I. Invazia

Niciodată nu mi-au plăcut insectele, dar în vara aceea a fost o invazie de libelule cu ochi albaștri. E un sentiment inexplicabil să descoperi ceva, când ți-e sufletul descoperit; simți în tine un copil desfăcând ambalajul primului ou de ciocolată, nimic nu anticipează surpriza.
-Nu prea ai încredere în natură, zise el, parcă agățându-și la uscat sufletul ud, pe o ramură scăldată în soare, așa cum ți-ai agăța undița pe o creangă, atunci când pescuiești răsăritul.
-N-am mai văzut... am început eu să spun, privindu-le.
-Nici eu... a articulat el, privindu-mă.
Nu știu ce limbaj al căldurii aveau privirile noastre, când ne-am așezat uimirile în licărirea lor; ochii lui erau lucioși, ca doi cărăbuși aurii ce vedeau pentru întâia oară păpădia.
Pictam. Degetele lui îmi atingeau umărul gol și inima mea se autoexila cât mai aproape de ele. De teamă să nu îi simtă bătăile, îmi aruncam în grabă pletele lungi, să-mi acopere umărul, ca o scoică ce-și ascundea perla în cochilie pentru încă o clipă, înainte de-a fi complet devorată.
Era o muzică de fond în foșnetul pașilor noștri repezi, prin păduricea unde ne căutam unul pe altul, răsfoind din priviri crengile copacilor, în nerăbdarea de a ne citi. Distanța dintre noi se măsura în zâmbete cu pași de uriaș.
-Ai încredere în natură, îmi repeta.
O pulbere de vise străvezii se scutura de pe pânza mea neterminată.

N-am mai fost prin păduri de mult și niciodată nu mi-au plăcut insectele (ca atunci), dar uneori visez o ramură scăldată în soare, pe care două suflete ude stau agățate, în mijlocul unei invazii de cărăbuși aurii.




II. Blue-Eyed Dragonfly

Am cunoscut-o în Munster. Era o vară indiană în colțul extrem al Insulei de Smarald.
Pe vremea aceea studiam biomecanica zborului de libelulă.
Ea mă privea ca pe-un urmaș de-al lui Brendan the Navigator. Era studentă la Arte; își pusese șevaletul și o pânză imensă în apropiere de lac. Picta cu mâini tremurânde. Pubertatea picturii ei era dezarmantă. Ironic, îmi zicea să mă inspir din natură, nu știa că asta făceam. Simțea că pictura nu-i curgea, ha ha, știam exact care era problema ei: îi tot spuneam să se contopească fără teamă cu natura, ea doar își contopea ochii albaștri cu ai mei... ce mai, parcă am spus că era studentă la Arte (am început să mă gândesc că pictorii ăștia au vederea mult mai mică de 135° pe verticală și 200° pe orizontală).
În fine, a venit invazia, libelulele făceau niște acrobații aeriene perfecte. Ochii lor îmi amintesc de ea. Ei nu-i plăceau insectele, parcă a și visat un cărăbuș urmărind-o.
Înainte să plec, m-a întrebat:
-Ne vom revedea?
I-am răspuns doar:
-Te voi revedea.
Cam atât despre muza dronei Blue-Eyed Dragonfly.

Cât despre pictura ei, a avut un cumpărător anonim.
Am găsit-o într-o galerie de pictură suprarealistă. Nu știu ce e cu-acest cărăbuș auriu printre libelule... și mai curios, a numit-o Invazia dronelor.
(Am început să mă întreb dacă nu cumva pictorii ăștia au și ei, similar libelulelor, o vedere de aproape 360°.)