În varianta cea mai optimistă, pot crede că te-ai înșelat. Faptul că ne vedem zilnic înseamnă că exiști. Nu-i doar o închipuire a mea. Admit că n-am încercat să te ating, să-ți vorbesc, dar o voi face cât de curând. Dacă e așa cum spui, va trebui să mă conving singur. Da, uneori, se poate întâmpla și lucru acesta: să crezi despre cineva că există, iar el să nu fie decât o închipuire și invers. Îți dai seama cât de disperat trebuie să fii ca să apelezi la un asemenea subterfugiu? Nu pretind că eu aș ști, dar îmi imaginez că nu-i plăcut deloc! Iarăși îți imaginezi! îmi vei reproșa. Presupunerea mea se bazează, hic et nunc, pe experiență când fac o apreciere deductivă, ca mai înainte, nu are nicio bază însă când trec de acest prag și mă apropii de patologic: precum presupusa ta existență. Eu însumi am îndoieli cu privire la aceasta, negăsind nicio conexiune între noi, nici chiar una imaginară. Paradoxal, în fiecare dimineață te văd ieșind din curtea unei case, aflată peste drum, unde n-au existat niciodată case. O primă neconcordanță. De fiecare dată, apari îmbrăcată într-o haină frumoasă de blană, ceea ce n-ar fi deloc neobișnuit, dacă n-am fi în mijlocul verii, însoțită de un buldog uriaș. A doua neconcordanță. Fix la ora opt, în fața casei oprește un Ford albastru, neînmatriculat, condus de-o femeie în vârstă, în care urci împreună cu buldogul, care alege întotdeauna bancheta din spate. A treia neconcordanță. Toate mașinile au numere de înmatriculare! Reapari cu aceeași mașină la ora 19 fix, cobori împreună cu buldogul, intri în casă și aprinzi lumina. Geamul iluminat se află undeva la etajul unul al blocului de peste drum.


Astăzi mi-am propus să încep câteva investigații. Trec drumul și intru în scara imobilului. Clădirea nu are nimic în comun cu imaginea din mintea mea, fiind un bloc ca toate blocurile. La primul etaj, cu vederea spre stradă, sunt două apartamente. Al tău ar trebui să fie cel din stânga, după cum văd eu din camera mea. Pe ușă zăresc o plăcuță din alamă pe care este gravat un nume: Delia Avramescu, profesor, ap. nr 5. Sun de câteva ori, deși îmi dau seama că n-o să-mi răspunzi, pentru că tocmai plecasei.
- Nu mai locuiește nimeni aici! îmi spune doamna de la apartamentul vecin, deranjată, probabil, de sunetul soneriei. Prop(r)ietara a murit acum cinci ani! Pe cine căutați?
Îi dau numele meu.
- Ați greșit blocul, domnule! Încercați peste drum!
Nu-i zic că vin tocmai de acolo și că sunt de-a dreptul uluit.

Nu renunț la investigațiile mele, cum ar fi făcut un om sănătos la cap, și pornesc pe urmele tale. Fordul merge surprinzător de repede, judecând după vechimea lui, dar oprește la fel de repede în parcarea din fața Finanțelor Publice. Cobori singură, fără buldog, și intri. Te urmez și eu la scurt timp. Ești deja la ghișeul de informații, unde vorbești cu publicul. Mă așez la rând, privindu-te cu multă atenție. Nu pari să ai mai mult de douăzeci și cinci de ani. Ești nesperat de tânără și frumoasă, tipul de blondă cu ochii albaștri. Pari extrem de fragilă, dar ai un corp minunat, cu forme atrăgătoare și o voce plăcută, mieroasă. Ajung la rând.
- Cu ce să vă ajut? mă întrebi, lăsând parcă toate oceanele lumii să se reverse în mine. Vreți o declarație de venit? continui, văzând că par destul de încurcat.
- Dacă se poate! articulez într-un târziu.
Îmi întinzi hârtia zâmbind.
- Știți s-o completați?
- Am să încerc! Dacă nu reușesc, trec pe la dvs.! Doar suntem vecini!
Mă privește surprinsă.
- Daa!!! Cum de n-am observat?

Sunt din ce în ce mai contrariat. În drum spre casă mă opresc pe la Vasile Murgeanu, psihologul meu, de care mă legă amintiri de pe vremea copilăriei.
- Nu mă așteptam să te văd! îmi mărturisește el. Ai pățit ceva?
- Se poate spune și așa!
- Fii mai exact!
Îi explic dilema în care mă aflu și-l rog să-mi pună un diagnostic.
- Psihicul tău n-are nimic! mă încurajează el. Din ce spui, femeia există! Merită să-i faci o vizită, dacă tot ți-ai pus în gând! Ai auzit de universurile paralele?
- Vag.
- Eu cred că acestea există, fără să aibă o linie clară de demarcație între ele! Este posibil ca viziunea ta să fie corectă, iar femeia cu pricina să trăiască simultan în amândouă!
- Glumești?
- Ca psiholog nu exclud nimic! concluzionează el, ridicând-se în picioare. Nu-ți mai spun că nu ești singurul care te confrunți cu o asemenea dilemă!

Din scara blocului meu te văd când cobori din mașină împreună cu câinele. Mai întârzii câteva minute și mă iau după voi. Pesemne că am mers prea repede, fiindcă aud lătratul buldogului. Tu îi faci semn să tacă, iar câinele amuțește. Mă vezi urcând și îți aduci aminte că ne mai văzusem.
- Veneați la mine?
- N-am știut că terminați atât de târziu! mint. Pot veni mai târziu!
- Nu, de ce? Intrați chiar acum!
Apartamentul este gol. Nu văd nimic care să arate că stă cineva acolo. Pe deasupra, persistă o senzație neplăcută, de frig, senzație care se amplifică după ce aprinde lumina.
- Cum puteți locui în acest loc? te întreb mirat.
- De ce credeți că aș locui aici? îmi răspunzi prin altă întrebare în timp ce te uiți pe declarația mea și bifezi punctele necompletate.
- Vă văd ieșind în fiecare dimineață! răspund.
Îmi întinzi hârtia, iar eu mă grăbesc s-o iau, făcând în așa fel încât să te ating. Nu reușesc. Mâna nu întâmpină nicio opoziție ca și când n-ai fi.
- Da, recunoști, mă întorc în fiecare dimineață și plec de aici!
- Nu înțeleg!
- Cu o astfel de gândire logică, nu mă mir! Ca să înțelegi este nevoie să mă însoțești într-o scurtă călătorie! Mă întreb însă dacă ești pregătit s-o faci!

Senzația că visez pune stăpânire pe mintea mea în mod curios, fiindcă nu-mi amintesc să mă fi culcat. Îți simt prezența în tot ce fac, deși nu-mi pot explica rațional cum! Nu te mai percep ca pe o femeie, ci ca pe-o vibrație intensă. La fel deplasarea. Am impresia că plutesc înăuntru unei sfere alb-strălucitoare, pătruns de o bucurie fără margini. Nimic nu seamănă cu universul în care trăiesc, nu există oameni, lucruri, forme de relief, văd doar un fascicol dispersat de culori, care se aprind și se sting intermitent. Tu ești undeva în față, sub forma unei lumini albastre, care pulsează neregulat, descrii arcuri ample de cerc și spirale, mă atragi spre nimbul acela cromatic ca într-un caleidoscop în care fiecare ciob de sticlă se multiplică la infinit. Da, cum spuneai, locul acesta nu are nimic în comun cu logica, este de-a dreptul fascinant.
- Să-mi spui când vrei sau dacă mai vrei să te întorci! îți aud glasul împăștiat în mii de sunete inefabile, venind parcă tot dintre atâtea direcții. Nu mai avem mult!