John a scos un băț de chibrit, l-a trecut pe catranul cutiei și și-a aprins țigara. Și-a pus ambele picioare pe măsuța din fața lui, iar cu cealaltă mână a luat paharul cu whiskey. Îl privește senin pe Cormac, întinde mâna cu țigara spre el, îndemnându-l să ia un fum.
- Abia am fumat.
- Mai trage un fum cu băutura asta, dacă vrei!
- Nu vreau. Te-am rugat, de mai multe ori, să-mi povestești de ce a vrut soră-ta să se omoare. Mereu ai ocolit să-mi spui. De ce?
- Păi, Cormac prietene, e o poveste tristă.
- Vreau s-o aud.
- La ce-ți trebuie?
- Să domolesc, poate, scenariile pe care le-am făcut în mintea mea.
- Scenarii legate de gestul nesăbuit al soră-mii?
- Da.
- Ești nebun!
- Poate, dar tot vreau să aflu. Unde-i sticla?
- La picioarele tale. Mai pune-mi și mie, că am de gând să te scot din scenariile alea ale tale. Să bem, amice!
Cormac apucă sticla cu o mână, toarnă în paharul lui John până-l umple, toarnă și în paharul lui, după care se întinde în fotoliu, pregătit de ascultat.
- Tot nu-ți aprinzi una?
- Nu.
- Mda. Cu Margo nu e ușor de trăit. E o fire poetică, dar cred că nu e cazul să-ți descriu partea asta, că și tu ești ca ea și voi vă înțelegeți ieșirile pe care alții le consideră aiurea.
- Da.
- Da? Ce, da?
- Adică te aprobam.
- Nu mă întrerupe. N-am nevoie să aprobi. Stai și ascultă. La sfârșit, dacă e, spui ceva, deși nu mă interesează ce spui.
- Cum vrei.
- Margo avea lumea ei. Citea, scria, desena. Nu avea prietene. Nici iubit. Dacă avea nevoie să iasă până la biblioteca orașului, o făcea cu frică. O afectau până și privirile străinilor de pe stradă. Spunea că o cercetau cu ură. Se întorcea în camera ei și plângea. Se calma după o vreme, apoi citea. În ziua aceea s-a certat cu mama. Nu știu de la ce a pornit, dar îi reproșa soră-mii că e o proastă, că toate fetele de seama ei s-au măritat, au copii, că unele au job bun, case mari, averi, mașini, chestii din astea. Ei bine, Margo a plecat imediat din casă, fără să spună nimic. Seara nu s-a întors. Mama era disperată. Eu la fel. Am cercetat toată noaptea orașul și păduricea din apropiere. Nimic. Nu știam unde să mă duc, pentru că Margo, în afară de propria ei cameră, nu prefera vreun loc anume. Sau poate da, dar eu nu știam. M-am întors spre dimineață acasă. Mama arăta mai bătrână cu zece ani. Se acuza singură de răutate. Asta nu ajuta la nimic. Repeta: unde să mă duc după ea? Unde să o caut? Unde? Doamne-Dumnezeule, ce-am făcut?
- Câți ani avea Margo!
- 22. Avea fața blândă, albă, atât de albă de parcă era făcută din hârtie. Ochii albaștri, fruntea lată, părul drept, blond, lung, cu un breton copilăresc, pe care ea și-l făcea. Spunea că bretonul ăla îi acoperă fruntea și astfel oamenii nu-și vor da seama că ea e un geniu. Mai avea și glume în program. Stătea mereu încruntată din cauză că lumina zilei era prea greu de suportat pentru ochii ei. Ieșea în oraș o dată la două săptămâni și atunci doar până la bibliotecă. Sigur că lumina era puternică pentru ochii care stăteau doar în umbra dormitorului ei. Noaptea nu aprindea lumina. Stătea la lumina lumânărilor. Spunea că-i aduce pace și inspirație. După 3 săptămâni de la dispariție, a venit acasă să-și ia câteva haine. Mama era la job și a profitat de ocazie să nu dea ochii cu ea. Dar ia dat cu mine. M-am mirat să o văd. Era slabă și galbenă la față. Nu albă. Galbenă. Am întrebat-o unde pleacă, unde a fost, ce-i cu ea. O mie de întrebări într-o fracțiune de secundă. Mi-a spus că-i la iubitul ei. Păi, de când ai tu un iubit, că eu nu te-am văzut niciodată cu nimeni? Ea a zis că are și că nu contează cine e, cum e și unde locuiește ea cu el. Ba contează, i-am zis, contează să știu măcar unde stai cu el. Și mi-a spus. Am mai întrebat-o mici amănunte, dar nu mi-a răspuns. A plecat destul de repede. Stătea la o fermă de vaci. Știam acolo un băiat care avea grijă de fermă și care avea o căsuță mică pe domeniul de lângă. I-am spus mamei despre vizită, despre tot ce știam de la Margo. Și-a mai revenit, știind-o în viață, dar nu era fericită. Așa că a plecat într-acolo. Mama a plâns și a rugat-o să se întoarcă. Margo a spus că nu vine acasă, așa că nimic nou până aici. După alte 3 zile a venit o vecină care lucra la spitalul orașului să ne spună că Margo este în spital și ne ruga să mergem să o luăm acasă. Înghițise un tub de pastile. Nu știu câte să fi fost, dar vecina spunea că a fost adusă de salvare, însoțită fiind de băiatul fermierului, adică ăla la care fugise ea. A lăsat-o în spital și a plecat. Am găsit-o pe Margo pe marginea patului, privind țintă într-un punct. Ce are de stă așa, a întrebat mama, iar o asistentă i-a spus că nu a vrut să vorbească deloc de când a adus-o, adică de acum 3 zile. Era în stare de șoc. I-a băgat un tub până-n stomac, să-i scoată tot ce-avea acolo. Apoi au legat-o de mâini și de picioare, goală, într-un salon de urgență. Abia în ziua când am aflat de ea o dusese într-un salon cu alți bolnavi. Nu a răspuns nici doctorului. A chemat-o pe mama în cabinetul lui și i-a spus că are nevoie de semnătura ei pentru a o transfera într-un spital psihiatric. Nici vorbă, a spus mama. Nici vorbă. Îmi iau fata acasă și o fac eu bine, că-s mama ei, nu o duceți voi la nebuni, să o înnebuniți și mai tare. Și am adus-o acasă. Așa țeapănă și cu ochii ei albaștri larg deschiși, privind fix la un punct care se mișca împreună cu ea. Și-a revenit după două săptămâni. Nu a mâncat nimic. Nu a băut nimic. Nu știu cum a supraviețuit fata asta. Și-a revenit printr-un plâns isteric, în hohote. Apoi a urlat. A plâns iar și iar, o zi întreagă. A vorbit cu mama și a rugat-o să-i aducă un pachet cu țigări. I-a adus. Apoi a ieșit în spatele casei, rugându-ne să nu mergem după ea, că merge doar să fumeze și vrea să fie singură. Așa am făcut. Totuși o priveam de după perdea. Ne era frică să nu facă vreo prostie. A stat întinsă pe iarbă, a privit cerul și a fumat. Când a terminat, a intrat senină în casă. Mama a întrebat-o de când fumează, iar Margo a răspuns că de azi. Din ziua aia și-a revenit. O altă Margo, schimbată 100%. De-atunci a scris ca o nebună caiete întregi. A scris jurnal, poezii, proze, chestii. Stai să-ți aduc jurnalul ei să citești ce-a scris în luna august, luna sinuciderii ei. Bine că nu i-a ieșit planul!

Nu-mi pare rău că am luat un tub de pastile. Îmi pare rău că nu am făcut-o mai demult. Așa mi-am dat seama că pot fi altă persoană. Am fost o ființă slabă. Mi-a fost frică de oameni, de mine, chiar și de gândurile mele. Acum sunt puternică. Voi lupta chiar și cu balaurii. Atunci când mergeam pe stradă, nu știam unde să privesc. Mergeam cu privirea-n pământ. Dacă cineva mă întreba ceva, răspundeam cu vocea atât de scăzută încât abia mă auzeam și eu. Întrebările îmi ocupau tot timpul. Nu căutam răspunsuri. Mă învinuiam pentru tot rostul meu și al lumii. Eram naivă. Atât de naivă! După gestul nesăbuit, așa cum toți îi spun, sunt o altă persoană. Nu-mi caut scuze. Nici nu accentuez că am făcut ce trebuie. În acel moment am făcut ce-am vrut să fac. De-atunci știu să țin capul sus. Hm, ce ironie, nu-i așa?! De-atunci știu să lupt cu orice și consider că viața e un dar și-o luptă în același timp. Lupta cu tine însuți, de-a nu pica pradă sentimentelor. Nu judec. Dacă sunt judecată, nu-mi pasă. Dacă râd sau dacă plâng, iar nu-mi pasă. Dar un lucru știu sigur: niciodată nu voi mai lăsa ceva să mă rănească. Da, mă simt bine în pielea mea de acum. Dacă e ceva de spart, sparg. Dacă e ceva de iubit, iubesc. Dacă e ceva de lăsat, las. Dacă e ceva de iertat, o voi face. Pentru că nu mai sufăr și nici nu mai privesc în urmă. Viața e așa cum e și e în fața mea. Înapoia mea a rămas, probabil, o urmă, însă nu asta contează. Vreau să rămân ceea ce simt acum. Încrederea că într-o zi îmi voi privi în ochi toate dorințele realizate. Nu sunt o ființă oarecare, sunt Eu. Eu cu E mare. O victorioasă. Știu că voi avea mereu un rid în jurul ochilor, dar acela va fi obiectivul puterii mele, a reușitelor. Asta e, de fapt, o frumusețe a femeilor puternice. De ce aș lua în seamă părerea lor? De ce m-aș expune criticilor, din moment ce viața mi-o trăiesc singură și nu bat la ușa nimănui? De ce mi-ar păsa dacă aș umbla goală, iar ei m-ar privi ca pe o ciudată? Sintagme și paradigme. Principii croite de alții pentru unii ca mine, de parcă le-aș îmbrăca în fiecare seară la cină, privind cu dragoste în ochii lor de sticlă, privind spre chipul lor de lut, iar eu, zâmbind a mulțumire pentru greutatea pe care mi-au pus-o în suflet, spunându-i fals „omenie”.

Cormac a lăsat caietul pe măsuță, a umplut paharul, a luat o gură bună, apoi l-a fixat cu privirea pe John.
- Hai să mergem în MacGillycuddy’s Reeks. La cabana noastră, a zis Cormac.
- De ce?
- Așa. Degeaba.
- Degeaba?
- Îți trebuie un motiv să faci ceva ce-ți place?
- În afară de timp? Nu.
- Timpul ți-l faci tu, John.
- Hm! Nu știu.
- E o idee bună.
- E doar o idee, John.
- Prietene Cormac, prietene... Dă-mi un minut!
John se ridică, dă peste cap băutura din pahar, deschide un sertar vechi și plin cu hârtii, unde caută ceva, privind de sus, dar simțind cu degetele pe sub colile de hârtie. Se încruntă și trage nervos sertarul, până cade cu totul din mâna lui stângă.
- Toate-s vechi în casa asta, la naiba! Continuă să caute cu amândouă mâinile.
Cormac îl privea calm. John își puse mâinile pe cap și oftă privind lung în tavan.
- Ce cauți?
- Ceva. Nu mai contează.
- Ceva foarte mic?
- Nu auzi? Nu mai contează, din moment ce nu am găsit.
- Mă rodea curiozitatea. Erai foarte hotărât.
- Mda. Eram.
S-au trântit înapoi pe canapea. Amândoi priveau ușa.

Va urma