Doar Nina
(Cealaltă Nina)

În ziua când a murit sora mea mi-am luat în primire un nou suflet, cel pe care-l port acum. Am devenit o altă Nina. De aici încolo nu pot să continui povestea decât la persoana I, pentru că nu mai pot privi detașat, ca dedublându-mă de după o perdea.
În lunile și chiar o parte din anii care au urmat, sufletul meu și-a pus o mască. Din ce subconștientul meu era tot mai convins că Mama Puica fusese la mijloc în moartea Crinei, din aia încercam să mă apropii de ea, să mă conving că nu era adevărat, că numai imaginația mea și-o închipuia un monstru. Neputând face sau cere dreptate cuiva, mă mințeam pe mine însămi, fiindcă altfel viața mea ar fi fost de neîndurat. Mintea omului e incredibilă în a-și găsi strategii de supraviețuire.
La o vârstă când alte odrasle încep să guste răzvrătirea și independența eu învățasem să mă supun, pentru că era singura cale spre a nu mai îndura umilința bătăii. Da Tăticule, da mămico. Da tovarășe profesor. Învățasem să fiu bună de gură, să dau dreptate, să fac mici complimente fetelor ca să mă accepte ca prietenă, să o laud pe Mama Puica cu orice prilej cât de bine îi stau rochiile sau bijuteriile, cât de pricepută e în toate cele. „Mămica” rânjea în barbă și gușa pe care începuse s-o facă se dilata ca gușa unei broaște.
În relația cu colegele, aveam grijă să nu mai „dau din casă” cum spusese Bunica. Deși nu era un liceu cu pretenții ci unul amărât dintr-un cartier muncitoresc, nu voiam să se știe că am mamă vitregă, că sora îmi murise, că Tata nu era inginer, așa cum mersesem în continuare cu minciuna. Nu mă mai văzusem cu colegele de la practică, care erau la clase paralele, și orarul diferit se interpusese între noi, astfel că acel anunț din sala de clasă fusese uitat și întrebări indiscrete nu fuseseră puse.
Mă consolasem cu ideea, destul de fermă, că sora mea se dusese într-o lume mai bună. Credeam cu tărie în existența ei. Că lumea asta, plină de răutate pur și simplu era prea mult pentru ea. Era prea mult și pentru mine.
Pe măsură ce lunile au trecut, am început să mă obișnuiesc cu absența surorii mele așa cum mă obișnuisem cu absența Mamei și cu vânzarea păpușii mele dragi, Roxana. Cineva ar putea fi intrigat că pot compara absența unui obiect cu cea a unui om. Dar legea sentimentelor uită diferența între carne și materia anorganică. Pentru mine toate trei erau fosta mea familie, care acum nu mai exista. Exista însă în viața mea un obiectiv, care mă făcea să pun deoparte alte preocupări. Chiar dacă picasem la Sanitar, nu renunțasem la ideea de a deveni doctoriță. Era dorința mea cea mai fierbinte, acum cu atât mai mult. Voiam să salvezi vieți, vieți ca ale Crinei. Voiam să nu mai asist neputincioasă la crizele Tatei. Cineva îmi spusese că la Medicină se intra însă greu de la Sanitar, că nu se făceau ca lumea fizica și chimia, că te resemnai prin a rămâne doar cu o meserie, cea de soră medicală. Poate că avusesem noroc că picasem. Dar nici cu chimia industrială n-aveam șanse nici atât. Așa că-mi propusesem (în ciuda argumentelor Bunicului) să dau treapta a doua la un liceu de Biologie-Chimie. Biologia mă pasionase de la primele ore din generală, de la clasa a 5-a, când studiasem Botanica. Universul viu mă fascina, mă fascinau în special organismele cu ciclu de viață în doi timpi, așa ca mușchii și ferigile. Mă fascinau generațiile ferigii – sporofită și gametofită, respectiv feriga matură și „protalul” – care era cam cum e larva pentru insecte, un fel de etapă intermediară (deși sunt și diferențe majore). Cu anatomia – culmea, stătusem mai prost în clasa a opta. Mi se părea grea și încâlcită, un fel de matematică în care trebuia să vezi în spațiu geometria organelor și să pricepi din vorbe toate interconexiunile lor funcționale.
Chimia, pe de altă parte, mă atrăgea prin experiențele de laborator, dar și ea avea un grad mare de dificultate când era vorba de partea exactă. Ecuațiile chimice și legea conservării atomilor îmi dăduseră de furcă încă din clasa a șaptea, când începusem studiul acestui obiect și dacă n-ar fi fost Bogdan Simu, matematicianul, care aducea un pic de logică și în cele mai nelogice materii, n-aș fi știut nici astăzi cum să potrivesc factorii cu care multiplicam fiecare reactant astfel încât suma atomilor de același fel să se conserve. Profesoara nu ne învățase nicio metodă, doar ne servea pe tavă rezultatul și aproape toți greșeam când ne dădea o problemă nouă. Bogdan mi-a arătat cum să mă ajut succesiv de numere între cel mai mic multiplu comun al indicilor și produsul acestora ca să găsesc soluția.
Majoritatea băieților din liceu însă (în special cei mari) nu erau ca Bogdan Simu ci ca Bijboc. Nu odată am găsit scrise porcării la toaleta fetelor sau am auzit în urma mea strigăte de genul „fata, ți-a căzut vata!” care mă făceau să mă înroșesc toată și să grăbesc pasul.
Cu toate astea îmi plăcea la liceu. Îmi plăcea că nu mai vedeam țânci alegând încolo și-ncoace ca bezmeticii, că nu mai auzeam urlete pe culoare, că puteam și eu să ies în recreație fără teamă. Dar marea mea speranță se îndrepta spre ziua când o să pot să învăț la un liceu mai bun, ca să-mi pot împlini visul.

Odată cu intrarea mea la liceu mi-am dat seama, contrariată, că începusem o vârstă fundamental diferită. În vacanța de vară îmi venise ciclul și îmi înfloriseră sânii și, cu toate că rămăsesem mică de statură, nu mai arătam așa infantil. După vreo două trimestre de școală au început să mă curteze și pe mine băieții. Îmi aduc aminte de unul care mi-a ieșit în cale pe stradă, de fapt mă văzuse trecând de multe ori pe acolo – m-a așteptat într-o zi și când veneam de la stația de tramvai mi-a oferit o floare și mi-a întins un bilet cu numărul lui de telefon. Am fost așa de surprinsă și de rușinată că aproape am luat-o la fugă și n-am mai trecut niciodată pe acolo, mi-am schimbat traseul complet. Dar chipul lui (era foarte drăguț) m-a urmărit ceva vreme în gânduri ca o fantomă. Apoi cred că mă mai plăcea unul, era în clasa a unsprezecea și mereu ne petreceam ca din întâmplare spre stație, mai ales când ieșeam târziu de la ore, și-mi povestea tot drumul vrute și nevrute. Nu m-a luat niciodată de mână. O dată mi-a zis să mergem doar noi doi la cofetăria din colț. Eram însă prea timidă și prea rușinoasă și i-am spus în mod prostesc și absurd „dar nu cred că mă lasă tata” și știam că așa și era, Tata m-ar fi snopit în bătaie dacă ar fi bănuit că-mi stă gândul la băieți nu la carte. De atunci nu m-a mai așteptat niciodată și după ceva timp l-am văzut cu o altă fată de mână.
Timiditatea mea îmi juca feste și în împrejurări mai importante, pentru că în fond important este să știi să-ți susții punctul de vedere, să nu te temi de oameni orice ar fi. Mi-aduc aminte o ședință UTC unde parcă trebuia să alegem secretarul nu mai știu – cert e că am votat pe bilețele dacă vrem să facem alegeri din nou sau dacă rămâne în funcție vechiul numit pe funcție. Eu am scris că vreau să facem alegeri. Toți ceilalți colegi au scris că nu. Diriginta a făcut anchetă să afle cine a fost unicul care a zis „da”. Eu n-avusesem nimic cu persoana care trebuia realeasă, pur și simplu voiam să văd cum se face o alegere. M-am făcut mică în bancă, m-am roșit toată, dacă aș fi putut m-aș fi băgat dedesubt și tovarășa m-a adulmecat imediat și a marșat la sigur: „tu Postolache, cumva?” Am negat vehement – nu, nu eu! Dar de atunci am înțeles că ai de furcă atunci când nu gândești ca ceilalți, că adevărul costă și nu oricine își poate permite luxul să-l spună.
M-am concentrat în lunile care au urmat pe învățătură. Învățam bine, luam note mari chiar și la extemporalele neașteptate, acelea care urmează după înspăimântătorul „scoateți o foaie de hârtie” și asta îmi dădea ceva încredere, cumva contrabalansa eșecul continuu care fusese cariera mea școlară în ultimii ani (și viața, în general). Colegii și colegele începuseră să mă respecte pentru că luam note mari fără să fiu tocilară (doar la matematică nu excelam, dar acolo eram cu toții mai mult sau mai puțin neaveniți, iar proful nu era cine știe ce exigent) și pentru că la română profesoara îmi citea mereu teza cu glas tare dând-o de exemplu. La sfârșitul clasei a noua toți profesorii îmi spuneau pe numele mic. Am ieșit pe locul doi și am luat premiu, cum nu mai luasem din clasele unu-patru. „În țara orbilor chiorul e împărat” ricana Tata cinic făcând desigur aluzie la faptul că eram la un liceu mediocru, dar cred că în sinea lui era mândru de mine.
Tata nu era un monstru în permanență. Încerca totuși să se apropie de mine, avea mici atenții stângace, de fiecare dată când făcea piața (ne aprovizionam o dată pe săptămână) – în general din târgul Obor – unde se ducea de când era copil, nu exista să nu-mi aducă și mie fructe sau altceva dulce, nuga între foi de vafe, un fagure de miere sau halva la kilogram ori poate o pungă de dropsuri pe care mi le oferea cu un soi de jenă spășită.
Uneori, încurajat de bunăvoința mea iertătoare, îmi povestea din copilăria lui. Bunicul – mereu prezent în povești – era un personaj prea iubit ca să nu-l ascult cu plăcere. Dar îndată ce apărea coana Puica în peisaj, devenea alt om. Îi sărea țandăra din senin, și refula pe mine, parcă voia să-și demonstreze bărbăția. Grasa avea un stil de a enerva mai rău – mult mai rău ca Mama. Mama era rece și disprețuitoare și vorbele ei răneau fin și adânc ca acele tăieturi ale unei foi de hârtie. Mama Puica rănea ca un cuțit de bucătărie neascuțit – era vulgară, grosolană, înfiorătoare. Cred că Tata nu mai avea încredere în ea ca femeie – cred că o suspecta că-l înșela. Cine s-a fript odată cu ciorbă suflă și-n iaurt, l-am auzit odată spunându-i Bunicului, fără să detalieze. Sincer, eu mă întrebam cine ar putea s-o atragă pe Mama Puica pe calea pierzaniei, așa urâtă și diformă cum ajunsese. Dar gusturile bărbaților sunt extrem de ciudate ... Ce-i drept Tata n-o mai făcea curvă în față ci când se înfuria îi reproșa sterilitatea (Tata nu renunțase nici acum la dorul de a avea un băiat), dar motive de suspiciune chiar existau. Bunicul piază-rea Vili își dăduse obștescul sfârșit și grasa, care înainte lipsea câte o săptămână (spre marea mea fericire) ca să-l îngrijească pe ultima sută de metri, lipsea la fel de mult și de pe nepusă-masă și acum, pretextând că se duce să vadă de cofetărie (pe care o preluase un frate de-al ei – aflasem că Puica nu fusese orfană decât de mamă și că fusese dată spre adopție familiei Helmans de către tatăl ei, un bețivan înrăit, care trăia acolo, în târgul din Dolj și mai avea și alți copii). Ce făcea ea acolo nu știa nimeni.
Eram însă și eu relaxată când ea lipsea. Îmi plăcea să mă uit la televizor la desene animate, mai cu seamă când Tata lipsea și el – și o să spun îndată care era motivul – era pe atunci la în vogă Mihaela, cea cu codițe și cu pantofi ca niște copite de cal, cum aveau să fie mai târziu Heidi, Cuore și ciocănitoarea Woody. Aveam televizor cu lămpi, un fel de cilindri de sticlă cu piciorușe și filament înăuntru, diode și triode se numeau, și Tata se înfuria când venea târziu și vedea că se arsese câte una iar eu eram nerăbdătoare să văd a doua zi desenul. Îmi făcea însă concesia să schimbe lampa oricât era de obosit. Dar să mă întorc la motivul pentru care Tata își schimbase programul. Unul din reproșurile favorite cu care Mama Puica retalia la cele ale Tatei era acela că Tata e un papă-lapte care n-a fost în stare să cumpere o mașină pentru familia lui în timp ce alții fuseseră. O Dacia 1300 costa vreo șaptezeci de milioane în acele vremuri și trebuiau strânși pentru că nu se putea lua în rate. Prin urmare Tata începuse de la o vreme să facă ore suplimentare în timpul săptămânii și uneori duminica, de parcă voia să devină erou al muncii socialiste. Ideea îi surâdea și lui cred, iar pe atunci încă nu intervenise oboseala cronică, surmenajul și celelalte. Mai era încă un oarecare optimism în viața noastră ca familie.

Îndată ce am trecut în clasa a zecea, m-am gândit că acum îmi va fi foarte dificil să abordez cu Tata subiectul meditațiilor. Eram speriată de ce pățisem la treapta întâi nu mai voiam să se repete și la a doua. Dacă picam acum mă duceam direct în producție. Asta mă speria teribil. Nu numai că mă temeam de reacția Tatei și de despărțirea de visul meu, dar mă temeam și de faptul în sine. Fusesem la Tata la fabrică de câteva ori copil fiind și atunci îmi plăcuse. Practica în producție pe care o făcusem înainte de vacanța de vară însă mă lămurise pe deplin asupra adevăratei stări de lucruri. Avusesem inconștiența să ne luăm, unii, caietele și cărțile de școală ca să învățăm printre picături, și fusesem luați fără milă peste picior de muncitori, care n-aveau nicun respect pentru noi. Le stăteam tuturor în cale și eram bruftuluiți de toată lumea. Cât timp aveau numărul matricol pe braț, nici măcar băieții cei mai miștocari și mai impertinenți nu aveau curaj să răspundă. Ce m-ar fi așteptat pe mine, o fată, și grozav de timidă pe deasupra, ca muncitoare într-o fabrică?
Așa că mă rugam la Dumnezeu să reușesc. Îmi asumasem un risc enorm să fac saltul fără plasă de siguranță.
Chimia organică era foarte grea, dar aveam un profesor inimos care făcea cu noi la școală, după ore, pentru cine voia, meditație pe gratis. Alcanii, alchenele, adiția, hidrogenarea și alte noțiuni de care abia îmi mai aduc aminte acum ca prin ceață, erau atunci pe ordinea de zi. Aveam și niște mulaje, din sfere albe și negre care închipuiau moleculele de carbon și de hidrogen și pe care le atașam unele la altele prin bețe. Cele mai grele exerciții erau acelea prin care trebuia să stabilești lanțul de reacții chimice prin care se ajungea de la un produs dat la un altul, dar până la urmă am reușit să prind șpilul. Bunicul mă învățase să nu spun că intenționam să dau treapta la alt liceu pentru că riscam ca profesorii să nu mă mai folosească la ore și să se dispenseze de mine și eu l-am ascultat. Dar profesorul meu a intuit și nu s-a supărat. Erau zile când făcea meditație numai cu mine.
Asta m-a scutit de nevoia de a mă ruga de Tata și de Mama Puica să-mi dea bani ca să fac pregătire sau de a le cere asta bunicilor, care supraviețuiau tot mai greu ca mici meseriași pe cont propriu, la o vârstă când alții se odihneau bine-mersi la pensie.
Am reușit la treaptă la Biologie-Chimie, deși am luat printre ultimii. Era pentru prima dată când îmi vedeam numele pe o listă de admiși, din superstiție am citit întâi lista de respinși, dar când am ajuns pe la jumătatea ei, Bunicul, care se chiombea sărmanul cu o pereche de ochelari prea slabi să citească lista cealaltă, mi-a dat vestea cea mare. Am venit acolo toată vara, ca lupul unde a mâncat o oaie, să-mi mai văd încă o dată și încă o dată numele, ca și când voiam să mă încredințez că e adevărat, până când s-au rupt listele de pe geamuri.