Ceaiul de tei făcut de Bunica era unic. Era desăvârșit. Fără îndoială, unul dintre elixirele la care nu oricine se cuvenea a avea acces. Poate pentru că se însera devreme. Și, mai apoi, ziua intra peste întuneric odată cu Bunica, mărunțică și sprintenă ca un argint-viu. Se făcea viață. Se ducea tot somnul. Toată frica. De durerea aia în gât. Pe care ea, Sonia, multă vreme a asociat-o cu o pagină dintr-o carte de colorat. Una pe care, oricât o acoperise de culori, tot goală se încăpățânase să rămână. Și colorase cu îndârjire. 45 de minute. În genunchi. Cu fața aproape lipită de hârtie. Intrând în glasul movului și al maroului cu ciocurile lor boante, și al galbenului icterizat, în tirania negrului și în stridența trandafiriului care prea puțin mai aducea cu inflorescențele din grădinița casei.

În sobă ardea focul. Bunicul, mare iluzionist! Punea baterii consumate pe burta sobei. Să se încarce. Le recupera mai pline decât le cumpărase! Și Sonia nu avea cum să nu creadă, deși privirile de profesoară ale Mamei... Mai ales că bateriile miroseau a coajă de portocală. Și a tema aia la matematică, pentru prima dată, fără prea multă anxietate și complexe, rezolvată [: Uff, de n-o fi fost doar o întâmplare, doar o...!] Și intra Bunica... puținică și vie, vie de tot!! Se ducea durerea nesuferită. De gât. Cu gust de cariocă... sau, poate, durerea nevăzută de ea niciodată la propriu..., durerea lui Dănuț, verișorul de departe care-și îmbrâncise copilăria. Nu, nuuu! Altcineva îl îmbrâncise. Nu văzuse nici asta concret. Simțise așa un nod sugrumându-i sufletul. Nu plânsese de față cu nimeni. Dar și-a amintit mereu. N-a uitat niciodată. Iar neuitarea este cea mai adâncă formă de rugăciune. Un fel de izbândă, poate izbânda în persoană. Asupra scârbei de moarte. Dar aici mirosea a portocală, iar portocalele n-au cum să țină departe Crăciunul și o altă zi, o alta, încă una, așa încât, oricâtă imaginație ai avea, în ruptul capului nu vei putea închipui un sfârșit! Lingurița este un zurgălău. O întreagă pădure de tei se revarsă în dormitorul minuscul. Ies aburi. Toate florile sunt întregi. Toate cântecele. Ceainicul, adevărată bijuterie! Ateliere și meșteri pricepuți! Artizani ai porțelanului, ai refuzului de fi îngropați într-un mușuroi al timpului... Răcoarea dimineților înainte de marea zăpușeală, garanția că vei rezista încă o zi, încă una..., că vei aștepta mereu ca un copil doborât de uimire fiecare trecere a cerului prin părul tău, prin spectacolul propriu, prin felul acela în care te hotărăști în sfârșit să întrebi, să uiți... să uiți de spaimă, de orice obsesie a „consecinței celei mai grave”.... Și cum îl mai mânuiește Bunica!! – Bea acum... acum cât e cald, Părăluță! Și mâine dimineață orice durere va fie amintire! ... – da, da..., alt gen de amintire!

S-a temut atunci... nuuu... nu pentru că Bunica nu ar fi avut dreptate, că – Doamne, ferește! – durerea cu pricina nu s-ar fi dus pe pustii, ci, pur și simplu, i-a fost teamă că, odată și-odată, teiul avea să-și schimbe gustul, și culoarea, și efectul... Sau numai ochii ei se vor schimba într-atât, încât prea puțin din cele ce fuseseră odinioară va mai recunoaște. Chiar și așa, o să caute ea o portiță mică-mică, o să se furișeze, o să-și mângâie mâinile, o să le spună... știu, voi sunteți mâinile fetiței magice [și fetița asta locuiește în mine! Dintotdeauna!], chiar dacă azi desenați lucruri încâlcite, propriul labirint, propria pedeapsă! O să-și apropie nările. O să simtă. Același miros al pielii: un amestec de nisip cu vânt de primăvară, glasul Mamei, câțiva ghiocei, o zăpadă, pojghița de gheață testată mai întâi cu dreptul, verificată mai apoi pe de-a-ntregul cu doar 5 minute înainte de zbugheala la școală. Eu am fost aici mereu cu voi. Eu voi rămâne. Aici, acum, nimic nu este tragic, nimic ireparabil-irecuperabil. Doar peticul ăsta de suflet pe care, ca pe un papirus, îți așterni strigătul iubirii către Dumnezeu, al nevoii bolnave de El. Asta în ciuda dezicerilor tale, a tuturor acelor infime fracțiuni de secundă când fără ezitare L-ai împușcat [ - Tu stai de-o parte! Savurează-ți capodoperele schiloade sau, na, ia și apucă-te de alt adam, fă-i o evă și mai tributară sau, nu, răstoarnă ordinile, fă-te Dumnezee și lasă-mă în continuare și pe mine femeie!! Și nu care cumva să mă acuzi de-o blasfemie sau ceva de genul!!! Am și eu dreptul!!]... L-ai împușcat... vinovat suprem făcându-L de toate neajunsurile tale. De durerea în gât cu chimicale. De o plecare intempestivă căreia, pe moment, nu i-ai găsit minima semnificație. De o Bunică ce devenea din ce în ce mai mică; ca o scamă avea să se așeze pe pijamaua ta decolorată, pe obrazul tău; avea să-ți intre în respirație... să-ți amintească de ceva atât de familiar, imposibil de apropriat...

Sentimentul neființei va dura suficient de puțin. Va fi zbaterea nevăzută nici de tine însăți, o trambulină, apogeul montaigne-russe-ului. Vei fi convins că vei continua..., chiar vei... Sufletul tău se va prinde de o iarbă, de un miraj, va fi constant martorul Bunicii, al ceaiului ei miraculos. Printre petale și stamine, ritualul va deveni poem, un five o’clock al esteților ieșiți din irealitate. Vei zâmbi la orice durere de gât, te va amuza încordarea de a acoperi golul unei pagini... Þipătul mamei, văzându-și îmbrâncit copilul, se va curma brusc, când mâna pașnică va risipi somnul, va aduce la Realitate!! Pentru că, până la urma urmei, cât de concret, cât de adevărat este mormanul acesta de deșertăciuni în care ți-ai înfipt unghiile?!! Unghiile și pixul!

Suntem construiți după modelul universului. Căruia îi e foame, mereu îi e foame, o foame teribilă! Și și-o satisface. Fără prea multe scrupule. – Bea, bea! Până mâine dimineață, durerea asta o să fie doar amintire! Și beau, beau... Deși nu mai simt. Pădurea de tei. Nici florile întregi. Nici roșul. Bunica este amintirea de Bunica, incrustată într-un ceainic imaginar, în zurgălăul închipuirii mele de copil iremediabil care trebuie musai, la rândul său, să ofere zurgălăi, ceainice, păduri de și flori întregi altora..., azi, asemenea mie cândva. Din nimic. Dacă trebuie și trebuie. Bunăoară, din plicul ăsta aproximativ dreptunghiular, aproximativ ermetic, aproape igienic, atât de comercial, produs în serie! Din care se revarsă chimicale. Care mă țin în viață... Și beau, beau... Și dau,... dau... Fără prea multe scrupule... Cu toată convingerea. Într-o dimineață înnoptată când aș vrea să plâng, dar mult mai important mi se pare că este să visez. Să institui Realitate! Și visez, visez..........................................