Mergeam pe o cărare de munte când, deodată, lângă un perete abrupt și golaș de stâncă apăru un botic umed de căprioară.
Avea ochii ca doi năsturei negrii ce ascund în ei o mare adâncă fără fund.
Căprioara se uită în ochii mei și ca prin minune îmi vorbi:
- Ești fericit? mă întrebă mișcând ușor buzele ca și cum ar rumega ceva imaginar.
Am vrut , credeți-mă, să-i răspund imediat dar orice aș fi vrut să scot afară prin corzile vocale a rămas blocat acolo ca un nod în gât. Mi s-a tăiat pe moment și respirația, eram neputincios și surprins totodată de tot ce mi se întâmplă.
Căprioara de munte îmi vorbea
Întrebarea ei era atât de simplă și totuși...
am rămas blocat cu acel nod supărător in gât.
Am căzut la baza stâncii pe genunchi, fără puteri.
Căprioara s-a apropiat încet de mine și mi-a atins obrazul cu boticul ei umed și fin.
Am întors privirea din mijlocul pământului cu eforturi supraomenești pentru a putea privi din nou ochii aceea simpli dar atât de greu de imitat.
Deodată, ceva miraculos se petrecu cu mine:
am început să respir, să mă mișc ba mai mult, să zâmbesc.
Am zâmbit căprioarei, apoi stâncii sub care am trăit parcă pentru prima dată cu adevărat viața, copacilor, cerului.
M-am văzut pentru prima dată nu doar o corabie singuratică într-un ocean fără țărmuri, ci o corabie într-un decor plin de viață, animat.
Am mângâiat căprioara de munte și i-am spus doar atât:
- Acum înțeleg fericirea.
Căprioara dispăru din două salturi ca într-un dans mistic după stâncile golașe și eu am rămas în suflet cu amintirea ochilor ei negri și adânci.
De atunci viața mea nu a mai fost la fel niciodată.
25 iunie 2017