Jory socoti că o evadare temporară pe fereastra camerei din fund, care dădea spre curtea orătăniilor, era bine-venită, căci de acolo începând avea opțiuni variate: mai multă evadare, în multiple direcții, la alegere, către deal, ori pădurea țărmului, ori labirintul străduțelor mici prăfuite, în penumbră, tupilat prin fâșia de junglă buruienoasă de la marginea drumului, punți de crepuscul fragmentar întinse de garduri, ce formau o negură prin care puteai înainta invizibil, țopăind ca o broască sau frânt din mijloc, cu nasul proră, eventual, sau către centru, pe străzile largi cu trotuar de ciment, variantă improbabilă pentru că aici, unde civilizația era bine betonată, colcăiau birocrații mari și mici, roșii sau verzi.

La fel de bine, existau adăposturi la înălțime- podurile, uși metalice ușor de blocat- beciul și două magazii mici, romantice, locuri unde Jory plănuia să-și mute mintea și întreg mobilierul melancolic al dispozițiilor sale, plus șarpanta greoaie care le susținea, în principal oase și mușchi, din calea urgiei.

Ca să nu mai pomenim de uneltele tăietoare, secerătoare, zdrobitoare, ciupitoare, înțepătoare, foșnitoare, pleznitoare, smulgătoare, agățătoare, care se găsesc în orice curte de om, banale și firești, necesare și practice, iar în situații de criză precum cea curentă, a lui Jory, salvatoare. Cât de fioros era Miriapodul, cu ce gheară oțelită îl manipula visceral, și-l fierbea în spaimă și agonie, ce mixer îi învârtea dureros în cap!

În curtea orătăniilor Jory avea tot arsenalul potrivit pentru a fi de două ori, de trei ori mai fioros ca Miriapodul, și de zece ori mai letal. Dar exista posibilitatea tristă ca, la momentul crucial, curajul său, care îi dădea aripi mult înaintea unei fapte cât de cât eroice, să i le ia pentru a-și lua zborul, și să-l lase trist și laș.

Îi trecu prin cap foarfecul mare de tuns boscheți, tăios ca briciul, cu care era o joacă să reteze căpățânile ofilite ale trandafirilor, să tundă dantelăria parfumată și haotică a caprifoiului, să secere gâturile uscățive și negre cu pălării ale florii-soarelui, gardul viu și plantele excesiv de agățătoare. Ce instrument potrivit pentru a tăia elanul creaturii! calculă Jory.

Se dezlipi cu mare greutate de zidul în care spinarea lui, carena unei corăbii amenințate, naufragiase. Picioarele înfricoșate, cu resorturi amorțite, căci stătuse până atunci ghemuit, în voia unor reverii foetale, valuri călduțe de acvariu, nu hulă de recif, băteau în retragerere, refuzau înaintarea. Amenințat de un fals artropod veninos răspundea ca un artropod îndărătnic.

Avea de traversat o porțiune din hol și dormitorul până în camera mică unde se afla fereastra spre libertate. Porni în patru labe, ca să treacă nevăzut prin zona fierbinte măturată de un fascicul galben ce cobora în unghi ascuțit, aproape ca un reflector inamic. Aici Miriapodul, dacă era la geam, îl vedea sigur. Numai gândul acesta singur trimise o ploaie de meteoriți prin dosul lui curbat ca bolta cu stele. Electrizant, spaima pendula între cap și călcâie, o înfiorare care-i zburlea părul.

Pe sfântul Curry! Dacă gângania ucide cu raza ei de priviri împletite, arma temută a birocraților, cum umblă vorba printre marginali, am încurcat-o.

Ce superstiție grosolană, de care totuși mă tem. Frica a scos la iveală dobitocul din mine, e foarte clar. Sunt un iepure!

La o analiză atentă, în forul lui interior, Jory propriu-zisul socoti că, pe lângă mintea lui, care-i era ușor superioară, la masă mai apăruse și Dobitocul, mut, foarte speriat și neplăcut de inferior.

Patrula paralel cu solul, sprijinit în palme, în cele 10 degete de la picioare, și pe genunchi, nu pe căpăcelele mobile ale lor, rotulele, ci mai mult pe, socoti Jory, capitelurile tibiilor.

Se afla într-un tunel al privirii, obligată să se lățească la sol, parașută rămasă fără aer, turtită, ceva neguros îi apăsa ceafa iar roiul de musculițe negre dansa peste furnicile albe ale scamelor, apoi se feri de umbra ghimpoasă a miriapodului, care luase cu asalt fereastra, întrerupând circulația razelor, Jory continua să se târască prin nou descoperitul șanț cenușiu, tranșee de fugă pe fundul căreia se afla el, cobora și ridica ventuzele palmelor și căuta un ritm, sicronizarea cu tălpile curbate ce arau în urmă, buricele pufoase ale degetelor, părțile ornamentale ale tibiilor, cel mai probabil, se propulsa astfel cu chiu cu vai, obscuritatea creștea inexplicabil și ochiurile de lumină se evaporau.

În aceste momente epuizate semnalul minții era foarte slab. Transmisiunea ei avea paraziți, întreruptă și incoerentă.

Jory propriu-zisul simți, în retragere, un mic val de revoltă și furie. De ce nu înfrunta dihania birocrată? Erau câțiva măscărici, câteva lichele, deliranți deghizați în fiară justițiară.

Pe șase picioare drumul până la fereastră era mai greu. Spațiul se lungea inexplicabil. Înainte, la dreapta, prag, înainte, prag, la stânga, înainte, la dreapta, peste prag.

Ceva se întâmplase. Un curent opus, o îngreunare de coșmar, o cedare sub pași, o improbabilă mărunțire a solului.

Jory auzea clar, în forul său interior, ecoul acelei superstiții grosolane care zicea că, în vecinătatea incarnărilor gregarului, anomalia este norma.

Miriapodul, așa bizar cum era el, era manifestarea voinței celor mulți, care ridicase secta la putere, peste Gim Kermadec. Întotdeauna majoritatea o formează ignoranții, ca să nu zicem mai mult, și rezultatul e pe măsură. Se poate spune despre democrație că este cea mai bună formă a societății, cu excepția cazurilor-precum în Gim Kermadec-când este limpede cea mai proastă.

Auzi tu, secta Miriapodului, guvernatoare!

E drept că alternativele nu luminau tabloul. Partidul Șacal, Clanul Yonghe, Alternativa Populară A-Bis, Ecofacțiunea Mlaștina Progresului, Secta Psihosek.

Echipe de tâlhari, pirați persuasivi, cu diplome din Hipercity, bandiți intangibili și implacabili, cu disciplină de fier. Apariții ca Miriapodul erau mici mecanisme preventive pe care ei le aveau la dispoziție, nu mare lucru, dar care indicau clar profilul de coșmar complex în care trăia, de multe ori cu fragilă beatitudine, unul ca Jory.

Firește, câștigaseră alegerile cei mai răi, anume aceia care nu se sfiiseră deloc să laude metodele cele mai represive. În loc de hârtii, birocrații Miriapodului preferau faptele de mare cruzime. Nici nu le mai puteai zice birocrați, din acest motiv, mai bine direct și simplu, călăi.

Cuprins de remușcările ocazionale ale marginalului, unul realizat prin propriile puteri, Jory calculă cu precizie că, sub efectul fricii, cine știe ce glandă adormită se trezise subit, și injectase vreun ser rar, care avusese ca efect secundar această reverie iconoclastă.

Chiar când ajunsese să creadă că e prins într-un loop, într-o capcană plantată eventual de meșterii obraznici, la capătul tunelului prin care tot înainta se aprinse vag ochiul gri al ferestrei pe care o căuta.

Se adună de pe jos, o deschise și  zise:

Pe sfântul Curry! Unde-i soarele?