- De ce nu dormi, Anna?
- Victore, aud tot mai puternic hohotul interior și nopțile albe și-au mărit demult pulsul. Tensiunea mi-a luat-o razna și mi se umplu ochii de lacrimi fără să plâng. Simt un dor cât un munte înzăpezit de ceea ce ar fi fost firesc, rațional luând tot ceea ce mi-am dorit să fie viața mea aici, pe pământ. Parcă totul a luat-o razna și tot mai mult mă strâng în spațiul acela comun al cătușelor prezentului. Dacă tot sunt la modă cătușele, de ce să nu vorbesc de ele, aplicându-mi-le singură pe mâinile imaginare ale sufletului.
- Mai lasă, Doamne iartă--mă, durerea deoparte și învață permanent să îmbini raționalul cu toate celelalte fragmente de timp din pumnii acum strânși. Nu te lăsa doborâtă, te rog. Uite că mă faci să vorbesc omenește acum și zău că nu am chef de asta. Pentru mine este o coborâre în pribegia timpului infinit printre banalități. Ridică fruntea spre mine și lasă-mă să te sărut așa cum am învățat de la Domnul și poate că tatăl tău știa acest sărut tot de la Dumnezeu și nu te lăsa niciodată să scapi spre cele treburi fără sărutul în cruce al dumnealui.
Am plecat o clipă fruntea pentru că-mi dădeau iar lacrimile, apoi am ridicat-o spre Victor. Cu vârful coifului a desenat crucea de lumină pe chipul meu. Pentru o clipă toate au stagnat, au împietrit lacrimile din ochi, inima s-a oprit din taclalele pe care le poartă mereu cu mine, în ritmul ei niciodată plictisitor. Tâmplele au rămas ca niște viermi grași în care, în mod firesc, pulsează viața, prin sângele tatălui și al mamei împletit în ființa care sunt.
- Bine, Victore. Uite, deschid pumnii și privesc îndelung fragmentele și, după ce pleci, le iau ca într-un banal joc de construcții și le potrivesc cum știu eu mai bine să-mi iasă ceva aproape ca armonia, liniștea, somnul, lacrima, dorul,...
Gândul că pleci iar, cine știe pentru câtă vreme, pentru a-mi culege roua de pe toate nervurile frunzelor lumii, mă întristează un pic, dar știu că te întorci din pelerinajele tale și reîncepem jocurile.
- Am plecat, Anna! Pa! Dormi și tu în materia ta obosită. Ne vedem, ne simțim, sau mai degrabă, vei simți mâine plinătatea în golul în care te tot rotești după soare privind zăpezile primăverii. Și... lasă patetismul celor care habar nu au ce este dorul lumii de adevăr, lasă-l!

Anne Marie Bejliu, 3 martie 2018