poezii v3 |
Agonia - Ateliere Artistice | Reguli | Mission | Contact | Înscrie-te | ||||
Articol Comunităţi Concurs Eseu Multimedia Personale Poezie Presa Proză Citate Scenariu Special Tehnica Literara | ||||||
|
||||||
agonia Texte Recomandate
■ am învățat să supraviețuiesc și așa
Romanian Spell-Checker Contact |
- - -
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - 2017-01-26 | |
Cocorăști, 10 septembrie 1958
Surioară, Au trecut greu zilele astea deși am fost ocupată mai tot timpul. Adresa mea o ai pe plic: la tov. Sofia Recaș, Cocorăștii Mari, raion Urziceni. Cu alte cuvinte, tanti Sofica Rica, așa i se spune gazdei mele, țărancă get beget, văduvă, cu o fată de măritat și cu flăcău în armată, bun și el de însurat. Am avut impresia că fata se uită chiorâș la mine, iar mama cu subînțeles. Ca să spulber gelozia uneia și speranțele celeilalte (de a mă face noră) le-am spus că nu intenționez să mă mărit la țară. Și chiar așa și e, mi s-a întipărit asta în minte clar de tot. În afară de praf, țânțari și muște, ce altceva ar găsi un om cu scaun la cap (adică, nu un poet) în mediul rural? ”Casa mare”, cum i se spune pe aici odăii de oaspeți, e cel puțin curată și luminoasă. Am și o colegă de cameră, mai demult stabilită aici, o cheamă Monica și e doctoriță în sat. Să tot aibă la treizeci de ani, e negricioasă ca o furnică și sărmana, drăguță la cap, dar are un defect la picioare, le are cumva răsucite la spate și țepene, merge greu și foarte vulgar și bine-nțeles, nicio șansă s-o ia și pe ea vreun bărbat. Dormim în același pat, avem un pat mare, cu recamier, ar încăpea lesne patru persoane. S-o vezi cu câtă voluptate doarme! Se dedică total acestei îndeletniciri în timp ce eu stau trează și plină de gânduri și dor și-i număr sforăiturile. Trec greu zilele și am emoții mari pentru începerea școlii. Ca elevă nu mi-am închipuit niciodată că profesorii și învățătorii au atâtea de făcut în pregătirea anului școlar. Am fost la raion la consfătuiri, un fel de ședință cu toate cadrele de la unu-patru și am discutat despre cum vom preda anul acesta. Interesant. Am venit pe jos, prin lunca Ialomiței vreo șase kilometri, printr-un crâng de sălcii și plopi, apoi prin câmp deschis până la intrarea în sat. Este la un moment dat o punte care se leagănă-n vânt, abia de poți să-ți ții echilibrul, că nu te poți apuca cu ambele mâini de frânghia ce ține loc de balustradă. M-au trecut fiorii! În ziua următoare am fost cu duduia Monica prin sat. Le face vaccinul copiilor foarte mici și așa i-am cunoscut și eu, neoficial, pe vreo patru din cei 30 viitori elevi ai mei. Unul din ei, zis Nicu a’lu’ Bombardieru’ are un frățior de țâță și e un ditai grăsunul, la fel ca și tat’său, de unde și porecla. Mai are un frate mai mare, a trecut într-a cincea, care a avut-o învățătoare pe cine crezi? Pe coana Calița în persoană. De unde aflu de metodele dumneai pedeagogice, anume: închipuie-ți un copil rău care vorbește tot timpul la spatele ei când scrie la tablă. Cucoana se întoarce și cu o precizie milimetrică, aruncă cu creta direct în fruntea vorbărețului. Alta: cucoana stă la catedră și corectează caiete. Ridică privirea și vede pe unul că nu scrie în bancă. Apucă stiloul și-l stropește cu cerneală roșie pe nefericitul care își și închipuie bătaia pe care o s-o ia acasă pentru că are cămașa pătată. Mai aflu eu și altele. Mama băieților a fost slujnică la conac, adică la conu Mișu, pe vremuri. Mi-a spus că nea Ghemiș e o rudă îndepărtată a lui, un fel de văr de-al treilea, ceva. În realitate se numește Eustațiu Panait dar porecla i-a devenit a doua natură și așa a ajuns și el să se recomande, însușindu-și derâderea. Și pe tema asta, am mai asistat Puicuțo la ceva încă și mai edificator pentru optica țărănească. Ce crezi, într-o zi merg tot cu ”Monicelu’” (așa-i zice conu Mișu) prin sat și văd un grup de copii trâgându-i picioare în fund unui ins a cărui vârstă nu i se poate ghici (oricum, trecut de douăzeci de ani) cu figură tălâmbă și plete soioase. M-am repezit imediat și le-am împărțit câteva palme bătăușilor, care s-au împrăștiat cât ai clipi. ”O să v-arăt eu la școală, aflu eu cine sunteți”, i-am amențitat. Monica m-a oprit însă de a-i urmări pe unde se duc și un țânc mai timid, care nu luase parte ci doar privise, m-a lămurit. Îl batjocoresc pentru că la vârsta lui e încă un copil, nu-i însurat și n-are niciun rost, trăiește din munca părinților. Ce-ți spuneam, interesantă optică. Măcar de bietul Ghemiș doar se râde (dar el are suflet bun și cred că iubește copiii). Am mai fost și la școală. Au o sală imensă, cu material didactic, undeva la subsol. E o încăpere mare și răcoroasă, dar nu umedă. Sunt zeci de hărți și planșe, făcute sul, un glob pământesc cum n-am mai văzut, cu lumină înauntru, și câteva animale și păsări împăiate. M-am dus într-o zi să-mi iau manualele în primire (din cele predate de copii anul trecut) și am avut parte de o întâlnire inedită. Eram cufundată în universul acela misterios, când aud, mai degrabă decât văd, pe cineva. O respirație gâfâitoare. Am văzut apoi în semiobscuritate un bărbat tânăr: un coleg, desigur. Se cujbea cu un fel de manechin care întruchipa un corp omenesc și voia să urce cu el pe scara pe unde venisem, îngustă și abruptă. Am sărit imediat în fața lui și m-am oferit să-l ajut. M-a privit surprins și a îngaimat cu un fel de reproș: ”domnișoară, ... sunt bărbat”. Pesemne că am gafat, oferindu-mi ajutorul, dar ce vrei, știi și tu, așa am fost educate: fie că e vorba de un bărbat, o femeie sau un copil, dacă putem, să-i sărim în ajutor! ”Vă asigur că nu veți fi mai puțin bărbat dacă vom căra împreună manechinul pe scări”, am ripostat. ”Dimpotrivă, vă veți afla într-o situație foarte jenantă în caz că-l veți scăpa și-l veți sparge, pentru că va trebui să dați explicații conducerii.” S-a uitat la mine rușinat și într-un târziu a recunoscut: ”Touché! Aveți perfectă dreptate.” Am apucat păpușoiul fiecare de câte un capăt și am urcat afară, la lumină. Am văzut că era un bărbat foarte tânăr. Ne-am privit ochi în ochi o secundă după care el a așezat manechinul pe picioare și s-a bâlbâit: ”Mulțumesc din suflet ... dați-mi voie să mă prezint: Marcel Ținescu, profesor de biologie”. ”Încântată” i-am răspuns și i-am întins mâna ca să mi-o pupe. A dus apoi manechinul într-o sală de clasă, după care s-a oferit în schimb să mă ajute cu cărțile. L-am întrebat mai întâi de ce a dus ”corpul omenesc” acolo, când mai sunt două săptămâni până la începerea anului. ”Fac repetiție” mi-a răspuns. ”Predau cu glas tare, la pereți.” M-a umflat râsul. A râs și el. ”Știți, sunt debutant ca și D-voastră. Ãsta e primul meu an în învățământ. O să predau anatomia, la clasa a 8-a”. ”Stați tot în gazdă sau faceți naveta?” am fost curioasă. ”Nu, stau la părinți, suntem de-aici, din comună. Tata e brigadier silvic. De la el am moștenit dragostea pentru natură.” M-am așezat cuminte în bancă și am asistat la ora de anatomie. Predă clar, concis. Pune pasiune. Nu scrie mult pe tablă. La sfârșit am aplaudat. S-a emoționat și nu stiu cum a făcut că a atins manechinul – care este din bucățele (se scot și se pun) – de i-a căzut ceva din piept. ”Amicul meu și-a pierdut inima!” a spus și am râs amândoi. Sper din tot sufletul să nu-i vină ideea să-mi facă curte. E un băiat prea drăguț, n-aș vrea să jucăm jocuri periculoase. Ne-am întors în beci, am luat manualele, le-am legat cu sfoară. Am mers apoi la bibliotecă. El a luat ”Fauna României” de Ion Siminonescu. Eu mi-am ales o carte ușoară, de vacanță, din colecția ”Aventurile submarinului Dox” gândindu-mă că mai amuzante sunt peripețiile căpitanului Farrow decât sforăiturile duduii Monica ... și am ieșit. Marcel s-a oferit să mă conducă. Mi-a arătat căminul cultural – unde au și sală de cinema – doar că schimbă filmul abia la două săptămâni. Am ajuns la tanti Sofica fără ocolișuri – de parcă știa că acolo locuiesc. ”Nu stai cu domnișoara doctor?” m-a întrebat zâmbind, când m-am arătat surprinsă. ”O cunoști?” am replicat. ”Cine n-o cunoaște” a zis și mi s-a părut că zâmbește un pic ironic, făcând desigur aluzie la infirmitatea ei. Un pic nedelicat, dar ce vrei? Mi-a spus că i-ar face plăcere să ne mai vedem. I-am spus că și mie. Știi, pe drum, adusesem vorba ca din întâmplare de un imaginar logodnic pe care-l am, chipurile, la Craiova. Nu s-a retras într-o tăcere orgolioasă și dezamăgită, ca alți bărbați. A rămas atent și comunicativ. Asta mi-a plăcut. Nu ți-am zis că s-au strâns între timp de prin concedii și celelalte colege ale mele, învățătoarele. Suntem opt. E școală mare, dar bine că n-avem clase simultane, cum am aflat că sunt prin alte părți. A început dârdora cu înscrierile. Chiar mă bucur că până la urmă nu mi-au dat clasa-ntâi. Să vezi țărani cu traiste – unii cu câte o găină vie – forfăind pe culoare, unde e tovarășa cutare? Dar cutare? A ieșit și cu sfadă – două colege s-au certat furcă pentru un copil ai cărui părinți o aleseseră la început pe una dar s-au lăsat momiți nu știu cum de cealaltă. Am aflat pricina: fata era a milițianului din comună! Se caută copii mai răsăriți, și e mare bătaie pe fetițe, că sunt mai cumințele. Ca să vezi – nu mi-am imaginat că peste tot viața e așa, un neîntrerupt care-pe-care! Bineînțeles, coana Calița a fost pe primul loc, pe ea o vor părinții maț. În clasa ei nu se aude nici musca. Dar nu poate lua mai mult de 40 de copii. Cam asta e! Să-mi ții pumnii pentru serbarea de început de an. Am mari emoții. A ta, Vera PS. Acuma, că-mi știi adresa, scrie-mi și tu! Pe spatele unei fotografii în care se văd copii așezați în bănci și Vera printre rânduri. Un vas cu flori este așezat pe catedră. 25 sept 1958 Și asta e clasa mea: ți-o prezint. Pe Bombardieru, pe care îl știu de la sfârșitul vacanței cred că l-ai recunoscut – e grăsunul din banca a treia rândul al doilea, cel care-și explorează cavitatea bucală cu creionul. Fata cu băsmăluță albă din banca întâi, cu mâinile așezate cuminți la spate e Tabita – copiii spun că e adventistă – asta fiind o sectă dacă nu știai. Are nouă frați. Colega ei este Smaranda, fată de preot, ca Smărăndița lui Creangă. E ca un spiriduș, cred că-ți dai seama după ochi și năsucul cârn. Elevul din spatele lor e Ristache Liviu cel cu nevoi intempestive. Aici se ține de nas, pesemne se teme să nu-i cadă. Lângă el e Efta, țigănușul, cel mai mic din clasă. E copil de lăutari. Băieții mai mari îl necăjesc, e slăbuț și la carte și la fotbal, și la bătaie. Ceilalți, în ordine sunt: [urmează numele lor] După cum vezi, am numai două fete, restul băieți. Și în picioare, lângă catedră, ca măgarul între oi, cred că o recunoști pe surioara ta , Vera. 25 septembrie 1958 [scrisoare] Dragă Puicuțo, A ieșit cu bine serbarea. O să vezi poza cu prima zi în clasă, parcă-mi amintește aievea de când eram și eu o mogâldeață cu funde în păr și de Dna Constantinescu, învățătoarea mea și care a fost și a ta. Ce mai face? N-am mai vorbit cu dânsa de un car de vreme. Dar să revin la junii mei. Sunt destul de pregătiți la aritmetică, am văzut că stăpânesc adunarea și scăderea pănă la 10. Cei mai mulți știu bine alfabetul, pot scrie după dictare. Dar sunt și vreo doi care nu se descurcă. Sunt copii destul de mari, unii au chiar nouă ani. Au venit la școală târziu. Copii de țăran, cei mai mulți, cu mâini tocite de coarnele plugului. Sunt însă năzdrăvani, abia așteaptă recreația să o ia la goană prin curte. Am avut de furcă cu ei (sau ei cu mine) și în privința gustării. Le-am cerut să-și aducă un ștergar de-acasă și să-l întindă pe bancă ca să nu facă mizerie. Și le-am interzis să mai vină cu ceapă sau cu ouă care miros. Care nu ascultă nu are voie să mănânce. Și vai de mine – cum vorbesc! Mai deunăzi îl văd pe unul că incalecă peste bănci – în oră – ca să ajungă din banca lui în spate, unde e ușa (catedra e de fapt în fundul clasei) și iese cu nonșalanță. Când se întoarce îl întreb uluită: unde-ai fost Ristache? Răspuns: ”Să mă c...!” I-am ars una cu rigla la palmă – să se învețe să ceară voie când merge în curte la budă. Să-i vezi ce dulci sunt când le pun câte o întrebare. Începe o fluturare de mâini cu cele două degete în sus, parcă ar fi o clasă de melci. I-am lăsat de câteva ori apoi le-am spus să nu-mi mai scoată ochii, că nu-i pun la lecție dacă nu țin cotul nemișcat pe bancă. Și să-i vezi cum zic, ăia mai mici și mai peltici: „tovalăsea?” Ãia mai mari zic un „toar’șa” repezit, dar eu le-am zis că nu sunt „tovarășa” ci „tovarășa învățătoare”. Și-au însușit, dar tot mai uită câte unul. La muzică e jale. Vai, n-am unul cu voce, nici măcar fetițele. Sunt afoni cu toții, e ca un cor de măgari! La lucru manual mai merge! Și la desen, am câțiva cu talent. M-a asistat conu Mișu la clasă, la o oră de științele naturii și m-a felicitat. Am predat o lecție despre pisică și i-a plăcut cum i-am atras în discuție pe baza observațiilor făcute în gospodărie. I-a plăcut și că am metode didactice și că știu să țin liniștea. Și că tot veni vorba de conu Mișu, i-am cunoscut o latură mucalită. Am avut consiliu profesoral la noi în școală (prilej cu care i-am cunsocut pe colegii mei cu ștate mai vechi) pe tema planificării materiei. Unul, Gigi Botezatu, profesor de istorie și marxism, foarte pătruns de altfel de doctrină și care cu îndreptățită ură de clasă tună și fulgeră împotriva micilor burgheji și a chiaburilor, a făcut ditai polologhia. Conu Mișu, îl ia delicat: - Mă Jiji, mă (când e ironic vorbește pe limba lui Creangă) tu ai făcut aișea teză de doctorat! Trebuie să-ți spun că Gigi e tipul perfect al carieristului. Și trăsăturile fizice sunt în ton. Are o bărbie ascuțită pe care și-o repede mereu înainte și o voce de stentor cu care urlă la bieții elevi: ”Elev tembel! Drepți!”. ”Elev” este așa, un fel de plural colectiv, ca ”popor”. Nu are însă simțul absurdului și nu pricepe nuanțele fine, știind să se comporte numai grosier. La remarca în discuție, flatat și fără să priceapă că era de fapt o critică, a scos bărbia la înaintare și a spus mândru: ”Da, tovarășe director, pentru cauza partidului nu trebuie precupețit niciun efort!” M-am stăpânit cu greu să nu râd. Am cunoscut-o pe tovarășa Larisa Voinov, profesoară de rusă și pe domnișoara Felicia, zisă Fifi, care predă franceză. Larisa e directoarea de pionieri; mi-a cerut să fac o listă cu cei mai buni dintre elevii mei ca să-i bage în prima serie care va primi oficial cravata. Va fi – din câte am înțeles o ceremonie la statuia soldatului necunoscut din centrul comunei. M-a întrebat dacă sunt înscrisă în UTM. I-am spus că nu. M-a întrebat câți ani am și când a auzit că am 19, a spus că peste un an pot să mă înscriu deja în partid. N-am zis nimic, doar am zâmbit. Îmi place Larisa: e o rusoaică tipică, blondă și cu ochii albaștri, adânci. Are un accent vizibil, ușor hilar pentru urechile noastre, dar se exprimă corect în limba română. O femeie remarcabilă, în orice caz. A fost instructor de aviație și as al pilotajului. A luptat în război, ca și Tante Helga, eroina lui Papa și a familiei Helmans. Bine numai că nu s-au întâlnit una pe cealaltă ... Nu știu cum a ajuns aici, dar sper s-o fac să-mi povestească odată. În ceea ce-o privește pe cealaltă, mă refer la domnișoara Fifi, îmi pare a fi o variantă umană a Moldei noastre. Este o duduie de 23 de ani, nemăritată, frumușică, oxigenată și cu părul tuns drept și cu breton, care râde în cascade: ha-ha-ha! ha-ha-ha! și dacă ar avea codiță probabil că ar da din ea, așa cum dă mai sus menționata când e-n călduri. Având acest râs muzical uzează de el până la extrem pentru a se face plăcută. De asemeni, își exprimă ideile într-un anumit mod, anume parcă pentru a atrage atenția sexului opus. În mod cu totul contrariant însă, nu s-a măritat până acum – de ce oare? O fi avut vreo decepție. Cu toate că, nu știu de ce, am impresia – pușche pe limba-mi, că nu e fată cuminte. Copiii mei fac Franceza cu ea. Are ore marțea și vinerea, de la șapte. Eu vin mai târziu în zilele cu pricina, dar suficient de devreme să mai prind câte ceva din oră. I-am auzit cântând: ”Sur leo pon davinion, on i danseo, on i danseo ... sur leo pon davinion, on i danseo sur leo pon!” Mamă, ce voci groaznice și ce pronunție! O să aibă de muncit cu ei, nu glumă. Am mers ieri la un film la cinema, la căminul cultural. Eu, tovarășul Gigi cu consoarta, duduia Fifi și conul Mișu cu soția dânsului și Marcel, despre care ți-am scris rândul trecut. Cu acest prilej am mai inclus pe cineva în clubul meu monden, anume pe un oarecare domn inginer agronom, numit Aurelian, de la CAP-ul comunei care are de drept pe inventar ”droașca” la care nea Ghemiș face ocazional pe vizitiul. ”Iaca” – a zis conu Mișu când și-a făcut apariția cu atelajul în fața școlii, ”tovarășulll inginer”, și a insistat atât pe l-ul de la finele ”tovarășului”, că i-am pus pe loc porecla Tovarășul Linginer acestui Aurelian și cum l-o mai fi chemând. Când a dat cu ochii de mine a începând să-mi toarne la complimente – că-mi vine nespus de bine rochia etc etc – că mi-a fost și jenă. Când a aflat că mergem la cinematograf, a propus să mă conducă cu birja, dar cum nu încăpeam toți, am refuzat. Marcel a spus în glumă că se oferă el să fie dus. ”Tovarășul Linginer” și-a înghițit replica, neîndoielnic una neplăcută, după ce i-am azvârlit un surâs care l-a amețit complet. Cred că îmi cam trage clopotele, bag seama, și Puicuțo, nu e deloc singurul! Ce crezi, mă trezesc mai deunăzi cu o epistolă la coana Sofica. Am sărit în sus crezând că e de la tine. Când colo, desfac și văd o pagină și jumătate de declarații de dragoste, agramaticale și încâlcite, concluzionate cu următoarea nestemată filosofică: ”soția ideală este o femeie frumoasă, bună gospodină și fedelă [sic!] până la moarte”. Urma expunerea convingerii că eu eram aceea, cea mai potrivită! Expeditor? Fotograful care mi-a făcut pozele în prima zi de școală! În altă ordine de idei – am învățat să merg pe bicicletă. De la copii! Să vezi, am învățat într-o zi. Am mers la șosea după ce mai întâi mi-am dat drumul pe o pantă. Ai senzația că intri sub roțile camioanelor. Am avut curaj dar nu cred că vreau să folosesc în mod curent acest mijloc de locomoție când merg la Balta Danciului la ședința care se ține în fiece joi (acesta este cel mai îndepărtat sat din comună - deși are școala cea mai mare - și trebuie, dac-o apuc pe scurtătură, să trec peste aceeași punte afurisită de care ți-am vorbit). Am găsit însă în nenea Ghemiș un sprijin de nădejde. Pentru el e în drum spre casă și mă așteaptă și pe mine să trecem puntea. Să știi, e un om subțire, foarte citit. Se vede că e os boieresc, de viță veche. Cocoașa din spate și originea socială l-au împiedicat să-și găsească o slujbă mai puțin umilă. Are și niște concepții interesante dar un pic bizare. Crede că stă sub înrâurirea unui blestem, încă de când era în burta mamei. Este convins că numai d-zeu l-a protejat și-l protejează. Când l-am întrebat cum de se poartă așa frumos cu toți cei care-l umilesc a răspuns: asta nu-i o daraveră între mine și oameni, e între mine și d-zeu. Cu alte cuvinte, dacă s-ar purta urât, acesta și-ar lua mâna de pe dânsul și ar cădea sub puterea deplină a blestemului. Știi că eu sunt atee convinsă și nu cred neam în treburile astea. Dar n-am voit să-l trezesc la realitate și să-l tulbur. Săracul, trebuie să creadă și el că cineva este de partea lui, că nu e chiar singur într-o lume ostilă. Mă rog, aș zice și eu că religia e o poveste frumoasă dacă n-ar luxa atât de grav logica și bunul simț. Cum adică, să-ți dea unul o palmă și tu să stai cuminte și să ceri s-o mai încasezi o dată? No, mult mai de bun simț e răzbunarea. Să vezi ce întâlnire de zile mari am avut la județ, la ședință, deunăzi. Pe cine crezi c-am văzut? Pe nimeni alta decât pe mătușica mea cea dragă, cea care m-a abandonat în spital, când aveam 4 ani. La sfârșit, am așteptat să se strângă toată lumea ca să-și ia rămas bun și când am văzut că s-au strâns suficienți, i-am ieșit în față și i-am zis: nu mă mai cunoști, mătușă Istratiuc? Da, sunt chiar eu, Vera, nepoata d-tale pe care o băteai până când nu mai avea curaj să ți se arate! De ce mătușă? A fost atât de surprinsă că n-a găsit nimica să-mi răspundă. Am lăsat-o într-o stare de prostrație (ca picată din lună, mai pe-nțelesul tău) și m-am retras triumfătoare, precum Jane Eyre. Pesemne că tot drumul colegele ei numai despre asta au vorbit. Dulce e răzbunarea, nu-i așa? Mama Carolina îmi povestise toate câte le-am îndurat când m-a cunoscut ea și s-a milostivit de mine și m-a înfiat. Dar destul cu astea, hai să-ți zic ceva să te fac să râzi. Am chef s-o imit pe d-ra Fifi cu mofturile și fanfaronadele ei – zice că are neamuri la Paris. Mi-o închipui față-n față cu inspectorul Boureanu de la București – tovărășico, ai rude în Occident? Ce crezi că ei i-a tremurat cămașa, ca mie? No, probabil că a râs ”ha-ha-ha, mais biensur, mon cheri” și nu știu de ce, fantazez că i s-a așezat și pe genunchi, și i-a dat un pupic. Mi-aduc aminte de ce povestea Papa, cum că la sfârșitul războiului la Paris, cocotele care se ținuseră cu nemți au fost tunse chilug. Oare cum i-ar sta lui Fifi rasă în cap? La gândul ăsta fac pe mine de râs. |
index
|
||||||||
Casa Literaturii, poeziei şi culturii. Scrie şi savurează articole, eseuri, proză, poezie clasică şi concursuri. | |||||||||
Reproducerea oricăror materiale din site fără permisiunea noastră este strict interzisă.
Copyright 1999-2003. Agonia.Net
E-mail | Politică de publicare şi confidenţialitate