cu întrebările despre sat, ca într-un interogatoriu. Eliza traducea rar, cu accente clare, iar vocea moale unduia în aer ca o melodie dragă și demult uitată. Întâlnirea nu dură mult, căci contractul era demult hotărât și semnat, fiind una din acele vizite de documentare, care le aducea un argument în plus acestor europeni cu pantofi de calitate și coafuri zburlite.
Spre sfârșitul discuției, unul din bărbați, care nu își rupea ochii de la Eliza, i se adresă:
-Parcă v-am mai fi văzut undeva… Nu ne cunoaștem?
-Ba da, v-am recunoscut de la bun început. Sunteți pan Nowak. V-am tradus, prin `65…
El se miră, cântărind-o încă o data cu privirea:
-Extraordinar! Daaa, îmi amintesc… Erați foarte tânără pe atunci, a trecut o viață. Păcat că nu ați acceptat să mă însoțiți în Polonia. Credeam că ați dat un alt sens vieții, zise el, aprinzându-și o țigară.
-Da, mi-am trăit persecutarea, ca pe un pelerinaj prin întâmplările care ar fi putut să nu se întâmple. Am învățat să îi înțeleg sensul, chiar dacă nu am avut șansa de a-l influenta prea mult.
Între timp, pan Nowak își finisă țigara, și îi zise cu o bună dispoziție prefăcută:
-Cu tot respectul, doamnă! Cred că glumiți, dacă comparați viața de la sat cu persecutarea.
Ea zâmbi, cu toți ai săi cincizeci și doi de ani, păstră ceva tineresc, aproape copilăresc în priviri. Nu îi răspunse, se adresa parcă sieși:
-Mă duc să aprind o lumânare, să-mi mai lumineze gândul.
Limuzinele se întorceau spre civilizație, rațele spre case, iar primarul își privi pantofii murdari, plini de pământ și lut. Urmări cum Eliza se opri în fața bisericii, și intră, cu semnul crucii înainte.