În spălătoria mecanică de la demisol un supraveghetor întâmpina pe abonați; încăperea lungă a mașinilor de spălat și uscat avea o anexă cu mese de sortat și banchete pentru așteptare; televizorul pururi pornit făcea zăbava mai plăcută; îndeobște cunoscuții stăteau la taclale, se sfătuiau asupra programelor și detergenților, ba chiar citeau.
Să fi tot fost ora unsprezece când domnul Ilie și–a făcut apariția cu o veste:
– Gata, este dovedit! Douăzeci de telefoane mobile a luat… și un ceas! S–a dus știrea!
– Cine, domnule? vru să știe cineva.
– Ticu Ventea, nu v–am spus! Tocmai el! Poate se dă la televizor, dacă ne uităm!
– Nu dau știri de astea locale, opină domnul Bajin. N–au impact. De altfel, îl cunosc pe Ticu Ventea, că stă prin apropiere… profesor universitar… de matematică… păi numai din meditații poate trăi toată viața! Auzi, douăzeci de telefoane și un ceas! Parcă nu știm noi cum sunt știrile astea!
Ceilalți abonați tăceau prudenți, așa că discuția se stinse, mai ales că domnul Bajin plecă să verifice stadiul spălării iar când se întoarse, ocupat să aranjeze în sacoșa personală rufele proaspete, nu avu suflu pentru conversație… abia ajunse de un rămas–bun.
Și atât cu spălătoria!
Nu cu domnul Bajin, al cărui traseu uzual ocolea cvartalul către strada Măslinilor, fiindcă era hotărât să se deslușească… chiar sunând la ușa familiei Ventea, așa că devie nițel.
Zi frumoasă, umbră… brusc, o colică abdominală îl încovrigă, lipit de zid cu gura căscată; strada pustie – o eternitate. Abia când își reveni realiză că mai jos era o farmacie; gândul bun îi redă forțele cât să escaladeze cele câteva trepte ale parterului.
Femeia în halat alb dindărătul comptoarului zâmbea excesiv, ba chiar își chemă și soțul din încăperea alăturată, al cărui chip se lăți într–un surâs tot mai familiar.
– Așa–i că–ți aduci aminte? făcu el.
– Parcă… nu ești?...
– Ei, vezi!? Când făcusem trupă cu Bucnar și umblam să închiriem scena de la club… cine știe ce ar fi ieșit… am ajuns în schimb aici!
– Parcă fusese o tutungerie, își reveni domnul Bajin. Am avut o crampă, dintr–odată, altfel nu intram.
– Te cred, ca în tunelul cu copii… ea te–a recunoscut prima, femeie, dé! Să știi că nu te–ai schimbat… prea mult. Tot cu socoteala veche?
– Se mai transformă omul!
Pe neobservate, doamna farmacistă reveni din încăperea alăturată și–i întinse un tub mic.
– Una acum, alta după un timp, dacă se repetă! Plătești cu cardul?
Puțin uimit de aprecierea tratamentului, solicitantul bâigui:
– Neapărat cu cardul? Nu am așa ceva!
– Haide, toată lumea are! Vezi colea distribuitorul dozator de apă, servește–te!
Din buzunarul de la piept domnul Bajin scoase câteva bancnote, alese una.
– Vezi, așa mai merge! Sănătate, dar nu ne ocoli! Sacoșa, sacoșa n–o iei? Că nu–i de trebuință!
Încă un colț și se ivi strada Măslinilor, cu zvonurile ei domestice înăbușite de garduri personalizate aidoma proprietarilor de căsuțe procopsite, câteva modificate, cu chioșcuri încastrate și intrări comerciale pustii, între care imobilul familiei Ventea avea aerul că se încăpățâna să rămână bătrânicios.
Soneria se afla îndărătul ulucilor, la rama porții, protejată cu o acoperitoare ruginită; părea deranjată dar nu era, fiindcă după un timp ruloul ferestrei din colț se ridică huruind, lăsând vederii o siluetă – Ticu Ventea în persoană.
– Ies imediat, comunică el crăpând canatul geamului, dar încet, că mătușile se odihnesc.
Într–adevăr, destul de repede se ivi de după colțul imobilului și descuie portița.
– Mergem pe bancă, anunță el după ce musafirul intră. Stai să încui, nu se știe niciodată.
Banca veche din mahon de lângă intrarea laterală era locul preferat al locatarilor: în față, șopronul cu lemne de foc rezemat de calcanul vecinilor, în dreapta gardul ce separa mica grădină de zarzavaturi. Umbră și liniște.
Oricât o luă pe ocolite, cu perifraze onctuoase, domnul Bajin tot formulă acuzația, mirându–se totodată ce–i venise.
– Vasăzică așa, sări în sus profesorul. Asta–i recunoștința! Muncești o viață și te alegi cu lături, zoaie imunde aruncate pe furiș! Vii cu mine!
– Unde să vin?
– La facultate, firește!
– Dar eu am rufele de dus… o sacoșă considerabilă, uite–o!
– Domnule, te fac răspunzător de consecințe… care vor fi incalculabile… nu poți să vii în casa omului și… mai ales că… Așteaptă aici, să mă îmbrac corespunzător!
Alarmat, domnul Bajin se ridică să privească în șopronul pentru lemne; penumbra exalând miros stătut și butucul cu topor înfipt în creștet invocau amintiri pașnice… Dacă s–ar fi îndreptat spre ieșire, definitiv? Gânduri prea mici, de vreme ce amfitrionul apăru, în costum complet… și o brasardă neagră pe brațul stâng.
– Condoleanțele mele, bâigui musafirul. Dacă aș fi știut…
– O inexorabilă cauzalitate, reteză Ticu Ventea urmarea. Te somez să mă urmezi!
Perechea insolită, dispusă pieziș, porni să străbată în tăcere, sub soarele ce pripea, traseul cel mai scurt către țintă.
Mergând într–o parte, domnul Bajin putu să constate greutatea crescândă a sacoșei cu albituri și insolitul clădirilor stradale – de la vile familiale la trufașe blocuri dominante, care se îndeseau către campusul universitar, delimitat de un nesfârșit gard viu tuia „Atrovirens” ce masca aleile între diversele construcții.
– Dumneata rămâi aici, spuse categoric profesorul când ajunseră în dreptul clădirii administrative. Sunt niște bănci mai încolo!
Și se făcu nevăzut în interior.
Musafirul își suci o vreme gâtul, contemplând vânzoleala aleatorie a diverselor persoane; apoi, remarcând afluxul către hala cu inscripția „LABORATOARE” își zise că o privire în interiorul ei ar fi fost instructivă.
Zis și făcut!
Suprafața cuprinzătoare părea delimitată de standuri: chiar după primii pași dădu de un bazin voluminos, pe fundul căruia câțiva laboranți în halate albe trebăluiau așternând machete în jurul unui agregat care ar fi părut misterios dacă n–ar fi avut o pancartă cu înștiințarea „Simulator pentru cutremure mari”. Mai încolo se înălța un paralelipiped metalic, din care ieși un operator și–i atrase atenția că se află lângă ventilatorul de climatizare. Urma o suprafață dreptunghiulară unde părea că oamenii se străduiesc să asambleze elementele unui Meccano uriaș, departe de forma finală.
– Ia te uită, remarcă tare unul din tehnicieni, daʼ știu că te–ai scofâlcit!
Domnul Bajin chiar privi împrejur, convins că observația nu–l privea, dar preopinentul părăsi zona de lucru ca să–i spună răspicat:
– A trecut ceva vreme… ți–ai lăsat poate mustață?!
– Am încercat, bolborosi interpelatul, dar n–a mers.
– Nu cumva cauți de lucru? Cine a plecat o dată…
– Nu, nu, sunt în trecere…
Apoi, ca să scape de evocarea unor amintiri pierdute, se prefăcu zorit către scara ce ducea la etaj. Avansând de–a lungul coridorului pustiu, tocmai se întreba dacă nu ajunsese cumva într–o zonă prohibită când ușa unei săli fu larg deschisă de o femeie în halat portocaliu care–l privi mustrător.
– Știi încotro te afli?!
Fără să răspundă, intrusul zori către capătul coridorului, unde glasvandul mare terminal îi dezvălui adevărul.