A fost odată un nor. Era singur într-un ținut necunoscut. Nici el nu știa cum se născuse. Dar norul știa un cîntec. Și totuși tăcea, tăcea cu îndîrjire. Copiii aruncau pietre, dar norul alb și pufos ca puful de gîscă tot tăcea. Norul, în sinea lui, se gîndea: cum aș putea eu să cînt un cîntec dacă nu cunosc limba acestor copii? Și cum aș putea eu oare să le cînt numai melodia fără niciun cuvînt? Poate că nici atunci nu m-ar înțelege.

Trecură ani, trecură luni, trecură zile. Norul era mereu deasupra poienii în care se jucau copiii și îi privea surîzînd ușor, fiindcă el iubise mereu toți copiii pe care îi vedea. Nici nu se gîndea vreodată că ar putea să existe un alt ținut în afara celui pe care îl vedea în fiece zi. Pînă cînd, într-o zi ca oricare alta, o fetiță privi spre cer și îl văzu cum o privește. Fetița uită apoi că l-a văzut și își văzu de joaca ei, iar el continuă să privească cum se jucau toți copiii între ei. Către seară, fetița, obosită de joacă, plecă spre casă prin păduricea din apropierea poienii cu flori și copii. Norul se simți prins de mîna fetiței, așa precum un zmeu de hîrtie stă prins de sfoară și de copilul care aleargă cu el.

După ce ieșiră din poiană, norul văzu că se află și alte frumuseți în afara poienii lui, care îi era așa de dragă. Fetița trecea printre copaci drepți și frumoși, cu scoarța argintie și frunzele verzi, printre copaci cu scoarța de aramă cu frunzele rubinii și printre alte multe minunății pe care el nu le putea înțelege. Dar niciuna nu grăia, nici una nu cînta, în afară de fetița a cărei limbă el nu o înțelegea.

Deodată norul văzu că fetița se apropie de o căsuță. Însă, mai înainte ca fetița să ajungă la ușa căsuței, ea trebui să treacă peste un lac micuț, cu ape limpezi precum cristalul. Fetița, nepăsătoare, trecu peste podeț ușoară și veselă. Norul, legat fără voie de mîna ei, se văzu deodată pe sine în oglinda lacului. Dar norul, fiindcă nu se mai privise niciodată în oglindă, nu avea habar cum arată el în realitate. Fetița intră în căsuța ei, unde fu primită de familia ei cu voioșie. Nu se știe ce s-a întîmplat cu norul, dar în noaptea aceea fu ploaie mare și vuiet în păduricea mică din acel colț de lume.

A doua zi frunzele cîntau în bătaia soarelui, înaripate mierle și vrăbii păreau să fi venit deodată la casele lor, și era de la sine înțeles că locul lor era printre ramurile frumoșilor copaci. Și ele toate cîntau împreună, în timp ce fetița din pădure și ceilalți copii se jucau și cîntau la fel precum se jucaseră cîntînd dintotdeauna.